Creştinul: lumina lumii şi sarea pamântului
Cândva le vorbeam enoriaşilor mei despre responsabilitatea cu care am fost investiţi de către Hristos faţă de ceilalţi şi de rolul nostru, fapt arătat prin cuvintele Sale: „Voi sunteţi sarea pământului; dacă sarea se va strica, cu ce se va săra? De nimic nu mai e bună decât să fie aruncată afară şi călcată în picioare de oameni.” (Matei 5, 13) şi “Voi sunteţi lumina lumii” (Matei 5, 14). Şi spuneam că dacă ceilalţi se smintesc şi se îndepărtează de Biserică, de credinţă, pe scurt dacă se pierd, este şi vina noastră. Iar lucrul acesta îmi este confirmat de faptul că de foarte multe ori, în discuţiile cu cei (de toate vârstele dar mai ales tineri) care nu veneau la biserică, dar care erau apropiaţi de mine, motivul principal invocat era ceva de genul: mi-e ruşine pentru că atunci când intru în biserică se uită la mine să vadă cu ce sunt îmbrăcat/ă, sau se uită urât la mine, sau comentează. Sau: de ce să vin la biserică dacă de acolo tot rău pleci, uite cutare sau cutare vin la biserică, dar de atâtea ori îi aud înjurând, sau bârfind sau etc. Şi multe, multe alte motive... Cred că nu de puţine ori aţi întâlnit astfel de cazuri.
Expresiile sarea pământului şi lumina lumii au o profunzime deosebită. Pentru că fiecare îndeplineşte o funcţie majoră în viaţa omului. Făra sare, mancarea nu îşi dobândeşte plenitudinea, fără lumină totul moare... Iată creştinul! Lucrul acesta mi-a dat de gândit foarte mult. Şi m-am gândit că Mântuitorul nostru ne-a dat nouă creştinilor multe responsabilităţi. Printre care şi aceea de a fi pentru ceilalţi modele şi puncte de reper. E cel mai greu lucru de pe pământ. Fiecare la rândul lui are un model, după care el creşte, îşi defineşte personalitatea. Şi cu toţi ne raportăm la Modelul suprem, pentru că El este în primul rând Lumina lumii: „Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii.” (Ioan 18, 23). El este Lumina lumii pentru că ne-a luminat calea prin exemplul Său, prin viaţa Sa şi a fost responsabil, atât de responsabil încât Şi-a dat viaţa pentru noi. Suntem noi lumina lumii şi sarea pamântului? Suntem noi responsabili?
Responsabilitatea: un lucru aproape absent
Responsabilitatea este starea pe care o persoană o are faţă de altă persoană, faţă de sine, faţă de o datorie de îndeplinit. Omul care are responsabilitate are în prim plan dorinţa de a face lucrurile cât poate mai bine. Părinţii sunt responsabili faţă de copii dacă îşi canalizează toată energia spre creşterea lor. Elevul este responsabil atunci când nu este indiferent dacă îşi face tema acum şi nu la şcoală, într-o pauză, copiind de la colegul de bancă, iar exemplele ar putea continua…
Ei bine, această stare pare să nu se întâlnească la majoritatea creştinilor noştri. Faptul că purtăm numele de creştin, de la Hristos, Dumnezeul nostru, pare să nu mai cutremure pe nimeni. A devenit o banalitate, la fel cum se banalizează (şi implicit se desfigurează) adevărata viaţă creştină. Avem şi purtăm formal numele de creştin de când suntem mici, de la Botez. Dar câţi din cei ce au fost încreştinaţi vin la biserică şi au o viaţă autentic creştină? Avem o ţară în care 90% dintre oameni s-au declarat ortodocşi. Se numesc pe sine „ortodocşi“ şi beţivii, şi femeile care fac avorturi, şi cei care nu merg la Sf. Liturghie decât o dată în an. Câţi dintre cei care zic că sunt creştini înţeleg cu adevărat ce este creştinismul şi ce implică acest cuvânt care ne defineşte identitatea? Iată deci o realitate schizofrenică care ar trebuie luată foarte în serios.
Înţelegerea şi asumarea identităţii
Lipsind înţelegerea identităţii tale lipseşte şi responsabilitatea faţă de tine şi mântuirea ta, faţă de ceilalţi şi de mântuirea lor. Avem însă de-a face cu cel puţin o anomalie gravă: s-a creat în timp un lanţ al slăbiciunilor: familii ale căror membri, deşi poartă denumirea de creştini, nu au trăire creştină. La rândul lor aceştia dau naştere copiilor care sunt încreştinaţi prin Taina Sfântului Botez, însă de cele mai multe ori motivaţia Botezului este faptul că „aşa se face...“ Şi iată cum se dezvoltă anomaliile în Biserica lui Hristos. În mod normal familia care-şi botează pruncul şi naşii acestuia ar trebui – şi din nou ne lovim de cuvântul responsabilitate – să fie conştienţi şi responsabili de ceea ce fac cu pruncul lor. Cum să devină acesta „sarea pământului“ şi „lumina lumii“, dacă părinţii şi naşii lui de cele mai multe ori habar nu au ce înseamnă a încreştina şi a fi creştin?
Ori aici trebuie să ajungem: la a deveni foarte lucizi şi conştienti că a fi creştin nu este doar un dar, ci şi o mare responsabilitate. Hristos niciodată nu a spus minciuni, pentru că nu putea: e Dumnezeu. Ori atunci înseamnă că noi am fost investiţi cu o datorie atât faţă de cei din Biserică, dar şi faţă de oricine ajunge să ne cunoască.
Fiecare suntem datori să ne responsabilizăm în acest sens. Fiecare să devenim conştienţi că atât prin numele nostru de creştini, dar mai ales prin modul în care ne trăim viaţa în familie sau în comunitate, suntem purtătorii mesajului lui Hristos, care ne spune că El este Calea, Adevărul şi Viaţa. Prin viaţa noastră facem vizibil pentru ceilalţi acest lucru. Iar dacă nu, să ne aducem aminte de aceasta: „Cine va sminti pe unul dintre aceştia mici, care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i se atârne de gât o piatră de moară şi să fie afundat în adâncul mării” (Matei, 18, 6). Oricât ar părea de dure aceste cuvinte ale Mântuitorului, ele nu exprimă decât o realitate tranşantă: suntem responsabili să grijim darul pe care ni l-a făcut nouă Hristos, suntem datori să privim cu drag la cei din jurul nostru, să ne trăim credinţa prin fapte bune, pe care văzându-le ceilalţi să Îl vadă pe Hristos cum lucrează în viaţa noastră.
Pr. Marius Corlean
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu