vineri, 29 februarie 2008

Primele flori la noi in curte

Program zilnic (III)

Ce să facem înainte de a merge la culcare?

Când simţi că se apropie somnul, îndreaptă către Dumnezeu rugăciunile de seară, fie pe cele rânduite de Biserică, fie cu propriile cuvinte. Dar asigură-te că rugăciunile tale sunt sfinte şi complete:
a. Întâi, mulţumeşte lui Dumnezeu pentru toate binefacerile Lui faţă de tine şi faţă de toată lumea, pentru Întruparea Fiului Său, pentru patimile şi moarte Sa, pentru credinţă, pentru sfintele Taine, pentru toată îndrumarea din interior şi din afară, naturală şi supranaturală.
b. Roagă-te ca Dumnezeu să-ţi ierte toate păcatele făcute în această zi şi în trecut, după cum şi tu îi ierţi pe cei ce ţi-au greşit. Roagă-te mai ales să nu te lase să mori în păcate.
c. Roagă-te ca să binevoiască să-ţi păzească locuinţa de duşmanul nostru şi de cursele lui viclene – visele care sunt vătămătoare atât pentru suflet cât şi pentru trup – şi să-ţi trimită pe îngerul păzitor care întotdeauna se roagă pentru tine, te povăţuieşte şi te apără sufleteşte şi trupeşte de rău.
d. Roagă-te ca Dumnezeu să-i binecuvânteze pe toţi cei apropiaţi inimii tale: părinţi, fraţi, surori, întreaga familie, rude, cunoştinţe, binefăcători, prieteni, duşmani şi, de asemenea, pe mai-marii tăi atât cei duhovniceşti cât şi cei din lume.
e. Roagă-te ca Dumnezeu să-i ajute pe săraci, pe năpăstuiţi, pe cei în necazuri şi în dureri, pe cei ce călătoresc, pe cie bolnavi, pe toţi cei nedreptăţiţi, să-i aline pe nefericiţi, să dea adăpost orfanilor, să-i întărească pe muribunzi, să dea odihnă celor adormiţi, să binecuvânteze pe copii, să călăuzească pe tineri spre fapte bune, să întărească pe vârstnici în viaţă sfântă, să-i aducă pe păcătoşi la pocăinţă, să stârpească întunericul în care trăiesc păgânii, ereticii, schismaticii, să-i lumineze cu lumina cunoştinţei Sale şi să-i îndrume pe calea mântuirii şi să-i mântuiască pe ei.
În încheiere, încredinţează-te în mâinile lui Dumnezeu ca şi cum aceasta ar fi ultima noapte din viaţa ta şi dimineaţa ar trebui să te prezinţi la scaunul de Judecată al lui Hristos.

miercuri, 27 februarie 2008

De ce sa citim Scriptura?

Biblia este, într-un anume înţeles, o biografie în lumea aceasta a lui Dumnezeu. Într-însa Cel Neînfăţişat s-a înfăţişat, într-un fel, pe Sine.
Sfintele Scripturi ale Noului Legământ sunt o biografie a Dumnezeului întrupat, în lumea aceasta. Între ele se istoriseşte cum Dumnezeu, pentru a se descoperi pe Sine oamenilor, a trimis pe Dumnezeu Cuvântul, care a luat trup şi s-a făcut om – şi ca om le-a spus oamenilor tot ce este Dumnezeu, tot ceea ce voieşte Dumnezeu de la lumea aceasta şi de la oamenii dintr-însa.
Tot ceea ce este de trebuinţă acestei lumi şi oamenilor dintr-însa, s-a spus de către Domnul în Biblie. Într-însa, El ne-a dat răspunsuri la toate întrebările.

Nu există întrebare care să chinuiască sufletul omenesc şi să nu-şi afle răspunsul, fie direct, fie indirect, în Biblie. În Biblie, Dumnezeu a făcut ştiute:

[1] ce este lumea; de unde provine; de ce fiinţează; încotro se îndreaptă; cum va sfârşi;
[2] ce este omul; de unde vine; încotro se îndreaptă; din ce este făcut; care este rostul său; cum va sfârşi;
[3] ce sunt animalele şi plantele; care este rostul lor; la ce sunt întrebuinţate;
[4] ce este binele; de unde provine; către ce duce; care este rostul său; cum se poate dobândi;
[5] ce este răul; de unde provine; cum a ajuns să existe; de ce există – cum se va sfârşi;
[6] ce sunt drepţii şi ce sunt păcătoşii; cum ajunge un păcătos drept şi cum ajunge un om drept, plin de trufie, un păcătos; cum slujeşte un om pe Dumnezeu şi cum slujeşte pe satana; întreaga cale de la bine la rău, şi de la Dumnezeu la satana;
[7] totul – de la început până la capăt; întreaga cale a omului de la trup la Dumnezeu, de la zămislirea sa în pântece la învierea sa din morţi;
[8] ce este istoria lumii, istoria cerului şi a pământului, istoria omenirii; care sunt căile, rosturile, şi sfârşitul lor.

În Biblie, Dumnezeu a spus absolut tot ce este de trebuinţă a spune oamenilor. Biografia fiecărui om – a fiecăruia, fără excepţie – se găseşte în Biblie.

Arhimandritul Iustin Popovici

marți, 26 februarie 2008

Sfaturile unui diavol batran catre unul mai tanar

Dragul meu Amarel,

Oamenii traiesc in timp, dar Dusmanul [Dumnezeu] ii sorteste eternitatii. Ceea ce inseamna, cred, ca dorinta Lui e ca ei sa se concentreze cu precadere asupra a doua lucruri: eternitatea ca atare si acel moment al timpului pe care ei il numesc prezent. Asta pentru ca prezentul este punctul anume in care timpul intalneste eternitatea. Experienta umana a momentului prezent, si numai ea, este analoga modului in care Dusmanul imbratiseaza realitatea in intregul ei; ea singura le ofera libertate si manifestare in act.

Gandul Lui, asadar, e sa-i tina permanent preocupati ori de eternitate (adica de El insusi), ori de prezent - fie meditand la unirea eterna cu El sau la perpetua despartire de El, fie ascultand de vocea prezenta a constiintei, purtandu-si crucea din momentul prezent, primind in prezent harul, inaltand laude pentru multumirea prezenta.

Sarcina noastra e sa le luam de sub ochi si eternul si prezentul. In acest scop, alegem uneori sa impingem pe unul sau pe altul (cum ar fi o vaduva ori un savant) sa traiasca in trecut. Doar ca aici resursele sunt limitate, fiindca un dram de cunoastere adevarata a trecutului tot au, iar el fiind incheiat si implinit, se aseamana cu eternitatea. E mult mai bine sa-i indemni sa traiasca in viitor.

Necesitatea biologica face ca toate pasiunile lor sa tinteasca deja in acea directie, asa incat gandul la viitor le hraneste speranta si frica. De asemenea, viitorul le este necunoscut si, prin urmare, determinandu-i sa gandeasca spre inainte, ii facem sa-si umple mintea cu iluzii. Intr-un cuvant, dintre toate lucrurile, viitorul este cel mai putin asemenea eternitatii.

Pacatul, care este contributia noastra, se naste in asteptarea a ce va sa vina. Cu siguranta ca si Dusmanul vrea ca oamenii sa se gandeasca la viitor - insa doar atat cat e nevoie pentru a planifica acum actele de dreptate sau de binefacere care le sunt, probabil, datoria de a doua zi. Datoria de a planifica lucrarea zilei de maine este o datorie a zilei de azi Desi materialul de baza e imprumutat din viitor, datoria, ca toate datoriile, exista in prezent.

Dar prea despicam firul in patru. Ce nu vrea El e ca oamenii sa mizeze sufleteste pe viitor, sa tinda catre el si sa i se daruie. Iar noi exact asta vrem. Ideal, pentru El, este omul care, dupa ce a muncit o zi intreaga pentru binele posteritatii (daca asta ii e vocatia), isi inlatura din minte orice gand legat de faptele lui, incredinteaza totul cerului si se intoarce pe data la rabdarea sau recunostinta cuvenite momentului de fata.

