duminică, 31 august 2008

Mitul vieţii eterne: celulele stem

În numărul trecut al revistei noastre, vorbind despre clonarea în scopuri terapeutice, menţionam posibilitatea ştiinţei de a trata diferite maladii prin producerea celulelor stem. Ce sunt aceste celule stem, ce rol au ele, cum pot vindeca anumite maladii şi care sunt implicaţiile etico-morale în acest domeniu, iată câteva întrebări la care vom reflecta în cele ce urmează.

Ce sunt celulele stem?
Celulele stem sunt celule care păstrează proprietatea de a se reînnoi continuu prin diviziune celulară şi care se pot diferenţia într-o varietate largă de celule specializate. Există trei mari categorii de celule stem: celule stem embrionare, celule stem adulte şi celule stem din cordonul ombilical.
Celule stem embrionare sunt celule provenite din primul stadiu al dezvoltării umane. Un embrion aflat intre trei şi cinci zile, conţine celule stem angajate în crearea diferitelor ţesuturi şi organe pentru viitorul făt.
Celulele stem din cordonul ombilical sunt celule multipotente, adică prin diviziune pot da naştere oricărui tip de celule din cele 220 celule diferite existente in corpul uman.
Ele pot fi prezervate şi conservate după naşterea fătului pentru un timp nedeterminat. Cordonul ombilical este separat de făt imediat după naştere şi în condiţii normale este aruncat. În ţările în care există programe specializate, la cererea părinţilor şi contra cost, acest cordon ombilical poate fi prezervat în condiţii speciale în ideea că dacă fătul sau un membru al familiei au nevoie de un transplant de celule stem la o data ulterioară, se poate încerca folosirea lui. Actualmente exista în lumea vestică bănci de celule stem din cordonul ombilical care au o vechime de peste 15 ani.
Celulele stem adulte se găsesc atât la adult cât şi la copil şi au rolul de a înlocui celulele distruse sau moarte cu altele noi cum ar fi: globulele roşii, fibrele musculare, nervii etc.

Tratamentul cu celule stem
Probabil cel mai cunoscut tip de tratament în care sunt folosite celulele stem adulte este transplantul de măduvă osoasă la pacienţii cu leucemie, anumite tipuri de cancer sau cu diferite boli de sânge. În acest caz celulele transplantate provin fie prin recoltarea de la o rudă de sânge, fie de la pacientul însuşi şi nu implică nici un risc major pentru donator.
Anumite studii efectuate pe animale de laborator sugerează că inocularea celulelor stem în zonele atinse de anumite boli (diabet, Parkinson, Alzheimer, traumatisme medulare, boli cardiace, arsuri etc.) se pot diferenţia în aşa măsură încât să compenseze pierderea funcţională a organului respectiv. Spre exemplu, un pacient cu diabet insulinic, în urma unei injecţii cu astfel de celule specializate îşi poate redobândi funcţia pierdută a pancreasului de a secreta insulină.
Dacă tratamentul cu celule stem adulte şi celule stem din cordonul ombilical nu ridică probleme morale deosebite, problema se pune în cazul celulelor stem embrionare.

De unde provin celulele stem embrionare?
Există patru surse majore:
Prima sursa sunt clinicile de fertilizare “in vitro”. Embrionii care din diferite motive nu sunt implantaţi în uterul unei mame, pot fi folosiţi în scopuri de cercetare.
A doua sursă sunt celulele rezultate din fecundarea ovulelor şi spermatozoizilor aflaţi în „bănci de fertilitate”.
A treia sursă sunt celulele stem embrionare create prin clonare. Această tehnică contopeşte o celulă (de la pacientul care are nevoie de terapia prin celule stem) cu un ovul donat. Nucleul ovulului este înlocuit cu nucleul din celula pacientului.. Acest ovul este stimulat chimic sau electric să se dividă iar embrionul rezultat va purta materialul genetic al pacientului astfel scăzând şansele ca organismul să respingă celule stem implantate.
Ultima sursa sunt fetuşii proveniţi din avorturi în primul trimestru de sarcină.

