Cetatea SOROCA. Cavaleri de strajă la hotare. Jurnal de pelerin 2017

Cetatea lui Ștefan de la Soroca, aflată pe Nistru, la 160 km nord de Chișinău, e unul din cele mai cunoscute obiective turistice ale Moldovei de peste Prut. Data trecută am ratat-o, era închisă pentru ample lucrări de reconstrucție. Dar când am revenit pe meleagurile basarabene, a fost prima pe listă. O întâlnire istorică.

 

„Suntem la noi acasă...”

 

Mai avem puțin și ajungem. Recitesc din materialul de documentare de pe site-ul primăriei orașului: „…oricare alţii s-ar fi risipit în lume (…) Noi am rămas cu sabia în mînă de strajă la toate zările, iar cînd s-a frînt o clipă, ca să se lege din nou, tainic, oţelul, am întins brutalităţii arma subţire a inteligenţei noastre. Şi iată suntem tot acasă.” Cu acest citat al lui Nicolae Iorga își începe prezentarea Nicolae Bulat, Directorul Muzeului de Istorie şi Etnografie Soroca. Îmi închipui un domn sobru, la costum și cravată, conducând o echipă întreagă de angajați. 

Dar să mă întorc la lectură: „Suntem la noi acasă datorită brîului de cetăţi ridicate de-a lungul Nistrului de primii voievozi ai Ţării Româneşti Moldova: Hotin, Soroca, Orheiul Vechi, Tighina, Cetatea Albă. Cetăţi care, alături de alte fortificaţii, au fost o parte familiară a peisajului şi anturajului medieval al Moldovei şi al Sorocii inclusiv...

Cetatea Soroca a fost un element esenţial al sistemului feudal de apărare a Principatului Moldova şi anume fiind responsabilă prin:

1. Crearea unei frontiere politice la margine de ţară;
2. Securitatea economică a ţinutului şi a ţării;
3. Securitatea comercială la vadurile Nistrului.”

 

Platoșa Europei

Autorul iese din tiparele formulate în limbaj de lemn, care caracterizează în general prezentările de genul acesta. Chiar îmi place nota personală pe care o dă:

„Ne luăm îndrăzneala de a presupune o tendinţă din subconştient de apărare şi de ce nu, comună, a ţărilor europene, prin acest sistem de apărare la marginea Europei civilizate. Această barieră fiind şi o garanţie de existenţă a lumii creştine. Această tendinţă, nefiind desigur politică, doar chiar de la începuturile sale tînărul principat al Moldovei a fost nevoit să se afirme cu arma în mînă împotriva acelor vecini dornici de a dezmembra noua formaţiune politică.

Destinul nostru a fost să fie aşa ca noi să fim plasaţi la această margine de civilizaţie unde peste apa Nistrului, asemenea unui ocean imens, cu un început la Nistru şi fără sfîrşit, se întindea Stepa sălbatică. Cu mii şi sute de ani în urmă strămoşii noştri au construit cetăţi la Nistru, ele fiind platoşa Europei şi tot odată martirii ei, jertfind bărbaţii Neamului întru apărarea ţării şi a lumii creştine.”

O, da, recunosc patriotismul pe care l-am întâlnit la cele mai înalte cote la basarabeni în ultima călătorie. Mi-ar plăcea să îl întâlnesc pe omul acesta! Ce gând imposibil... E directorul, nu un simplu muzeograf. Parcă aș îndrăzni însă să bat la ușa biroului lui...

 

Zi de odihnă și apariție de cavaler călare

Parcăm lângă impunătoarea clădire. Ce sentiment de întoarcere în istorie... „Ştefane, Măria Ta,/ Scoală-te, Sfinte...” – începe să îmi sune în minte melodia. E destul de puțină lume. Ce bine! Îmi plac vizitele tihnite, limpezi. Aflăm însă curând motivul tihnei, care e... cumplit: lunea și MARȚEA cetatea e închisă. „Zile de odihnă” scrie frumos la intrare. Frumos, frumos, dar noi am venit de la sute de kilometri... Panica însă e luminată de o rază de nădejde. Niște oameni binevoitori ne oferă numărul de telefon al custodelui muzeului, care e... Nicolae Bulat!