Dimpotriva, exemplar pentru noi este individul hartuit de viitor - bantuit de viziuni ale unui rai sau iad iminente pe pamant - gata oricand sa incalce in prezent poruncile Dusmanului daca, astfel facand, ii dam a-ntelege ca mai usor va pasi in primul sau se va feri de al doilea; un individ care depinde in credinta lui de reusita sau esecul unor proiecte al caror final ii va ramane pe veci necunoscut.

In ultima ta scrisoare mentionai in treacat ca, de cand s-a convertit, pacientul frecventeaza o anumita biserica, una singura, de care nu se simte pe de-a-ntregul multumit. Pot sa intreb la ce-ti sta mintea? De ce nu mi-au fost aduse la cunostinta cauzele legaturii sale cu biserica parohiala? Nu pricepi ca, doar daca nu cumva e vorba de un act de indiferenta, fidelitatea lui nu e buna deloc? Stii si tu foarte bine, sper, ca daca un om nu poate fi vindecat de mersul la biserica, cel mai bine e sa-l facem sa bata tot cartierul in cautarea bisericii care i se potriveste, pana cand ne alegem cu un bun degustator ori cunoscator de biserici.

Motivele sunt evidente. Una la mana, organizatia parohiala nu trebuie pierduta din ochi nici un moment, de vreme ce, fiind o unitate de loc si nu de preferinte, aduce laolalta oameni de diferite clase si mentalitati intr-un soi de uniune care-i e pe plac Dusmanului.

Doi la mana, tot cautand biserica "potrivita" , omul nostru va deveni un critic in loc sa ramana un invatacel, cum si l-ar dori Dusmanul.

Fragmente din Clive Staples Lewis. Textul integral il gasiti aici.

Apel la rugaciune

În zona noastră sunt foarte acute problemele dintre ortodocşi şi greco-catolici care, deşi în număr foarte mic, cer retrocedarea bisericilor. Suntem şi noi în aceeaşi situaţie, singura biserică din sat fiind cerută în instanţă într-un proces care a început anul trecut, deşi „parohia“ greco-catolică numără în jur de 10 familii, iar ortodocşii aproximativ 70.
La sfârşitul acestei săptămâni urmează ca instanţa să se pronunţe. Rugaţi-vă împreună cu noi, ca Dumnezeu să rânduiască lucrurile cum ştie mai bine. Pomeniţi-o vă rugăm pe judecătoare (numele ei este Ioana), să îi dea Domnul înţelepciune să vadă adevărul lucrurilor.

Iată şi o rugăciune pentru astfel de împrejurări:

Doamne, Iisuse Hristoase, te rugăm primeşte rugăciunea aceasta pentru iertarea greşelilor noastre, a robilor tăi, pe care binevoieşte a ne milui şi a ne auzi şi cu milostivire păzeşte-ne de tot răul şi strâmtorarea vrăjmaşilor noştri. Nu le răsplăti, Doamne, după faptele lor, nici după vicleşugul iscodirii lor, ci întoarce-i pe dânşii de la răutatea lor cea cu silnicie, spre facere de bine, spre împăcare şi spre dragoste.
Împreună cu Sf. Arhidiacon Ştefan ne rugăm Ţie: Doamne, Dumnezeul izbăvirilor, să nu socoteşti păcatul vrăjmaşilor celor ce ne urăsc şi ne asupresc pe noi, ci, cu dreapta ta cea atotputernică, scapă-ne şi ne izbăveşte de toată prigonirea şi de sfatul lor cel viclean, risipind meşteşugurile lor. Gândul lor spre adevărul şi dreptatea Sfintei Tale Evanghelii îl îndreaptă, ca nu în răutăţile lor să piară.
Iubitorule de suflete, Doamne, Cel ce Te-ai rugat pentru cei ce te-au răstignit, milostiveşte-Te asupra noastră şi dezrădăcinează dintre noi şi vrăjmaşii noştri toată vrajba şi ura, toată nedreptatea şi lucrul cel rău şi împacă-ne, Doamne, cu înţelepciunea Ta. Înrădăcinează între noi dragostea cea nefăţarnică, dreptatea şi adevărul, precum şi viaţa cea cu fapte bune, întru sporirea credinţei. Că tu eşti cel ce izbăveşti pe cel sărac de cel puternic şi Ţie mărire înălţăm, împreună şi Tatălui şi Sfântului Duh. Amin.

Vă mulţumim, Dumnezeu să primească rugăciunile noastre!

Pr. Marius şi Natalia

duminică, 24 februarie 2008

Provocarile casniciei

„Cel care nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este Iubire” (Ioan 4,8)
În general, doi tineri ajung să se căsătorească atunci când consideră că se iubesc şi o fac pentru a-şi petrece viaţa împreună, pentru a-şi trăi bucuriile şi necazurile vieţii. Acesta este un punct de vedere oarecum laic asupra căsătoriei. Căsătoria creştină are un scop mult mai înalt: desăvârşirea în Hristos.

Greu, dar posibil şi frumos
Apostolul de la slujba Cununiei vorbeşte despre unitatea dintre Hristos şi Biserică şi despre nesfârşita dragoste jertfelnică a lui Hristos pentru mireasa Sa, Biserica. Fiecare pereche căsătorită e chemată să trăiască într-o desăvârşită unire şi armonie, astfel ca legătura lor să oglindească legătura lui Hristos cu Biserica Sa. Alianţa dintre soţi este, într-adevăr, o prelungire a comuniunii dintre Hristos şi Biserică sub aspect particular şi într-un scop bine determinat. Nunta poate fi cu adevărat o cale spre sfinţenie pentru cei ce prin harul lui Dumnezeu o trăiesc aşa cum trebuie.
Luat astfel, drumul mântuirii ar fi simplu: tinerii se iubesc, se căsătoresc, trăiesc împreună şi ajung la sfârşitul vieţii să se mântuiască. O căsnicie seamănă însă de multe ori cu nişte jucării dezasamblate care trebuie armonizate, când adăugând, când ridicând, când tăind, când egalând, când completând, până se ajunge la ceva frumos, care să-ţi ofere bucurie pentru totdeauna. Drumul care duce la mântuire în cadrul familiei este dificil, însă toate problemele au un răspuns: iubirea.

Dragostea, între iluzie şi adevăr
Psihologii identifică două tipuri de iubire: iubirea captativă şi iubirea oblativă. Iubirea captativă este acea iubire care solicită cu insistenţă afecţiunea partenerului, pe când iubirea oblativă este ceva mult mai măreţ. Este iubirea care se oferă, se dă în întregime fără să ceară nimic în schimb. Este acea iubire care se bazează pe jertfă.
În „Fraţii Karamazov”, fratele Zosima vorbea şi el de două tipuri de dragoste: dragostea contemplativă şi dragostea vie. Iubirea contemplativă este însetată de fapte mari, de lucruri pe care să le înfăptuieşti numaidecât şi în aşa fel încât toată lumea să le vadă. Iubirea contemplativă te poate îndruma chiar să-ţi jertfeşti viaţa, cu condiţia să ţi-o jertfeşti cât mai repede, ca pe o scenă, sub privirile tuturor, ca să primeşti aplauze. Iubirea activă sau vie este o străduinţă continuă de a-i iubi pe ceilalţi din preajma noastră, din toată inima, fără condiţii, dând tot şi neaşteptând nimic în schimb. Este o lepădare continuă în favoarea celuilalt.
Cuviosul Paisie Aghioritul mai pomenea încă două tipuri de dragoste: dragostea ieftină şi dragostea scumpă (fierbinte). Dragostea ieftină priveşte întotdeauna la interes, e puţină, are o limită în vederea dobândirii celor ale lumii. Dragostea scumpă (fierbinte) care se jertfeşte, înfierbântă inima şi ca un abur sare din ea dumnezeiasca dragoste care nu se poate abţine, ci se uneşte cu Dumnezeu. Nu este posibil să vină dragostea lui Hristos în noi dacă nu ieşim noi înşine din dragostea noastră să ne dăruim mereu celorlalţi , fără să aşteptăm ca ceilalţi să ni se dăruiască nouă.
Din toate cele trei direcţii vedem care e dragostea adevărată: cea care se dăruieşte şi se jertfeşte, fie că se numeşte oblativă, vie sau scumpă, fierbinte. Această iubire trebuie să primeze şi în căsnicie pentru ca atunci când apar probleme, acestea să poată fi rezolvate.