Celulele stem – „piese de schimb” pentru omul modern?
Una dintre problemele cele mai serioase în ceea ce priveşte tratamentul cu celule stem embrionare este că o dată recoltate aceste celule, embrionul este practic ucis.
Viaţa omului începe de la concepţie, fiind o lucrare divino-umană. Este o monstruozitate să se creeze oameni numai cu scopul de a fi omorâţi pentru salvarea altora. Acest lucru nu poate fi acceptat din punct de vedere creştin. Sf. Apostol Pavel spune că nu putem birui răul cu rău (Rom. 12:17). Nu putem păstra viaţa cu preţul uneia sau chiar mai multor vieţi.
J. Jacobse afirma că aceste tehnici moderne utilitariste merg împotriva poruncilor lui Hristos. „Hristos ne învaţă că trebuie să ne dăm viaţa pentru aproapele, nu să-i luăm viaţa sa pentru a o păstra pe a noastră. Trebuie să ducem crucea aproapelui, nu să-l crucificăm pe ea”.
Într-adevăr, cu ajutorul tehnicilor moderne viaţa omului s-a dovedit că poate fi prelungită. Ne punem întrebarea care este scopul unei vieţii atât de lungi? Dacă scopul ei, izvorât din credinţa în Dumnezeu şi viaţa viitoare este mântuirea, acordarea de timp pentru reflecţie şi pocăinţă, totul pare a fi în regulă. Mi-este frică însă că, de fapt, scopul prelungirii vieţii pământeşti este tocmai necredinţa în Dumnezeu şi viaţa de veci. Dacă nu credem că există viaţă după moarte atunci trebuie făcut ceva ca să o prelungim pe aceasta, se încurajează necredinciosul modern. Este singura lui şansă, după judecata sa îngustă.
Se impun căutate căi alternative de cercetare în medicină care să nu ridice astfel de probleme grave de etică şi morală. Spre exemplu în genetică se cunoaşte că celulele stem se pot preleva chiar şi de la adulţi, şi nu este necesar să clonezi o fiinţă umană pe care apoi să o omori, pentru a le obţine. Mai mult chiar, se pare că celulele obţinute pe această cale pot fi mai uşor mânuite decât cele obţinute din embrioni umani. Deşi Biserica nu s-a pronunţat definitiv asupra acestor probleme, o astfel de cale intuitiv este mult mai apropiată de învăţătura Bisericii şi poate conduce în viitor la vindecarea multor boli şi suferinţe.
Pr. Alexandru Stanciu
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 19 - august 2008

vineri, 29 august 2008

Din nou despre Maica Siluana

In ultima vreme a trebuit să explic de mai multe ori de ce nu m-am implicat în petiţia (cu iniţiatori anonimi) care cere ÎPS Irineu să nu desfiinţeze Centrul de la Craiova. Am primit acum şi un răspuns dat direct de Maica, din care citez doar un fragment:

Copiii mei iubiţi, nimic nu se întâmplă fără îngăduinţa lui Dumnezeu şi fără un rost în logica mântuirii, dacă noi vrem să intrăm în ea, în această logică. Evenimentul acesta, ca oricare altul, poate fi "citit" fie în logica lumii acesteia, aflând în el: nedreptate, persecuţie, neînţelegere, prigoană, masonerie etc., fie în logica lui Hristos, ca ocazie de creştere duhovnicească sau pur şi simplu ca posibilitate concretă de "punere în practică" a învăţăturii propovăduite prin seminariile şi cuvintele noastre!
Eu vă mulţumesc pentru dragoste şi rugăciune şi i-am rugat pe toţi cei care mi-au cerut părerea să nu facă altceva decât rugăciune şi binecuvântare. (...)