 ---  Sunați-l, sunați-l!

Părintele Sergiu, gazda noastră, formează numărul. Duce o discuție de lămurire în care rugăciunile noastre ating cote maxime. Apoi închide.

  --- Vine!

Doamne, ce ușurare! Ne bucurăm de briza Nistrului, ne plimbăm, facem câteva poze. Și iată, în câteva minute apare cavalerul cetății. Călare! Pe bicicletă. Ce apariție! De la primele cuvinte în care pare că ne ceartă că stricăm rânduiala programului, îmi dau seama că este cu adevărat un personaj! Îndrăznim să pășim în urma lui și a bicicletei pe poarta mare, de fier.

 

Asedii, incendii și reconstrucții

Ne întâmpină un panou de pe care spicuiesc câteva informații despre Cetatea Soroca:

„Este atestată documentar în Tratatul de pace moldo-polonez de la 12 iulie 1499...

Poartă o marcantă amprentă a Renașterii: planul circular perfect simetric, cinci turnuri dispuse la intervale egale, proporțiile desăvârșite etc. Capabilă să reziste la asedii de lungă durată, ea este prevăzută cu locuințe ale garnizoanei și ale comandantului militar, un paraclis, depozite, două fântâni cu apă potabilă.

Printre analogiile apropiate ale acestui obiectiv militar se numără următoarele monumente: Castel del Monte (Italia) și Restormel, Queenborough, Camber, toate din Anglia.

Istoria cetății este legată de mai multe evenimente dramatice din sec. XV-XVIII: invazii tătare, poloneze, ale cazacilor zaporojeni, acțiuni militare ale regelui polon Ian Sobiescky, campania de la Prut a țarului rus Petru I ș.a. Deși era incendiată și supusă unor intervenții constructive ulterioare, Cetatea Soroca ajunge până în zilele noastre într-o stare bună.”

Așa este. Arată foarte bine și la interior.

 

Mesajul de pe țepușe

Ghidul nostru își parchează burzuluit bicicleta într-un depozit și iese parcă alt om: gazda perfectă, sufletul cetății. Ne aruncă într-un discurs învolburat, acaparator. Pune atâta viață în ceea ce spune, încât mă trezesc într-un iureș de întâmplări de acum sute de ani. Pârcălabi, oșteni, atacatori, tătari, țari, săgeți, pace, război, furt de țară, tras în țeapă... Vorbitorul nostru întrupează în multe întâmplări chiar câte un personaj sau un apărător al cetății și vorbește la persoana întâi:

— Ia uite podul-balansoar de la intrare și capcana: o podea din două părți, care se lasă în jos. Dedesubt e o groapă cu țepușe. Noi schimbăm des țepușele, ca să fie mereu proaspete! Și cum suntem mai șugubeți din fire, scriem pe țepușe cu cuțitul: Bine ați venit la noi, la Soroca!

Dăm să ne amuzăm, dar oșteanul lui Ștefan nu ne lasă și continuă vijelios:

— Am stat cu sabia în mână la toate zările! Și când s-a frânt oţelul, tainic am aşteptat să se închege la loc. Și am opus rezistență brutalității inteligenţa noastră. Suntem la noi acasă!

 

Printre oșteni și tătari, ghidați de cavaler

În fine, se îndură de noi și ne slăbește din trăirile intense. Ne dă niște date tehnice – din care rețin ziduri groase de 3 metri și înalte de 25-30 – apoi ne trimite să bântuim după plac. Ascultători, ne răspândim prin cetatea rotundă. Urc scări, multe scări, și mă uit pe toate ferestruicile. Ba în afară unde văd tătarii venind de dincolo de Nistru, ba înăuntru unde văd pregătindu-se arcașii lui Ștefan, ba în partea cealaltă unde se întinde liniștit și contemporan orașul Soroca...