Dăruieşte şi vei primi
În „Sfat fecioarelor care vor să se căsătorească”, Tudor Arghezi spunea că fericirea adevărată nu poate să o aibă decât acela care o dă. Ca să o dai nu e neapărat să o ai, trebuie să începi prin a o da. Ar putea părea paradoxală insistenţa asupra jertfei în căsătorie. S-ar putea pune următoarea întrebare: de vreme ce doi tineri se iubesc atunci când se căsătoresc de ce mai e nevoie de jertfă?
Căsnicia nu schimbă ca prin farmec un om nedesăvârşit într-un om desăvârşit. Fiecare dintre soţi are lipsurile lui, lipsuri pe care înainte de căsătorie cei doi nu şi le prea cunosc reciproc. Orice om este suma calităţilor dar şi defectelor sale. Toate aceste defecte, lipsuri, pot duce la apariţia unor neînţelegeri în familie. Aceasta ar fi şi o primă problemă care apare după căsătorie: constatarea defectelor partenerului. Noi de cele mai multe ori ducem o luptă asiduă pentru a schimba ceva la celălalt. Important este însă să ne aducem mereu aminte de calităţile celuilalt şi nu să pierdem timpul cu înlăturarea defectelor, pentru că oricum oamenii nu se schimbă la comanda noastră. Fiecare trebuie să se schimbe pe sine în primul rând. Acceptarea defectelor şi încercarea înlăturării lor pe parcurs, cu dragoste şi răbdare, ca şi conştientizarea şi înlăturarea propriilor defecte de către fiecare dintre soţi este o dovadă a maturităţii.

Libertate şi comunicare
Libertatea în căsătorie este iarăşi o problemă cu care se confruntă membrii familiei. Deşi se iubesc, amândoi au nevoie să se simte liberi, ştiind că aparţin partenerului, dar şi lor înşişi. Doza de viaţă personală întreţine şi tonifică legătura dintre soţi, unitatea dintre ei. Cu acest duh îşi pot permite unul altuia să aibă preocupări care au o deosebită importanţă pentru ei, sau să aibă prieteni pe care să îi considere personali. Unele preocupări importante pentru unul dintre soţi pot fi plictisitoare pentru celălalt, la fel şi cu prietenii, şi atunci e mai bine să se ofere libertate de alegere. Desigur există şi riscul unei exagerări, aşa cum se întâmplă în multe cupluri. Oamenii maturi sunt întotdeauna capabili să ştie când să se oprească, fapt ce stă la baza fiecărei reuşite.
Comunicarea în familie este un element de bază. Un tată, consilier în probleme matrimoniale, o sfătuia pe fiica lui să respecte o listă de şase imperative în privinţa comunicării:
• „trebuie” să-ţi întâmpini soţul cu bucurie atunci când se întoarce acasă;
• „trebuie“ să vă faceţi timp ca să fiţi împreună;
• „trebuie” să ştii despre profesia lui/ei cât mai multe;
• „nu trebuie” să neglijaţi interesele voastre comune;
• „nu trebuie” să încerci să-l/o impresionezi cu ceea ce ştii;
• „nu trebuie”să laşi necontrolată limba ta.
Pornind de la această comunicare prin cuvinte se poate ajunge cu timpul la comunicarea prin tăcere, comunicarea sufletelor, care nu necesită cuvinte, ci doar gesturi, priviri, uneori nefiind necesare nici acestea.
Iată deci, libertatea soţilor în căsnicie, comunicarea, înţelegerea, sunt de fapt forme ale iubirii adevărate, jertfelnice, singura care menţine unitatea celor doi soţi şi îi conduce în drumul lor spre desăvârşire.
Ramona Broscăţeanu
(Apostolat în Ţara Făgăraşului, nr. 8 - octombrie 2007)

sâmbătă, 23 februarie 2008

Duminica Fiului Risipitor

Mâine este Duminica Fiului Risipitor.

Pericopa Evangheliei:

Ev. Luca XV, 11-32

Şi a zis: Un om avea doi fii.

Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere. Şi el le-a împărţit averea.

Şi nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară depărtată şi acolo şi-a risipit averea, trăind în desfrânări.

Şi după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în ţara aceea, şi el a început să ducă lipsă.

Şi ducându-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei ţări, şi acesta l-a trimis la ţarinile sale să păzească porcii.

Şi dorea să-şi sature pântecele din roşcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea.

Dar, venindu-şi în sine, a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame!

Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta;

Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi.

Şi, sculându-se, a venit la tatăl său. Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat.

Şi i-a zis fiul: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău.

Şi a zis tatăl către slugile sale: Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi-l îmbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui;

Şi aduceţi viţelul cel îngrăşat şi-l înjunghiaţi şi, mâncând, să ne veselim;

Căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Şi au început să se veselească.

Iar fiul cel mare era la ţarină. Şi când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit cântece şi jocuri.

Şi, chemând la sine pe una dintre slugi, a întrebat ce înseamnă acestea.

Iar ea i-a răspuns: Fratele tău a venit, şi tatăl tău a înjunghiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a primit sănătos.

Şi el s-a mâniat şi nu voia să intre; dar tatăl lui, ieşind, îl ruga.

Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: Iată, atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta. Şi mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei.

Dar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el viţelul cel îngrăşat.

Tatăl însă i-a zis: Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt.

Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat.


Iată în câteva fraze rezumatul învăţăturii la care trebuie să cugetăm în această Duminică:


Dumnezeu - Tatal din parabola - are sub ascultare fii ascultatori - fiul cel mare al parabolei - si fii neascultatori - fiul cel mic, cel risipitor. Bucuria Lui este mare, cand fiii neascultatori devin ascultatori; este absolut normal un astfel de comportament al omului vis-a-vis de Creatorul cerului si al pamantului. Fiul neascultator este omul subjugat de pacate si de patimi, departat de Dumnezeu de buna voia lui. Daca devine constient ca este o stare de anormalitate, incearca sa revina langa Dumnezeu, parasind pacatele si patimile si promovand virtutile. Invata din greselile sale si ale altora si schimba calea. Ii este greu, are nevoie de multa vointa, dar nu este imposibil. Si are mare bucurie cand vede ca Dumnezeu il iarta, il binecuvinteaza si-i daruieste binefaceri peste binefaceri.

De ce, insa, in parabola se vorbeste si despre comportamentul fiului cel mare, ascultator, ramas langa tatal sau? Pentru a ni se atrage atentia ca putem sa ne socotim a fi "langa Dumnezeu" dar sa nu invatam a ne comporta fata de Dumnezeu si de oameni asa cum este normal. Mai precis, indraznim sa-I cerem socoteala si nu iertam cum El iarta, adica ne comportam ca fiul cel mare din aceasta parabola. Iata ca putem sa ne laudam ca suntem crestini, marturisitori ai lui Hristos ca Dumnezeu adevarat si Om adevarat, dar sa ramanem doar cu lauda de sine pentru ca, in realitate, desi credem ca suntem langa El, de fapt suntem departe de El.

Fragment preluat de aici


Iată ce ne îndeamnă Triodul:


Să cunoaştem, fraţilor, puterea tainei, că preabunul părinte, întâmpinând pe fiul cel desfrânat, care s-a întors de la păcat la casa părintească, îl îmbrăţişează şi iarăşi îi dăruieşte cunoaşterile slavei sale; şi veselie de taină face celor de sus, înjunghiind viţelul cel îngrăşat ca noi să vieţuim cu vrednicie Celui ce a junghiat, Celui iubitor de oameni, Părintelui, şi Celui slăvit, ce s-a junghiat, Mântuitorul sufletelor noastre.

din slujba Vecerniei

Alte cuvinte de folos la Duminica de mâine:

Sf. Ioan Gură de Aur

Sf. Grigorie Palama

Sf. Nicolae Velimirovici

Pr. Nicolae Tănase [audio]

[edit] Cei/cele care doriti sa le explicati si copiilor aceasta Duminica gasiti in numarul acesta din Apostolat un material cu activitati, la pagina de copii (p.13).

Natalia

Program zilnic (II)

Iată că am reuşit (în urma rugăciunilor voastre) să revin cu partea a doua a programului. Se referă la seară, dar mai urmează şi ce să facem înainte de a merge la culcare, aşa că... pomeniţi-mă în continuare :)

Ce să facem seara?