Întregul răspuns îl găsiţi aici.
Mi-a plăcut mărturia lui Laurenţiu Dumitru despre Maica, m-au îndurerat însă multe dintre comentariile ascunse în spatele 'nick-name'-urilor... Dar, cum zice Maica, să ne bucurăm de libertatea de a vorbi pe care o avem astăzi, chiar dacă această libertate e de multe ori folosită fără responsabilitate.
Eu îmi doresc să folosesc timpul pierdut în petiţii şi proteste pentru a mă ruga pentru situaţia maicilor de la Jitianu, pentru deveni mai bună, pentru a aplica în viaţa mea ceea ce m-a învăţat dragostea neasemuită a acestei femei, de la care mai am o groază de învăţat, cursuri de reluat, conferinţe de ascultat, cărţi de citit...
Domnul să ne dea şi nouă bucuria pe care o au şi Maica, şi măicuţele din obştea ei, în perioada aceasta mai dificilă, dar în care Dumnezeul nostru, care Se pogoară la iad, este prezent. Şi atunci, de ce să ne temem?
Natalia

Icoana – chipul frumuseţii dumnezeieşti

"Icoana este un obiect liturgic ce caracterizează în mod fundamental Ortodoxia. Biserica Catolică deja, deşi este cea mai apropiată de învăţătura ortodoxă, a minimalizat rolul icoanei şi a înlocuit de multe ori icoana cu statuia. Iar Biserica Protestantă şi apoi neoprotestanţii au respins-o cu desăvârşire. Ortodoxia însă poartă icoana în însăşi inima ei, păstrează şi trăieşte învăţătura despre icoană în autenticitatea ei aşa cum s-a definit şi dezvoltat în sânul bisericii creştine dintru început.
Sensul icoanei în Ortodoxie este în acelaşi timp strict şi atotcuprinzător. Strict, în sensul că toată învăţătura despre icoană se concentrează în persoana Fiului lui Dumnezeu. Iisus Hristos este prototipul, modelul desăvîrşit al icoanei. De aceea, răspunsul la banala şi frecventa acuză: „Icoana este un idol, un chip cioplit” este, din partea ortodoxului, simplu şi cuprinzător: „Fiul lui Dumnezeu”, sau mai exact „Întruparea Fiului lui Dumnezeu”. Dumnezeu cel Nevăzut ia chip văzut prin Întrupare: se face văzut, prin materie, în Iisus Hristos. Din acest moment, dumnezeirea poate lua un chip, se întrupează, poate fi văzută, Dumnezeu poate fi venerat în şi prin materie. Din acest moment, se naşte icoana.
Odată cu naşterea Bisericii creştine, prin Duhul Sfânt Dumnezeu ia chip şi se întrupează în sfinţi. Sfântul Pavel spunea: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine”. În chipurile tuturor sfinţilor, este venerat acelaşi Domn: Iisus Hristos Mântuitorul, şi, implicit, Sfânta Treime. Acest adevăr de credinţă se exprimă în chip văzut, în Biserica Ortodoxă, prin icoanele pictate pe lemn sau sticlă, ca şi prin frescele ce împodobesc interiorul şi uneori chiar exteriorul lăcaşurilor de cult ortodoxe.
Icoana are în acelaşi timp un sens atotcuprinzător. Creştinul care poată în inimă dragostea Sfintei Treimi, prin Duhul Sfânt, vede toată lumea ca pe o icoană. În fiecare om şi în fiecare lucru, el desluşeşte o rază din lucrarea şi frumuseţea lui Dumnezeu. Prin toţi şi prin toate, el contemplă pe Dumnezeu - Făcătorul a toate.
În faţa unei icoane, fie ea pictată pe lemn, zărită într-o persoană sau înţeleasă într-un lucru creat, atitudinea interioară şi exterioară a omului care o contemplă nu poate fi decât de închinare. O închinare plină de evlavie, care percepe prezenţa şi slava lui Dumnezeu cel prezent şi slăvit în toţi şi în toate. Închinare izvorâtă dintr-o inimă care se uimeşte şi adoră în acelaşi timp, dintr-o inimă plină de dragoste şi bucurie."
Amalia Răibuleţ
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 19 - august 2008

"M-am străduit să-mi fac datoria deplin"