Ce poate face un om pasionat! Ies ostenită din cetate, de parcă aș fi fost la vreo bătălie medievală. Cavalerul vine în urma noastră și încuie porțile mărețe. Își coboară priceput calul-bicicletă pe rampa de acces. Ne salută fastuos și dispare tainic, cum a și apărut, călare pe bicicletă. Ce oameni strașnici ai pus la hotare, Ștefane, Măria Ta!

 

Natalia Corlean

Revista Porunca iubirii,  iulie 2018

 

 

 

 

 

Doinește Nistrul

Doinește Nistrul noaptea, cînd apele vin toate,

Să se închine-n taină Cetății de pe mal,

Atîtea lacrimi curs-au pe ziduri de Cetate,

Păstrate sunt de-a pururi în fiecare val.

Din ele sfînt se-adapă eterul care soarbe

Suspinul și amarul ce vine din pămînt,

Cînd vîntul se trezește din locu-n care doarme,

MĂRIA SA îl cheamă și vine Duhul Sfînt.

Învie-un cîmp de oase, de strajă stau soldații,

Nu-s faptele uitate, nici morții risipiți,

Și curge, curge Nistrul, dar cînd se înserează,

Se-oprește-n loc în taină și cîntă: Auziți?

 

Maria Gabor, 2018

Vărzăreşti, cea mai veche mănăstire basarabeană. Jurnal de pelerin 2015

 

Am trecut Prutul cu mari emoţii. Basarabia mi-a sunat întotdeauna cu fiori în profunzimile sufletului şi iată că a venit vremea să păşesc în sfârşit pe plaiurile ei. După trecerea frontierei, simţurile mi se activează la maxim: privesc, ascult, respir profund atunci când mai facem câte un popas; ating florile de mai şi frunzele copacilor. Prima destinaţie spre care ne îndreptăm e Mănăstirea Vărzăreşti.

 

Dumnezeu pe primul loc

Vărzăreşti? Există o locaţie omonimă şi în judeţul Vrancea, mă întreb dacă au ceva în comun. Un lucru cu siguranţă: în 1959 ambele au fost distruse de tăvălugul comunist. Dar mă opresc din citit şi caut să aflu mai multe de la faţa locului. E abia luna mai, dar nori de praf gros se ridică pe drumul de ţară care ne duce spre satul Vărzăreşti, raionul Nisporeni. Peisajul e parcă încremenit într-un trecut. Uliţele sunt pustii. Rar mai vezi câte un bătrân pe ici, pe colo.

Găsim şi mănăstirea, pe vârful unei coline de unde poţi vedea aşezarea ca în palmă. Linişte şi aici. E luni dimineaţa. Zărim nişte surori de mănăstire, dar dispar repede, înainte de a ne dumiri că biserica e încuiată şi avem nevoie de cineva să ne deschidă. Ne mai învârtim puţin prin curtea cu mulţi trandafiri înfrunziţi, sperând că mai apare cineva. Cât de auster e totul! Clădirea chiliilor pare neterminată de mulţi ani. A rămas aşa, GRI. Gri sunt părţile tencuite, gri şi părţile netencuite unde se văd bolţarii, gri şi plăcile de azbest cu care e acoperită. Mă înfioară priveliştea asta atât de sărăcăcioasă şi rece...

În sfârşit ne deschide cineva biserica. Urcăm scările abrupte şi intrăm pe rând. Stupoare. O biserică extraordinar de bine îngrijită. Parcă toată frumuseţea locului s-a adunat aici, înăuntru: pictură recentă de calitate, străni noi, sculptate, podea de parchet cu model mozaicat ce îmi aduce aminte de Castelul Peleş. O, da, aceasta e taina: aici tot ce este mai bun este dăruit lui Dumnezeu!  Nu contează că sunt neterminate chiliile sau alte utilităţi: Dumnezeu e pe primul loc, deci biserica Lui este centrul eforturilor.

La ieşire găsim deschis pangarul şi ne bucurăm de ospitalitatea surorii aflată nu chiar la prima tinereţe. Vorbeşte şi româneşte, nu doar ruseşte, aşa că o luăm la întrebări. Din ce ne spune şi din ce citesc prin pliante, mă cutremur de povestea acestei mănăstiri.