Seara, după ce ţi-ai terminat treburile zilei, nu te deda în nici un caz odihnei, indiferent cât de mult te-au obosit treburile de peste zi. Nu se cuvine ca un creştin să fie nerecunoscător. După terminarea treburilor, ridică-ţi mintea la Dumnezeu şi mulţumeşte-I pentru toate lucrurile bune pe care le-ai primit de la El în timpul zilei care acum se apropie de sfârşit, adică pentru că ai rămas în viaţă, pentru putere trupească şi sufletească, pentru sănătate, pentru hrană, pentru băutură, pentru toate gândurile mântuitoare, pentru dorinţele sfinte, pentru lumina pământească şi cerească, pentru ajutor şi apărare, pe scurt pentru tot lucrul bun.

După masa de seară, la fel ca dimineaţa, dă-i inimii gânduri duhovniceşti. De exemplu: m-am apropiat cu încă o zi de moarte. Ce ar fi dacă Dumnezeu m-ar chema la Dreapta Judecată în noaptea ce vine? Aş trece cu bine? Dimineaţa am avut intenţia să îmi petrec ziua în sfinţenie, am reuşit?

După ce ţi-ai pus aceste întrebări:

a) Roagă-te Duhului Sfânt ca să-ţi lumineze mintea şi să te ajute să-ţi aminteşti cu precizie cum ai petrecut ziua care acum se termină. Te-ai expus păcatului sau intenţia de a evita păcatul a slăbit? Cum te-ai purtat când ai fost tratat nepoliticos, când nu ţi s-a dat ascultare, când alţii au râs de tine etc.

b) Analizează cum ai încercat sau n-ai încercat să-ţi ţii promisiunea pe care ai făcut-o dimineaţă să eviţi păcatul. Ce anume te atrăgea în păcat sau chiar a reuşit să te atragă în el? ce metodă ai folosit împotriva mrejelor păcatului sau împotriva obstacolelor de a împlini voia lui Dumnezeu şi de ce a dat greş acea metodă?

c) Roagă-te ca Duhul Sfânt să te ajute să îţi aminteşti ce nu ai reuşit să faci şi de ce.

Creşterea noastră duhovnicească depinde exact de acest fel de cercetare conştiincioasă asupra noastră. Prin aducerea în minte a celor făcute în ziua ce a trecut, ţine-te aproape de aceste idei călăuzitoare: tot ce afli bun în tine să nu-l consideri al tău, ci al lui Dumnezeu „căci tot lucrul bun şi tot darul desăvârşit de sus este“ (Iacov 1, 17), şi mulţumeşte din tot sufletul tău lui Dumnezeu pentru acest lucru.

Tot lucrul nesăbuit pe care îl găseşti în tine să ţi-l atribui ţie, slăbiciuni şi obiceiuri prosteşti. Căieşte-te grabnic, roagă-L pe Dumnezeu să te ierte şi din nou ia hotărârea să nu mai păcătuieşti, mai ales să nu mai faci aceleaşi păcate, să nu uiţi de Dumnezeu şi să acţionezi cu prudenţă întotdeauna şi pretutindeni.

Consemnare din

Mitropolitul Grigorie al Sankt Petersburgului – O zi de viaţă sfântă. Sfaturi practice pentru organizarea vieţii creştinului

joi, 21 februarie 2008

Ascultarea de duhovnic ne mantuieste

Nu mantuie nici preotia, nici postul, nici asceza, ci doar ascultarea de duhovnic. Ascultarea face minuni: ascultarea va aduce toate harismele. Prin ascultare Hristos da rugaciunea. Nu ne mantuie rugaciunea; ci ascultarea de duhovnic ne mantuie. Un demonizat a intrat la ascultare la doi batrani si prin ascultarea lui s-a vindecat. » Dar ce inseamna sa fii ucenic ? In acest sens se exprima pr Galeriu : « – Sã fii ucenic înseamnã sã te lasi îndrumat si modelat. Asta-i situatia de ucenic: sã te pleci cu mintea, sã nu stii tu mai multe decât cel care te îndrumeazã. Sã faci ceea ce a zis Domnul Hristos: sã mergi pe urmele Lui, sã-l urmezi pe cel care te îndrumeazã. Sfântul Apostol Petru, de pildã, la Pescuirea Minunatã, a zis cãtre Domnul Hristos: „Toatã noaptea ne-am trudit si n-am prins nimic, dar pentru cuvântul Tãu arunc mreaja în mare si pentru cã zici Tu” (Lc. 5, 5). Asta înseamnã sã fii ucenic. De aceea a putut fi Sfântul Apostol Petru ucenic, pentru cã s-a plecat cu mintea.
Pãrintele Arsenie Boca zicea cã noi avem mintea care discutã cu Dumnezeu, în loc sã se supunã fãrã discutie. O astfel de minte avea Sfântul Apostol Petru la Cina cea de Tainã, când a zis: „Doamne, Tu sã-mi speli mie picioarele?” Si a auzit de la Domnul Hristos: „Ceea ce fac Eu acum tu nu întelegi, dar mai târziu vei întelege” (In. 13, 6-7). S-a împotrivit mai departe si atunci a zis Domnul Hristos: „Dacã nu te voi spãla, nu ai parte cu Mine” (In. 13, 8). De unde întelegem cã ucenicia este plecare de minte. Dacã nu te pleci cu mintea, dacã stii tu mai bine, dacã ai tu opinii care te scot de sub ascultarea fatã de duhovnic, în cazul acesta sau duhovnicul nu-i duhovnic, sau ucenicul nu-i ucenic. Sau amândouã. »
Asadar, relatia duhovnicului cu ucenicul sau se bazeaza pe o relatie de dragoste si de ascultare, ascultare care daruieste lipsa de griji si care se raporteaza la Hristos si nu la omul de care asculta cineva. Si cand ucenicul asculta fara ganduri ascunse, ci doar din iubirea pentru Hristos, atunci ascultarea lui este cuviincioasa inaintea Domnului. Sa ascultam doar din iubire pentru Hristos, si astfel drumul nostru catre El va deveni statornic si fara povarnisuri.

Cristian Petrescu

fragment preluat de aici

Parinti cu orice pret...

În timp ce milioane de copii sunt avortaţi în fiecare an, milioane de dolari sunt cheltuiţi pentru dezvoltarea tehnicilor moderne de procreare asistată. Reprezintă ele un rău? Sunt de acceptat atunci când concepţia nu se poate realiza prin relaţii intime obişnuite, cum ar fi cazul sterilităţii?

La slujba Tainei Sf. Cununii, preotul se roagă ca Dumnezeu să dăruiască celor doi „bucuria naşterii de prunci” şi „rodul pântecelui, spre folos”. Această precizare „spre folos” este foarte importantă întrucât imposibilitatea unui cuplu de a zămisli pe cale obişnuită poate fi înţeleasă în două moduri: pe de-o parte un semn divin că „nu le este spre folos” să aibă copii, aceasta însemnând fie că vor apela la adopţii, fie că vor duce o viaţă fără copii. Iar pe de altă parte poate fi înţeleasă ca o boală pe care noile terapii medicale o pot vindeca.

Care sunt acestea şi în ce constau ele?

Inseminarea artificială

Constă în colectarea celulelor germinare masculine şi inocularea lor în uterul femeii. Dacă acestea aparţin soţului, din punct de vedere al moralei creştine n-ar fi nici o problemă. Lucrurile se complică dacă este vorba de un alt donator. Potrivit învăţăturii Bisericii nu este de acceptat o a treia parte în procesul procreării. Pentru a respecta sacralitatea vieţii, spune Pr. John Breck, este necesar ca transmiterea acesteia să se realizeze prin unirea a două persoane într-un singur „trup”, legate printr-o „căsătorie monogamă, heterosexuală şi binecuvântata” (adică angajamentul a două persoane, bărbat şi femeie, în cadrul binecuvântat al familiei, cu scopul procreării).

Fertilizarea in vitro

Această metodă facilitează zămislirea în cazul femeilor cu disfuncţii ale trompelor uterine, în cazul „infertilităţii inexplicabile” atât la femei cât şi la soţii lor.