Interviu cu Pr. Prof. Ioan Glăjar

Data şi locul naşterii: 24 martie 1929, Ucea de Jos, Ţara Făgăraşului
Studii: Liceul "Radu Negru" Făgăraş 1940-1950, Institutul Teologic Universitar Sibiu 1950-1954, Cursuri de doctorat la Institutul Teologic Universitar Bucureşti 1955-1958


De mai bine de un an şi jumătate Părintele Profesor Ioan Glăjar s-a pensionat, timp în care se bucură de frumuseţea vârstei sale patriarhale şi se luptă optimist cu neputinţele trupului, înconjurând cu multă dragoste pe cei apropiaţi. Răspunde prompt la toate solicitările de a sluji împreună la diferite servicii religioase, sau chiar de a mă înlocui uneori. Ca de fiecare dată, l-am găsit pe părintele la masa de studiu, greu dezlipindu-se de carte când a aflat că-l solicit pentru un interviu. Cu smerenie şi cu sfială, cu fineţe şi sensibilitate, părintele profesor s-a lăsat purtat în amintirea trecutului său luminos, din care cu siguranţă avem şi noi multe de învăţat.


Părinte profesor, de ceva vreme sunteţi pensionar şi deci fără obligaţiile pastoral-misionare de dinainte. Cum vă simţiţi acum, la pensie?
Desigur sunt mai liniştit şi mai odihnit. Numai că am rămas cu câteva situaţii familiale-gospodăreşti, pe care nu ştiu dacă voi reuşi să le mai rezolv, dat fiind faptul că sunt înaintat în vârstă, am intrat în al 80-lea an de viaţă şi sănătatea mi-e mult şubrezită.

Aţi slujit la parohia Ucea de Jos timp de 47 de ani. Rar se întâmplă ca un preot să rămână atât de mult într-o parohie. Ce v-a motivat în această statornicie?
Ca student şi doctorand în Teologie, nu m-am gândit niciodată să ajung preot paroh în Ucea de Jos, satul meu natal şi de domiciliu stabil în toată viaţa. Dar, când s-a vacantat Parohia Ucea de Jos, conducerea Arhiepiscopiei Sibiului, văzând că se apropia încheierea perioadei de concurs şi eu nu depusesem cererea de candidat, mi-a cerut în mod expres să depun cererea de înscriere la concurs. Mama mea era de părere să nu depun cererea solicitată, deoarece, considera dânsa, "în satul tău nu e bine să fii nici păstor de vite, darmite preot!" Am fost totuşi nevoit să candidez, deoarece alte solicitări ale mele şi propuneri ale Arhiepiscopiei noastre de până atunci fuseseră respinse de către organele politice şi de stat pe motivele detenţiei mele politice. Odată numit, recunoscut şi instalat oficial în anul 1960, ca preot paroh în Ucea de Jos, m-am străduit să-mi fac datoria deplin. Fireşte nu ştiu în ce măsură Dumnezeu a fost şi este mulţumit de viaţa şi slujirea mea preoţească, dar consătenii, şi respectiv enoriaşii mei, mi-au acordat tot timpul credibilitate, preţuire, respect, înţelegere şi ajutor necondiţionat, desigur nu fără nici o excepţie. Bucurându-mă de toate acestea din partea lor, mi-a fost sufleteşte imposibil să dau curs unor oferte de avansare, ivite după un timp pe neaşteptate, şi să mă despart de ei, să-i părăsesc, să nu le mai fiu preot paroh. Şi aceasta, mai ales atunci când biserica noastră parohială era prăbuşită. Am rămas, deci, pentru totdeauna cu ei şi împreună am reconstruit biserica, împreună ne-am rugat lui Dumnezeu în duminici şi sărbători, în biserică şi în casele lor, şi împreună I-am mulţumit lui Dumnezeu pentru toate..