 

Biserici transformate în depozit şi club

Mănăstirea Vărzăreşti este cea mai veche vatră de rugăciune de pe teritoriul dintre Prut şi Nistru. Ctitorie a boierului Stan Vărzari, este atestată documentar la 25 aprilie 1420 într-un act emis de către Alexandru cel Bun, Domnul Ţării Moldovei. Începuturile ei însă sunt mai vechi şi povestea grea: două perioade lungi de jefuire şi batjocorire i-au marcat existenţa.

Prima perioadă a fost între anii 1538-1770, când a fost pustiit şi tâlhărită de mai multe ori de către tătari. În 1770 a fost reînviată de protoiereul Constantin Măcărescu şi de tatăl acestuia, preotul Vlasie, călugărit sub numele de Varlaam. Până în 1815 a fost mănăstire de călugări, iar după aceea de maici. În perioada interbelică aşezământul a cunoscut o înflorire deosebită: obştea avea 135 de călugăriţe, iar aici funcţiona şi o şcoală de fete.

Cea de-a doua pustiire a început în 1959, când autorităţile sovietice au închis mănăstirea. Maicile mai bătrâne spuneau că era într-o zi de Duminică; au intrat în biserică batjocoritor şi au început jaful. Au fost scoase icoanele, au fost date jos clopotele, cărţile au fost luate pentru a fi arse, odoarele bisericeşti au fost încărcate în camioane, în ciuda maicilor care se aşezau în faţa maşinilor. Complexul monastic a fost devastat, clopotniţa şi atelierele au fost demolate. Biserica de vară „Sfântul Dimitrie” a devenit depozit de produse alimentare, iar cea de iarnă a fost transformată în club. Cu timpul biserica „Naşterea Maicii Domnului” s-a ruinat, iar din biserica Sf. Dimitrie au rămas doar zidurile.

 

Duhovnicul şi stareţa, tată şi fiică

A doua înviere a mănăstirii s-a produs în 1990, când mănăstirea a fost reînfiinţată. În 1994 a fost numită stareţă monahia Gheorghia Plăcintă, care a preluat lucrările de reconstrucţie împreună cu duhovnicul Serafim Plăcintă, tatăl său. Acesta a fost un duhovnic cunoscut în zonă, primind marea schimă cu puţin timp înainte de trecerea sa la Domnul în 2012. Mormântul său se află la loc de cinste în curtea mănăstirii Vărzăreşti.

Prin jertfa acestei familii a fost reparată biserica „Sf. Dimitrie” şi a fost construită clădirea care adăposteşte chiliile maicilor. Cealaltă biserică nu a mai putut fi reconstruită.

O mare minune din viaţa acestei mănăstiri a fost trăită în 1997, când preţioasa icoană a Maicii Domnului numită „de la Vărzăreşti” s-a întors acasă în chip minunat, după ce fusese salvată în 1959 de la razia comunistă şi dispăruse de multă vreme. Prăznuirea acestei icoane se face în fiecare an în 17 mai, când are loc şi o procesiune în împrejurimile mănăstirii.

 

Mulţumim Domnului şi povestitoarei noastre pentru comoara acestor întâmplări şi ne îndreptăm spre ieşire. Se apropie amiaza şi pe drumul până la Chişinău mai vrem să facem câteva popasuri mănăstireşti. E clar, avem multe de învăţat şi de trăit în această călătorie.