Tehnica este următoarea: la începutul menstruaţiei, ovarele femeii sunt „hiperstimulate” prin injectarea unei substanţe (gonadotropină) care în loc de unu va produce mai multe ovule. Spermatozoizii, după colectare, sunt incubaţi şi trataţi pentru a le spori şansele de fertilizare, apoi sunt amestecaţi cu ovulele, într-un vas de sticlă şi păstraţi la temperatură de 37°C.. După un anumit timp o parte din ei sunt transferaţi în uter iar restul (numiţi extra-embrioni) sunt îngheţaţi.

De regulă sunt transferaţi trei embrioni, măcar unul din ei ar trebui să se implanteze. Este posibil ca toţi trei să se prindă şi astfel apare o sarcină multiplă. Pentru a oferi o şansă mai mare de supravieţuire se păstrează un singur embrion iar restul sunt ucişi prin „reducţie fetală” (injectarea unor soluţii ce provoacă moartea embrionilor nedoriţi). Măsura este imorală din punct de vedere creştin, deoarece viaţa umană începe din momentul concepţiei iar distrugerea acestor embrioni este omucidere.

În ceea ce priveşte embrionii îngheţaţi („extra-embrionii“), distrugerea ca şi folosirea lor în experimente ştiinţifice sau pentru scopuri pur comerciale este cu totul de neacceptat. Soluţia ar fi ca ei să fie donaţi unui cuplu nefertil. Astfel aceşti embrioni ar avea acelaşi statut moral ca şi un copil adoptat, cu avantajul că noii părinţi vor experimenta perioada sarcinii şi naşterea copilului.

Pentru evitarea extra-embrionilor s-a propus şi o altă metodă, cea a injectării unui singur spermatozoid într-un ovul, în felul acesta se evită surplusul de embrioni. Cea mai gravă problemă a acestei proceduri rămâne imposibilitatea de a determina dacă spermatozoidul selectat în vederea fertilizării conţine defecte cromozomiale ce produc boli genetice grave. Într-un act intim normal, sau chiar în cazul însămânţării artificiale doar cel mai bun, cel mai „potrivit” spermatozoid va fertiliza ovulul. Această selecţie nu este jocul întâmplării, ci este lucrarea lui Dumnezeu, ca un exemplu de conlucrare divino-umană.

Mamă de împrumut sau maternitatea surogat

Maternitatea surogat constă în faptul că o femeie găzduieşte în uterul ei embrionul conceput de un alt cuplu. În SUA, anual aproximativ 300.000 de femei îşi închiriază uterul, primind 10.000$.

În urmă cu un deceniu o femeie sud-africană era mamă surogat pentru propria sa fiică, care fusese născută fără uter. Ovulul fetei a fost fertilizat de soţul ei şi transferat apoi în uterul viitoarei bunici. Deşi fiica şi soţul acesteia au apărut ca părinţi pe certificatul de naştere al copilului, iar mama nu a făcut altceva decât să-şi pună la dispoziţie uterul, aceasta din urmă este în acelaşi timp bunica şi „mama” copilului.

În spatele aparentului act de caritate, se ascund adevărate „crize de identitate” din cauza lipsei descendenţei sau relaţiei clare cu unul sau altul din membrii familiei. Mai mult, psihologia modernă atrage atenţia că mama surogat poate influenţa pe durata celor nouă luni de sarcină sănătatea fizică, sufletească şi spirituală a copilului.

Înainte de a apela la aceste tehnici este deosebit de important ca cei în cauză să apeleze la duhovnicul lor şi împreună cu acesta să se adâncească în rugăciune, pentru a afla care este voia dumnezeiască în cazul lor, în actul tainic şi miraculos al procreării vieţii umane.

Medicina nu poate oferi o tratare a sterilităţii, ci doar o tehnicizare şi o depersonalizare a procreaţiei. Viaţa este un dar al lui Dumnezeu şi nu un produs fabricat.

Pr. Alexandru Stanciu

(Apostolat in Tara Fagarasului, nr. 13 - februarie 2008)

miercuri, 20 februarie 2008

Cu cât cârteşte cineva mai mult, cu atât se distruge pe sine

Părinte, cui se datorează cârtirea şi cum poţi scăpa de ea?
- Ea se datorează ticăloşiei omului şi este alungată cu doxologie (slăvirea lui Dumnezeu). Cârtirea naşte cârtire, iar doxologia naşte doxologie. Când cineva nu cârteşte pentru o greutate pe care o întâmpină, ci slăveşte pe Dumnezeu, atunci diavolul plezneşte şi se duce la altul care cârteşte, pentru a-i încurca aceluia şi mai mult lucrurile. Pentru că, cu cât cârteşte cineva mai mult, cu atât se distruge pe sine.
Uneori ne fură aghiuţă şi ne face să nu ne mulţumească nimic, în timp ce te poţi bucura de toate duhovniceşte cu doxologie, primind astfel binecuvântarea lui Dumnezeu. Iată, cunosc pe cineva în Sfântul Munte care, atunci când plouă şi îi spui „Iarăşi plouă“, începe: „Da, plouă mereu. O să putrezim de atâta umezeală“. Dacă după puţin timp se opreşte ploaia şi îi spui: „Ei, nu a plouat atât de mult“, acela începe iarăşi: „Da, ploaie a fost asta? O să se usuce pământul“. Şi nu se poate spune că nu e sănătos la minte, ci pur şi simplu s-a obişnuit să cârtească. Să fie om raţional şi să gândească astfel de neghiobii.
Cârtirea atrage blestemul. Este ca şi cum omul s-ar blestema pe sine însuşi, după care vine urgia lui Dumnezeu. În Epir am cunoscut doi ţărani. Unul era familist şi avea vreo două ogoraşe, şi întotdeauna pe toate le încredinţa lui Dumnezeu. Lucra cât putea, fără stres. „Voi face cât voi apuca“ spunea. Uneori o parte din snopii de grâu ce îi rămâneau pe câmp putrezeau din pricina ploii pentru că nu apuca să le strângă, iar pe altele le împrăştia vântul. Dar pentru tot ce se întâmpla spunea: „Slavă Ţie, Doamne!“ şi toate îi mergeau bine. Celălalt avea multe terenuri, vaci etc. şi nu avea nici copii. Dacă îl întrebai „Cum îţi merge?“, răspundea: „Lasă-mă, nu mă întreba!“. Niciodată nu spunea: „Slavă Ţie, Doamne!“, ci mereu cârtea. Şi să vedeţi ce i se întâmpla, uneori îi murea vaca, alteori pătimea altceva. Le avea pe toate, dar pricopseală nu făcea.
De aceea spun că doxologia, slăvirea lui Dumnezeu în toate, este mare. Depinde de noi să gustăm sau nu binecuvântările pe care ni le dă Dumnezeu. Dar cum să le gustăm, dacă atunci când Dumnezeu ne dă de pildă banane, noi ne gândim la ce mâncare bună mănâncă cutare bogătaş? Câţi oameni nu mănâncă numai posmagi, dar zi şi noapte slavoslovesc pe Dumnezeu şi se hrănesc cu dulceaţă cerească! Aceşti oameni dobândesc o sensibilitate duhovnicească şi cunosc mângâierile lui Dumnezeu. Dar noi nu le înţelegem pe acestea, deoarece inima noastră s-a învârtoşat şi nimic nu ne mai satisface. Nu înţelegem că fericirea o avem în veşnicie şi nu în deşertăciune.

Cuviosul Paisie Aghioritul, Viaţa de familie

(Apostolat în Ţara Făgăraşului nr.13 - februarie 2008)

Parastasul vestimentatiei clasice

De unde vine noul gust în materie de haine? Cine sau ce dă tonul? Nici tinerii nu cred că ştiu să răspundă… Şi nici nu cred că-i interesează astfel de întrebări. Pur şi simplu se îmbracă aşa în virtutea unei inerţii comode, stabilite de un iluzoriu consens comun. Dacă nimeni nu zice nu înseamnă că toata lumea-i de acord. Şi dacă nu… n-are decât, pentru că «eu sunt liber să fac ce vreau!». Chiar e şi un principiu care spune că un lucru care e acceptat de toţi devine regulă de urmat.