În jumătatea aceasta de veac în care aţi slujit lui Dumnezeu aţi avut parte şi de lucruri frumoase, dar şi mai puţin frumoase. Ce realizare v-a bucurat cel mai mult în viaţă? Sunt şi lucruri pe care acum, cu înţelepciunea vârstei, le-aţi face altfel?
În cei 47 de ani de slujire preoţească în Ucea de Jos am avut parte fără îndoială şi de bucurii şi de încercări grele. Cea mai grea încercare a fost prăbuşirea bisericii noastre parohiale. Şi, se înţelege, cea mai mare mulţumire personală a fost reconstruirea acesteia şi dotarea ei cu toate cele necesare, inclusiv pictarea ei în tehnica frescă. Tot pe plan administrativ, am avut satisfacţia de a redobândi şi legaliza dreptul de proprietate şi de folosinţă al parohiei pentru casa parohială şi clădirea fostei şcoli confesionale.
Pe plan duhovnicesc, am trăit mulţumirea sufletească de a propovădui Evanghelia Mântuitorului Iisus Hristos, vreme de 30 de ani în timpul regimului comunist din ţara noastră, şi de a asigura şi întări credinţa creştină a enoriaşilor mei în ciuda propagandei ateiste şi anticreştine a ideologilor şi dictatorilor comunişti. Pentru contrabalansarea acestei propagande, am folosit, pe lângă predici, cărţile bibliotecii parohiale sau personale, pe care le ofeream enoriaşilor spre lectură. La această mulţumire sufletească, s-a adăugat şi cea oferită de nenumăratele mărturisiri ale enoriaşilor mei, în decursul celor 47 de ani, privind ajutorul lui Dumnezeu primit de ei în urma rugăciunilor făcute de mine pentru şi împreună cu ei. Nu pot să nu mărturisesc şi mulţumirea sufletească ce am avut-o când, în regimul comunist, am predat la Teologie, nu atât Istoria Religiilor, cât Teologia Fundamentală, al cărei obiect constă din temele: existenţa lui Dumnezeu, originea lumii, vieţii, omului şi religiei, existenţa sufletului uman imaterial, spiritual şi nemuritor, revelaţia divină supranaturală, istoricitatea, mesianitatea şi divinitatea Domnului nostru Iisus Hristos ş.a. În cei 10 ani, din 1990 şi până în 2000, în decursul cărora am predat Religia în Şcoala Generală din Ucea de Jos, am trăit şi satisfacţia de a face un autentic şi masiv colportaj religios. La festivitatea de încheiere a fiecărui an şcolar, am donat, din partea parohiei, fiecărui elev, indiferent de rezultatul la învăţătură, şi în cele 8 clase erau anual 100-150 de elevi, câte o carte religioasă, din rândul cărora amintesc: Noul Testament, Mica Biblie, catehisme, cărţi de rugăciuni, cărţi cu explicarea parabolelor evanghelice, cu povestiri religios-morale sau cu viaţa unui sfânt ş.a. Cu acelaşi prilej am donat, tot din partea parohiei, fiecărui învăţător sau profesor, câte o carte religioasă, fie din cele amintite, fie altele, dar mai ales câte un Îndrumător Bisericesc pe anul respectiv. La distribuirea acestor cărţi, ţineam o evidenţă strictă, spre a nu da unui elev, în anii şcolari următori, aceeaşi carte. De asemenea, când doi elevi erau fraţi, îi dădeam fiecăruia altă carte. În felul acesta, elevii duceau anual în familiile din care făceau parte cărţi diferite. Pe de altă parte am trăit şi durerea sufletească de a pierde de la sânul Bisericii câteva familii de ţigani care au trecut la sectari. Pentru desprinderea lor de Biserica mamă sunt vinovaţi ei înşişi, căci s-au lăsat ispitiţi de anumiţi factori, pe care nu-i pot menţiona aici, deoarece martorii au trecut la cele veşnice. Acum, după experienţa-mi de o viaţă, regret că n-am dat atunci în vileag acei factori şi să arăt public că n-a fost vorba de convingeri doctrinale şi nici de alte motive religios-morale. A fost vorba de anumite interese şi nu de nemulţumiri.