Natalia Corlean

Revista Porunca iubirii, iunie 2017 

 

FOTO: Natalia Corlean, Adina Cișmileanu

Minunea voluntarilor - file de jurnal

Decizia autorităților de a ANULA acordul între Biserică și M.A.I., prin care paștile puteau fi distribuite la biserică, ne-a bulversat. Mai era o zi și totul era super organizat: marcaje de distanțare, intrare de pe o stradă și ieșire pe alta, toate normele în vigoare respectate. Și, deodată, iată că nu e bine! E voie la hipermarket, la piață, dar NU la biserică!
CE SĂ FACI? Ce să poți face într-o singură zi, în condițiile în care credincioșii nu au acces la slujbe, iar majoritatea consilierilor parohiali sunt peste 65 de ani, deci consemnați la domiciliu? Și atunci a apărut dragostea lor:
— Părinte, eu pot să mă ocup de cartierul meu! Mă duc eu din poartă în poartă și îi întreb pe vecini dacă vor paști. Fac liste și mă organizez! Vă puteți baza pe mine!
— Părinte, mă ocup eu de blocul meu! Și de fapt cred că pot să iau și câteva blocuri vecine, mai cunosc oameni acolo. O trimit și pe mama!
— Părinte, pot să ajut cu ceva?
— Părinte, și eu!...
Și așa... Om cu Om, am reușit să acoperim toate zonele. Cu un entuziasm fantastic.
În responsabilitea mea de call center, în Sâmbăta Mare primeam încă telefoane:
— Bună ziua! Abia acum am văzut anunțul în poștă. Am dori și noi paști...
— Bună ziua! Am aflat acum că ne puteți aduce paști. Pe mine nu m-a anunțat șeful de scară, mi-au zis acum vecinii... Vreau și eu!...
...
Eu le-aș fi zis sincer: „Oameni buni, e foarte târziu. Nu se mai poate! Voluntarii umblă de 3 zile, caserolele au fost deja duse!” Dar răspunsul trebuia să fie al voluntarului zonei, nu al meu. Și le ziceam:
— Eu nu cred că se mai poate, e foarte târziu. Dar vorbesc cu voluntarul care se ocupă de zona dvs. Lăsați-mi datele și vedem dacă se mai poate face ceva.
Și sunam. Iar răspunsul era, invariabil:
— Sigur, doamna preoteasă! Se rezolvă! Mă duc!
Pe mine disponibilitatea aceasta m-a impresionat până la lacrimi. Au fost zile grele de tot, din multe puncte de vedere. Dar dragostea lor a fost balsam tămăduitor pe rănile dureroase.

Preotul specialist în găuri negre

L-am cunoscut pe părintele Răzvan Bena anul trecut, la Paris. Un om minunat.
Reportajul Trinitas îl surprinde foarte bine:

Potop în cuptor. Dureri în file de jurnal

Pentru mine personal slujbele afară au fost mai rele decât perioada fără oameni la biserică. Atunci îmi lipsea enorm comuniunea liturgică cu frații, dar trăiam intens relația cu Domnul la slujbe. Pe când afară...

Prima dată când l-am auzit pe PS Ignatie, la prima Liturghie în aer liber, spunând că cerul întregii țări s-a făcut cupolă de biserică, mi-a sunat așa frumos și întăritor! Cu timpul însă mi-am dat seama că eu afară nu mă pot ruga ca înăuntru. Că nu pot să mă adun, că mă risipesc în natură, că mă dizolv parcă în exterior. Am luat-o ca pe o neputință proprie și în mare măsură așa și este. Dar când am auzit un preot spunând (cu cele mai bune intenții de mângâiere a credincioșilor la o predică în aer liber) că nicio boltă de biserică nu e mai frumoasă decât bolta cerului... mi s-a așezat clar în minte întrebarea: Dacă cea mai frumoasă biserică e natura, de ce avem biserici? Doar ca să nu ne plouă? Sau să nu ne ardă soarele? O, nu! Biserica, lăcașul acesta de zid, adună în ea atâtea taine dumnezeiești! Atâta ardere, atâta intensitate! Rugăciunile înaintașilor timp de secole au înduhovnicit parcă zidurile! Lacrimile și trăirile lor s-au impregnat parcă în materie! Prezența permanentă a lui Hristos pe Sfânta Masă e o Taină de necuprins în cuvinte!