Şi uite aşa ne trezim pe stradă cu tot felul de extravaganţe cromatice care ţipă la ochii noştri. Dacă mergi la o întâlnire importantă şi vrei să-ţi faci un plan de abordare mergând pe stradă, rişti o mare ispită pentru puterea de concentrare a atenţiei… şi asta din cauză că-ţi sare-n ochi vreun mister Proper pe care dacă încerci să-l eviţi rişti să ai o întâlnire vizuală cu miss Coccolino. Căci până la urmă logica publicitară a contrastului cromatic funcţionează foarte bine şi-n preferinţele vestimentare ale tinerilor. Pierrotul şi snobul apar surprinzător de fiecare dată pe scena tot mai largă (nu însă şi adâncă) a culturii teatrului de bulevard unde improvizaţiile ţin de minune. O nouă artă a persuasiunii hainei ţipător colorate şi cu un croi gotic al tăieturilor abrupte dar în zone cheie ale corpului. Şi dacă la toate acestea se adaugă o completare de farduri şi sulemeneli aprinse avem tot tacâmul. Sau aproape tot… Să nu uităm că la acest complex al tinereţii concură şi metalo-chimicele… căci nu-s toate bune dacă nu răspândim şi-un iz înţepat de-o chimie aparte şi de-un nume răsunător fabricat şi dacă nu completăm «stilul gotic» al hainelor cu dimensiunea apolinică a sfericităţii metalului…Toate în scopul unei sinestezii dionisiace. Cercei peste inele şi invers. Şi unde sunt plasaţi cerceii? Peste tot! Într-o logică aparte a îmbinării văzutului cu nevăzutul cerceii sunt în urechi, nas, buze, sprânceană, barbă, limbă, buric, sân. Şi toate sunt subsumate unicului mesaj ce ţinteşte acapararea atenţiei contemplatorului de altfel şi el sugestionabil. Aşadar, chiar dacă haina nu face pe om totuşi, alături de comportament ea îl exprimă tocmai în ceea ce are el mai intim şi mai valoros: pofta ochilor, trupul şi trufia vieţii. E-adevărat că Baudelaire şi-a vopsit părul verde sau că un filosof a ieşit ziua în amiaza mare într-o piaţă publică cu un felinar aprins în mână strigând : «Caut un om!», dar ei au făcut aceasta pentru scopul nobil al trezirii oamenilor din letargia manieristă şi snoabă în care se complăceau vinovat. Dar de aici şi până la a te înlănţui în cercei şi inele şi până la a da o groază de bani pe pantaloni tăiaţi sau pătaţi e un drum lung . Şi pentru ce ? Pentru că e trendy. Şi nu sunt cerceii şi inelele ca nişte zale de lanţ? Oare pretinsa libertate de exprimare vestimentară şi nu numai a tinerilor nu poartă gustul amar al robiei ? Fruntea, urechile, ochii, nasul, gura, pieptul, spatele, mâinile, picioarele nu sunt mirunse în cadrul Tainei Botezului cu Sfântul şi Marele Mir? Şi ce spune preotul atunci ? « Pecetea darului Duhului Sfânt»; adică se ridică şi se sfărâmă lanţurile robiei păcatului spre libertatea în Duhul lui Dumnezeu şi spre întărirea vieţii. Şi noi punem lanţurile înapoi sub pretextul libertăţii… Dar asta e altă discuţie…

Din păcate, printr-un acord tacit mulţi îşi dau consimţământul pentru aşa ceva, chiar dacă există şi o negare de complezenţă. E ca şi treaba cu televizorul: toţi critică programele deşuchiate, dar ele continuă să fie consumate într-o abordare cvasi-morală şi-ntr-un consens subliminal acceptat. Oare răspunderea este doar a tinerilor? Mediul în care trăiesc cu tot ce implică el, programele şi filmele pe care le urmăresc, oferta computerizată, anturajul, prietenii, influenţe de tot felul, nu-i deformează oare? Până la urmă omul e şi produsul mediului nu-i aşa?

Mi-aduc aminte de o discuţie pe care am avut-o cu elevii unei clase la care predam religia pe vremea când eram în învăţământ. Le mai strecuram şi ceva elemente moralizatoare… De ce, le-am întrebat pe fete, unele dintre voi vă îmbrăcaţi atât de frugal? Nu credeţi că trebuie să vă prezentaţi altfel în faţa unui profesor care, de exemplu, a depăşit vârsta onorabilă de douăzeci de ani în cadrul învăţământului? „Da’ ce, domnu` profesor, au răspuns, dumneavoastră nu vedeţi cum s-a îmbrăcat azi profesoara de…?“ Şi până la urmă acesta este adevărul; dacă sarea se va strica, cu ce se va mai săra?

Se face loc tot mai mult laxismului (de parcă n-ar avea destul) şi relativismul se simte în pielea omului post-modern ca la el acasă. Fiecare spune ce vrea şi ce poate şi are dreptate «în felul lui». O îngăduinţă generală ne face să ne scăldăm /scufundăm în apa tulbure a unui talk-show comod. Numitor comun în privinţa adevărului nici că exista. Să vă spun o glumă. Se zice că odată un tânăr a mers la o expoziţie de tablouri şi a rămas surprins în faţa unuia. O ramă destul de generoasă încadra un fond alb. Tânărul a poposit un pic asupra tabloului şi apoi a vizitat în continuare celelalte elemente ale colecţiei. Întâlnindu-l pe autor, l-a chemat la tabloul cu pricina şi l-a întrebat despre simbolica lui. «Vedeţi dumneavoastră, zise autorul, acest puncticel din mijlocul fondului alb? Acesta este punctul meu de vedere ». Cam la nivelul acesta de înţelegere se desfăşoară şi programul de comportament al tinerilor şi nu numai.

În felul acesta ne apropiem de tot felul de adevăruri care în lipsa reperului universal acceptat se dezechilibrează într-un mozaic fără finalitate. De fapt pe cine interesează finalitatea? Ea ţine de viitor şi pe noi ne interesează doar clipa. Adevărurile acestea sunt doar nişte fărâmituri de la masa ospăţului şi sunt ca cioburile unei oglinzi sparte de lupul robiei înveşmântat în blana moale şi relaxantă a libertăţii. Sau, mai bine zis, a libertăţilor.

Şi uite aşa ne aflăm cu toţii la celebrarea funestă a parastasului vestimentaţiei clasice. Fiecare, mai mult sau mai puţin, participă la acest ritual muşcând sau gustând doar dintr-o colivă comemorativă. Şi aceasta poate fi chiar indiferenţa… Dar dacă nu haina face pe om, înseamnă că omul croieşte haina. Aici este pământul unde rădăcinile ignoranţei şi indiferenţei să nu se împlânte niciodată.

Pr. Ciprian Bîlbă

(Apostolat în Ţara Făgăraşului nr.13 - februarie 2008)

marți, 19 februarie 2008

Apostolatul

In sfarsit este postat ultimul nr. din Apostolat pe site-ul protopopiatului, parintele care se ocupa a avut probleme cu netul, din asta a intarziat. Iti puteti descarca deci acum, prin linkul din coloana stanga sus.
Natalia

duminică, 17 februarie 2008

Invitatie la cunoasterea Triodului

De astăzi a început perioada Triodului, care ne pregăteşte pentru Învierea împreună cu Hristos în noaptea de Paşti. Despre această perioadă şi urcuşul pe care îl presupune, iată articolul apărut numărul acesta în publicaţia noastră:

Invitaţie la cunoaşterea Triodului

Pentru foarte mulţi oameni ai societăţii contemporane, timpul este un duşman feroce. De ce? Pentru că este ireversibil. Copilăria odată trecută nu o mai poţi retrăi, adolescenţa şi tinereţea nu se vor mai întoarce niciodată în viaţa noastră, iar bătrâneţea care se iveşte la orizont ne atrage atenţia asupra finalităţii acestui timp fizic liniar. Cu alte cuvinte timpul meu se apropie de sfârşit. Şi atunci este firesc să-mi fie teamă de scurgerea galopantă a timpului.

Timpul liturgic – gust de veşnicie

Dar iată că Biserica vine în întâmpinarea noastră cu o alternativă reală a unui timp fără sfârşit: timpul liturgic. Acest timp liturgic, prin ciclicitatea lui, prin repetiţia rituală continuă, ne introduce într-o altă lume, la fel de reală cu cea pe care o trăim. Spre deosebire de timpul fizic, timpul liturgic ne oferă posibilitatea infinitului, nesfârşitului. De aceea omul religios trăieşte în paralel cu timpul fizic realitatea Împărăţiei lui Dumnezeu încă din lumea aceasta. Omul care se implică în trăirea unui timp liturgic al Bisericii, nu se mai teme de curgerea ireparabilă a timpului. Căci pentru el scurgerea timpului fizic îl apropie de adevărata viaţă.

Atât de frumos spunea Părintele Stăniloae că timpul este ''intervalul dintre chemarea lui Dumnezeu şi răspunsul nostru''. De aceea vă fac şi eu invitaţia de a pătrunde împreună în tainele timpului liturgic al Bisericii, pentru a ne hotărî să trăim perioada Triodului care se apropie cu paşi repezi altfel decât am făcut-o până acum.

Pregătirea: cercetarea sufletului

Anul acesta perioada Triodului începe pe data de 17 februarie şi se va încheia pe data de 26 aprilie. În această perioadă a anului, Biserica ne cheamă la o cercetare amănunţită a sufletului nostru, având ca idee centrală pocăinţa. Însăşi aşezarea celor 10 duminici într-o ordine graduală ne arată calea unui urcuş duhovnicesc de la starea de acceptare a păcătoşeniei noastre, prin pocăinţă, la starea de curăţie trupească dar în special sufletească.

Primele patru duminici premergătoare Postului Mare ne pregătesc pentru acest urcuş spiritual. Prima Duminică, a Vameşului şi a fariseului, mă face să înţeleg că prima treaptă pe care trebuie să o urc este smerenia în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor. Nu pot să fiu smerit decât acceptând că Dumnezeu este „Stăpânul vieţii mele”, aşa cum spune Sfântul Efrem Sirul, alergând spre sfânta biserică şi îngenunchind în faţa Sfântului Altar la fel ca şi vameşul.

A doua treaptă mi se descoperă în Duminica Fiului risipitor. Acum înţeleg marea iubire a lui Dumnezeu, Care cu braţele deschise mă primeşte atunci când mă întorc la El. Nu e de ajuns să-mi recunosc greşelile, ci trebuie să mă întorc cu faţa către Dumnezeu şi să-l rog să mă primească din nou. Întoarcerea mea trebuie însă să fie în acelaşi timp şi o întoarcere fizică în casa lui Dumnezeu, în Biserică, acolo unde Tatăl mă aşteaptă.

Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi mă face să conştientizez marele dar pe care Dumnezeu mi-l oferă atunci când eu împlinesc faptele bune pe care El le cere de la mine, acela de a ajuta pe semenii mei. Iar darul este dobândirea bucuriei şederii lângă Hristos în ceruri. Dar îmi pune în faţă şi reversul, dacă nu săvârşesc faptele bune: pierderea comuniunii cu Hristos şi cu sfinţii săi.

În Duminica Izgonirii lui Adam din Rai, ni se cere să iertăm pe cei care ne greşesc dacă şi noi vrem să fim iertaţi, ni se arată felul în care trebuie să postim şi datoria de a ne îndepărta de averile materiale.

Duminici spre Înviere

În Postul Mare ni se pun în faţă următoarele trepte pe care trebuie să le suim dacă vrem să dobândim o adevărată curăţire spirituală.

În prima duminică, Duminica Ortodoxiei, ni se atrage atenţia asupra faptului că nu putem dobândi mântuirea decât fiind păstrători şi împlinitori ai învăţăturii celei adevărate ale Bisericii. Nimeni nu poate fi mântuit ţinând doar o parte a învăţăturii Bisericii şi gândind că este de ajuns să împlinească doar ceea ce i se pare lui că este important.

Duminica a 2-a din Post (a Sf.Grigorie Palama) ne arată rolul rugăciunii în descoperirea prezenţei lui Dumnezeu, dar ne şi spune că multe din bolile trupului nostru se datorează păcatelor pe care le-am săvârşit noi sau părinţii noştri; este un îndemn spre spovedanie adevărată.

Duminica a 3-a din Post (a Sfintei Cruci) este o chemare a lui Hristos spre a-L urma întru totul. Este vocea lui Hristos care ne îndeamnă şi acum să nu ne ruşinăm în faţa societăţii de a-L mărturisi cu voce tare, dar şi cu fapte bune. Este îndemnul Său de a căuta mai mult spre suflet decât spre trup.

Duminica a 4-a din Post (a Sf.Ioan Scărarul) ne învaţă că lupta împotriva patimilor noastre nu o putem duce decât folosindu-ne de rugăciune, dar mai ales de post. Mântuitorul spune că „acest fel de demoni cu nimic nu iese decât cu rugăciune şi cu post”. Sf. Ioan Scărarul ne îndeamnă să urcăm treaptă cu treaptă pe scara virtuţilor, încercând să adăugăm la virtuţile pe care le avem altele noi.

Duminica a 5-a din Post (a Cuvioasei Maria Egipteanca) este duminica iertării. Toţi dorim să fim iertaţi, dar ne e foarte greu să iertăm pe cei care ne greşesc. Numai iubind pe cei din jur putem să-i iertăm. Există astfel o strânsă corelaţie între iubire şi iertare. Exemplul iubirii supreme ni l-a dat Hristos pe cruce. Cu alte cuvinte, urmează o săptămână a iertării.

Ultima duminică a Triodului, Duminica a 6-a din Post (a Floriilor) ne atrage atenţie asupra atitudinii instabile a sufletului nostru în raportarea noastră la Dumnezeu. Cei care acum se bucură strigând „Osana! Osana!” peste doar câteva zile vor striga „Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!”. Este un îndemn la a ne cerceta sufletul în ceea ce priveşte fidelitatea noastră faţă de Dumnezeu. Şi credeţi-mă că avem nevoie de o astfel de cercetare.

Pr. Iosif Ciolan

(Apostolat în Ţara Făgăraşului, nr.13 - februarie 2008)

sâmbătă, 16 februarie 2008

Duminica Vamesului si a Fariseului

Mâine este Duminica Vameşului şi a Fariseului

„Doi oameni s-au suit la templu, ca să se roage: unul fariseu şi celălalt vameş. Fariseul, stând, aşa se ruga în sine: Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri, sau ca şi acest vameş. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig.
Iar vameşul, departe stând, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului.
Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa, decât acela. Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa.“

Luca 18, 10-14

De când cânt la strană am descoperit şi cât de mult şi de frumos ne spun sfintele slujbe despre sărbătorile şi duminicile prin care trecem de multe ori fără să învăţăm nimic. Duminica de mâine marchează începutul Triodului, denumire care marchează o perioadă dar şi o carte din care se cântă la strană în această perioadă. Mai multe informaţii găsiţi aici.

Iată câteva cuvinte la ziua de mâine:

„Vameşul, suin­du-se la templu cu credinţă oarecând şi rugându-se lui Dumnezeu, s-a îndreptat, căci cu suspinuri a venit şi cu lacrimi şi cu zdrobire de inimă, toată povara păcatelor a lepădat-o prin ispăşire”

„Pe fariseul ce se îndreptăţea pe sine, lăudân­­­du-şi faptele, l-ai osândit, Doamne, şi pe vameşul, ce s-a smerit şi cu suspinuri a cerut iertare, l-ai în­dreptat. Că nu primeşti gândurile cele înălţate, şi inimile cele zdrobite nu le defăimezi. Pentru aceasta şi noi, cu smerenie, cădem înaintea Ta. Cel ce ai pătimit pentru noi, dă-ne iertare şi mare milă!”

Din cântările Triodului la Duminica Vameşului şi a Fariseului

Ideea şi vrednicia smereniei – cuvânt la Duminica Vameşului şi a Fariseului al Sf. Ioan Gură de Aur

[edit]
Am fost la Vecernie si revin cu reprezentarea Duminicii de azi in Triod, ca si cu inca un fragment din aceasta carte care se foloseşte la strană începând din seara aceasta.
„Fariseul de slava deşartă fiind biruit, iar vameşul cu pocăinţă plecându-se, au venit la Tine Însuţi, Stăpâne. Ci acela, lăudându-se, s-a lipsit de bunătăţi; iar acesta, negrăind, s-a învrednicit darurilor. În aceste suspinuri întăreşte-mă, Hristoase Dumnezeule, ca un iubitor de oameni.“
din slujba Vecerniei

Usile pocaintei deschide-mi mie, Datatorule de viata! – un cuvânt al Părintelui Alexander Schmemann pe Război întru Cuvânt

vineri, 15 februarie 2008

Program zilnic (I)


Ce să facem dimineaţa?