Toate acestea m-au inundat astăzi într-un potop de lacrimi, la prima slujbă în biserică după o lună de zile dureroasă... Mi-am dat seama că diferența între slujbele de afară și slujbele din biserică mi-au fost ca diferența între o tentativă de coacere pe lângă cuptor, care poate dospi frumos și poate încălzi foarte bine, dar nu poate egala interiorul cuptorului, unde harul radiază parcă din toate direcțiile. (Desigur, dacă există corespondență cu biserica inimii... Altfel nu pătrunde nimic. Doar de atâtea ori am fost de piatră și prezența mea în biserică a fost doar formală!)

Doamne, ai îngăduit să rămânem fără slujbe... Și în loc să investim în repararea bisericii din inimă, ca să Te întâlnim permanent acolo, unii ne-am obișnuit cu live-urile și le accesăm acum în continuare, ca fiind mai simple și mai sigure.

Ai îngăduit să fim lipsiți de biserici... Și în loc să le prețuim mai mult, unii ne-am uitat mai mult la norii cerului decât la Tine.

Ai îngăduit să ni se ia pentru o perioadă Spovedania și Dumnezeiasca Împărtășanie... Și în loc să ne pocăim pentru ratările din trecut, să ardem de dorul ei și să ne pregătim cu lacrimi de întâlnirea cu Tine, mulți (atât de mulți!) am șters-o din calendarul personal, că doar a trecut Postul Mare.

Ai îngăduit să nu ne mai întâlnim unii cu alții... Iar noi am reușit prea puțin să prețuim relațiile inter-personale și să lucrăm la unitatea între noi. Mai degrabă ne-am repezit să ne ardem cu vorbe și judecăți ucigătoare, chiar între noi, creștinii, și să ne dezbinăm orbește.

Ai îngăduit să ne fie răstignite zâmbetele și îmbrățișările... Și în loc să realizăm vitalitatea lor și să găsim soluții de a le înlocui temporar cu căldura iubirii, unii ne-am distanțat existențial, nu doar sanitar, zdrobiți de frică și privind la aproapele doar ca la o posibilă sursă de moarte.

Doamne, câți dintre noi am căzut în valuri în furtuna aceasta! Da, e vreme de cernere, Doamne, dar nu lăsa, pentru păcatele și neiubirea mea, să ne acopere talazurile spre moartea sufletului! Trimite, Doamne, bărci de salvare care să ne readucă în corabia Ta, pentru rugăciunile tuturor Sfinților Tăi, cei vrednici de Tine, și ale Preacuratei Maicii noastre.

Vino, Doamne! Trimite Duhul Tău cel Sfânt să ardă baobabii patimilor, să lumineze cămara și să aprindă candela inimii care să ardă nestinsă cu focul Iubirii Tale.

Preocuparea mea pentru Postul Mare s-a concretizat într-un volum

Mult am vorbit pe acest blog despre Postul Mare.
De aceea mă simt datoare să anunț aici că această preocupare a mea de a împărtăși bucuria parcurgerii împreună-călătoriei prin Postul Mare s-a concretizat într-un volum.
E un volum care a apărut la 20 de ani de la prima mea întâlnire copleșitoare cu atmosfera Postului Mare, cu Triodul, cu Canonul cel Mare – petrecută în capela Facultății de Teologie ortodoxă din Sibiu.
Și e un volum care a apărut după opt ani de lucru – nu am putut lucra la el decât în perioadele Postului Mare, pentru că atmosfera acestuia nu poate fi recreată și retrăită în altă perioadă a anului. Cartea poate fi comandată pe site-ul Editurii Agaton.

Cu drag și nostalgie pentru împreună-rugăciunile noastre pornite pe acest blog cu binecuvântarea duhovnicilor noștri,
Vă îmbrățișez cu drag și recunoștință pe toți cei care ați gustat din bucuria împreună-călătoriei, dar și pe cei care veți descoperi comorile acestei perioade unice din an.
N.

Sârbii ortodocşi şi Church related ethno music

„Church related ethno music” este un fenomen care mie mi-a părut tare interesant. Se petrece în Serbia. Începând cu anii 90, după ce au ieşit din comunism, diverşi oameni pasionaţi de muzică (profesionişti şi amatori) au dezvoltat un tip de muzică în care au încercat combinaţii interesante între:

• -          “Karlovačko pojanje” – cântarea sârbească dezvoltată în timp, în urma pierderii treptate a cântării bizantine în timpul stăpânirii otomane;
• -          cântece populare lirice
• -          muzică europeană renascentistă
• -          muzică bizantină
• -          poezia Sfântului Nicolae Velimirovici
• -          poeme epice populare, acompaniate de diverse instrumente tradiţionale.

Unul din cele mai cunoscute şi interesante proiecte este Podignimo Stupove („Să ridicăm turnuri de biserici”), dedicat refacerii Mănăstirii Djurdjevi Stupovi, biserică de secol 12 (patrimoniu UNESCO), distrusă de turci şi abandonată în 1689. Mănăstirea are un amplasament extraordinar şi refacerea ei este un simbol al renaşterii spiritualităţii. Aşa că în proiect s-au implicat diverse celebrităţi – muzicieni, artişti, sportivi etc.

Foto: Marijana Pantić; www.naslovi.net

Iată câteva exemple de piese născute în cadrul acestui proiect, multe dintre ele pe versuri de Sf. Nicolae Velimirovici:

Şi nu e vorba doar de acest proiect, ci de un stil; cum e şi piesa aceasta:

 Mie mi-au transmis multă bucurie. M-au impresioant vocile, frumuseţea oamenilor şi iubirea lor profundă pentru ţara lor şi valorile moştenite.

N.

Bibliografie:

• Mihailo SMILJANIC, Renaissance of Orthodox Church Chanting and Ethno Music in Belgrade from 1990 Until Today, Academia.edu
• Aleksandar Mitic, Barnstorming To Raise the Roof, 20 August 2003, Transitions Online

Când faci ordine în garderobă

În ultima vreme m-am gândit mult la cum se fac un anumit tip de daruri: cele din lucruri care nu îţi mai trebuiesc, dar sunt încă bune. Şi atât am filozofat pornind de la experienţe, încât am scris un articol. :)
Despre câteva principii de care ar trebui să ţinem cont când dăruim lucruri deja folosite:

Când vrei să faci ordine în garderobă sau arta de a dărui ce nu îţi mai foloseşte

„Mâine e o zi bună de lucru"

Acum un an cugetam la cuvintele domnului Ştefan Câlţia: „A răzbi înseamnă a avea speranţa că ziua de mâine e O ZI BUNĂ DE LUCRU"
M-am bucurat să regăsesc acum aceste cuvinte, spuse într-un interviu din 2011:

"Am venit dintr-o lume aşezată, deloc sofisticată, în care am învăţat că dacă îţi faci lucrul tău, şi te zbaţi pentru el, Dumnezeu te ajută. Şi, până la urmă, răzbeşti. Ce înseamnă a răzbi? A răzbi înseamnă a avea speranţa că ziua de mâine e o zi bună de lucru." (Ştefan Câlţia, în dialog cu Diana Rotaru, jurnalul.ro)

Cuvântul anului 2016

Mi-a venit în seara asta: RELAŢIE. Şi mi s-a luminat şi definit printr-un cuvânt al Maicii Siluana: „Viața nu e o înșiruire de evenimente, ci RELAȚIE. Relație cu Viața Care este Dumnezeu, direct și prin toate darurile Lui. Și relații cu toți cei vii și cu toate darurile lor.”

Pentru că îmi doresc pentru anul acesta să fiu vie, să fiu o prezenţă conştientă în relaţie cu celălalt şi cu Domnul.

***
„Cuvântul anului” este o iniţiativă lansată de Irina (Dulce casă) şi este „un cuvant care sa sintetizeze directia in care as dori sa merg, persoana care as dori sa fiu. Un cuvant care sa ma calauzeasca de-a lungul anului si sa-mi reaminteasca mereu ca trebuie sa ma concentrez intai pe ceea ce as dori sa fiu, ca sa fac ceea ce trebuie si sa obtin ceea ce imi doresc.”

http://dulcecasa.blogspot.ro/2016/01/cuvantul-anului-2016.html