1. Când te trezeşti, încearcă să îţi îndrepţi gândurile spre Dumnezeu.
2. Spune „În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh“ şi apoi rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul“, în continuu.
3. Imediat după asta, sau în acelaşi timp, dă-te jos din pat. Lucrul acesta este neplăcut pentru trup, căci trupul, ca o slugă leneşă, doreşte să zacă, să doarmă, să se desfete şi să lenevească. Această împotrivire să fie prima ta jertfă adusă lui Dumnezeu.
4. Odată sculat din pat, spală-te imediat şi apoi îmbracă-te decent. Este necesar să ne îmbrăcăm imediat dimineaţa, chiar dacă nu se află nimeni în preajma noastră.
5. După ce te-ai spălat şi te-ai îmbrăcat, te duci în faţa sfintei icoane şi spui rugăciunea de dimineaţă.
6. Uneori ne putem ruga folosind ale cuvinte decât cele din rugăciunile date de Sfânta Biserică. În cazul acesta respectă cu grijă următoarele:
a. Mulţumeşte-i lui Dumnezeu că te-a păzit în noaptea ce a trecut şi îţi dă timp de pocăinţă şi îndreptare, căci fiecare zi este pentru noi una nouă, şi nu una meritată, căci nici o zi nu urmează automat după noapte. (Foarte mulţi oameni, după ce s-au culcat seara, nu s-au mai sculat în această viaţă, ci în cea viitoare.)
b. Mulţumeşte-i lui Dumnezeu că te-a creat, că te ţine în viaţă, că te-a răscumpărat, că te-a adus la credinţa cea adevărată şi în ea ţi-a dat şi continuă să îţi dea toate mijloacele pentru mântuire.
c. Mulţumeşte-i Domnului că în noaptea care a trecut a binevoit să-ţi întărească puterile trupului şi ţi-a dat posibilitatea să te îndeletniceşti iar cu problemele de folos vieţii. (Câţi oameni, din cauza infirmităţilor, nu sunt în stare să-şi câştige existenţa?)
d.. Roagă-te ca Dumnezeu să-ţi ierte păcatele cu fapta, cu intenţia, cu dorinţa sau cu gândul.
e. Roagă-te să îţi dea voinţă puternică şi neschimbătoare, ca să-I aparţii cu totul numai Lui.

7. Ca să te păzeşti de păcat în cursul zilei încearcă să te gândeşti încă de dimineaţă la tot ce ţi s-ar putea întâmpla pe parcursul zilei. Încearcă să analizezi ce urmează să faci şi cu cine urmează să-ţi petreci timpul. Cu ce ocazii de a cădea în păcat te-ai putea întâlni? Încearcă imediat să te gândeşti cum ai putea cel mai uşor şi mai sigur să petreci toată ziua fără păcat, cum să eviţi anumite situaţii şi ispite sau, dacă nu poţi să le eviţi, cum să faci să nu te vatămi de ele.
8. Roagă-te lui Dumnezeu să-ţi întărească voinţa şi să-ţi dea putere. Cum putem să începem ceva fără binecuvântarea lui Dumnezeu? Fără ea, toată munca noastră este în zadar.
9. Trebuie să ne rugăm în acest fel încă de dimineaţă, luând hotărâri şi măsuri de protejare, căci nici un alt timp nu este atât de potrivit pentru rugăciune. Dimineaţa gândurile sunt mai puţin încordate, inima este mai curată.

Asa ningea azi pe la noi...

Apostolatul pe net

Pentru ca aparitia numarului 13 din Apostolat in Tara Fagarasului intarzie pe site-ul protopopiatului, cei care vor sa il citeasca in varianta de tipar il pot gasi pana atunci pe www.bzf.ro, pe coloana din stanga, mai jos. Este site-ul saptamanalului Buna Ziua Fagaras, unde eu lucrez ca tehnoredactor. Singurul inconvenient este ca paginile trebuie descarcate separat, una cate una.
Natalia

joi, 14 februarie 2008

Rugaciunea in caminul crestin - o cale spre desavarsirea copiilor nostri

Copilul vine pe lume şi se dezvoltă, de regulă, în familie, în acest cuib uman, precum păsărelele în cuibul pe care l-a făcut mama lor. Tot secretul este să existe în familie o atmosferă care să sădească în sufletul copilului o stare de siguranţă şi care să-l facă să se simtă iubit şi apreciat.

Modelul spiritual al părinţilor

Educaţia religioasă a copiilor se face prin exemplul personal al părinţilor şi al celor din jur, prin întreţinerea în casă a unei atmosfere de dragoste şi de rugăciune. Inima copilului trebuie sensibilizată. Fără multe explicaţii, el ajunge să-şi facă rugăciunea ca pe un lucru firesc şi, fără să aibă nevoie de argumente logice, începe să cunoască prezenţa lui Dumnezeu. În vieţile sfinţilor remarcăm adeseori cum destinul acestora a fost puternic înrâurit de câte un om care le-a oferit pildă de sfinţenie şi pe care l-au văzut pur şi simplu. Sfântul Nectarie îşi amintea mereu de dragostea bunicii sale şi de felul cum se ruga înaintea icoanelor. Dragostea, rugăciunea şi exemplul sunt mult mai convingătoare decât cuvintele – de fapt, tocmai aceste trei calităţi dau valoare cuvintelor atunci când e vorba să-i aducem pe copii la credinţa în Dumnezeu. Ceea ce facem ca părinţi este adeseori o lucrare ascunsă şi ne dă prilejul de a coordona viaţa copiilor noştri.

Rugăciunea de acasă a copiilor

E greu să-i determinăm pe copii să-şi facă rugăciunile zilnice de dimineaţă şi de seară în familie. Copii se deosebesc unii de alţii prin vârstă, caracter şi dispoziţie zilnică. Important e ca părinţii să dea exemplu în rostirea rugăciunii zilnice şi nu să o impună. Ea trebuie să se integreze firesc în programul zilnic, iar copii să o simtă în folosul lor. Ar trebui ca părinţii să se sfătuiască cu duhovnicul lor în legătură cu fiecare copil, şi de asemenea, să poată împărtăşi cu alţi părinţi experienţele lor. De cum încep să crească, copii preferă uneori să-şi facă rugăciunea singuri, în faţa icoanei din camera lor. O rugăciune scurtă şi sinceră, spusă la intervale regulate e mai benefică decât una lungă şi plictisitoare. Copilul îşi poate prelungi timpul rugăciunii în funcţie de dispoziţia lui sufletească. Odată ce s-a obişnuit să se roage singur şi a simţit nevoia de a cere binecuvântare de la Domnul, nu mai e nevoie să-i aducem aminte de rugăciune, ci el o va face ca pe un lucru firesc.

Alegerea momentului rugăciunii

Formarea şi iniţierea copiilor în rugăciune reprezintă una dintre cele mai importante sarcini ale părinţilor. Cei mici sunt foarte sensibili la atmosfera de pace, la frumuseţe şi la ritualuri. De fiecare dată când va fi cu putinţă, amândoi părinţii e bine să ia parte la rugăciune, fiindcă aceasta reuneşte comunitatea familială. Rugăciunea trebuie să fie precedată de un moment de calm şi de tăcere, iar familia să se adune într-un loc liniştit şi precis, la icoana din camera copiilor. Se pot trage perdelele, se poate aprinde o lumânare sau o candelă, se poate tămâia. Ţinuta copiilor este foarte importantă, de aceea trebuie să le explicăm acestora că, deseori, curăţenia trupească o oglindeşte pe cea sufletească. Pe măsură ce creşte, copilului îi va plăcea să participe activ la rugăciune prin: atitudinea sa, prin participarea la ritualul ce o precedă, prin cântări sau prin lecturi din Sfânta Scriptură. Rezultatul acestor acţiuni este stabilirea unei comuniuni trainice între copil şi părinte şi mai departe între aceştia şi Dumnezeu. Nimic nu poate înlocui atmosfera de rugăciune, concretizată în clipe unice, intense şi îndrăgite de reunire a familiei în jurul lui Hristos!

Prof. Laura Ciolan

(Apostolat in Tara Făgăraşului, nr.13 - februarie 2008)