În greutăţile pe care le-aţi întâmpinat de-a lungul timpului aţi fost sprijinit de familie, în special de doamna preoteasă. De ceva ani dânsa conduce chiar corul parohiei noastre. Cât de important este pentru un preot ca misiunii lui să i se alăture şi soţia?
Familia preotului e în atenţia tuturor enoriaşilor. Spun lucrul acesta în baza unor constatări şi nu doar teoretic. Eu şi soţia mea ne-am cunoscut la Sibiu şi ne-am căsătorit din dragoste. Ne-am înţeles unul pe altul şi am fost solidari în lupta vieţii, iar când această luptă a fost deosebit de grea ne-am încurajat reciproc. Eu n-am umbrit cu nimic demnitatea soţiei mele, iar soţia mea a sporit demnitatea amândurora şi prestigiul familiei noastre prin credinţa ei exemplară şi prin slujirea ei ca educatoare a celor tineri şi ca iniţiatoare, formatoare şi conducătoare a corului bisericesc.

Părinte, aţi fost profesor la Facultatea de Teologie din Sibiu timp de 14 ani, funcţionând în acelaşi timp şi la Parohia Ucea de Jos. Cum aţi reuşit să îmbinaţi munca de la parohie cu cea de la catedră, lucrul cu credincioşii şi cel cu studenţii?
Am activat 14 ani, din 1976 până în 1990, ca preot paroh la Ucea de Jos şi în paralel ca lector la Institutul Teologic Universitar din Sibiu, unde am predat cursuri de Îndrumări misionare, din 1976 până în 1978, de Istoria Religiilor, din 1978 până în 1990, şi de Teologie Fundamentală, din 1983 până în 1990, dar nu pot spune că am îmbinat în mod reuşit cele două activităţi. În toţi acei ani, am fost nevoit să acord prioritate obligaţiilor parohiale, mai ales că în 12 din cei 14 ani, la parohie am avut şantier de construcţii şi de pictură. Atât pentru satisfacerea nevoilor religioase ale enoriaşilor mei, cât şi pentru buna desfăşurare a lucrărilor de reconstruire a bisericii parohiale, am fost nevoit să fac des naveta Ucea – Sibiu şi alte deplasări în scopul aprovizionării şantierului cu toate cele necesare. Şi aceasta datorită faptului că lucrările în cauză se executau în regia proprie a parohiei, căci în regimul comunist toate întreprinderile de construcţii erau ale statului comunist şi nu acceptau să execute servicii în folosul Bisericii. Aflându-mă atâţia ani în această situaţie, pregătirea prelegerilor şi a altor obligaţii didactice, bineînţeles, afară de ţinerea cursurilor, o făceam aproape numai noaptea. Aşa se explică, în parte, şi faptul că am scris foarte puţin în viaţă, în raport cu alte cadre didactice din domeniul teologic, cadre care, mai ales la începutul carierii lor didactice, nu prestau decât activitate în domeniul învăţământului.
Pe de altă parte, trebuie să mărturisesc că, în această privinţă a scrisului, în toată perioada activităţii mele ca preot şi teolog, am trăit un complex psihologic de inferioritate în ceea ce priveşte talentul meu literar, harul meu de scriitor, darul meu de condeier. Dacă stau să mă gândesc bine, din timpul studiilor mele liceale şi până astăzi, am avut o structura psihică de matematician, de ins care gândeşte limpede, o fire de intelectual curios şi angajat într-un efort cognitiv susţinut, un profil de teolog-apologet, de preot credincios, dar nu mistic, ci raţionalist, am fost un propovăduitor creştin lipsit de harul oratoriei, de forţa de a entuziasma auditorul, dar cu puterea raţională de a-l convinge. Am scris câteva studii teologice, articole religioase, predici, reportaje bisericeşti, ş.a., toate în jur de 50 de titluri, poate consistente, dar lipsite de un stil literar elevat, de o aleasă calitate a exprimării.

Am observat că arătaţi un interes aparte pentru publicaţia noastră, "Apostolat în Ţara Făgăraşului." Nu numai că o răsfoiţi, ci o dăruiţi şi celor apropiaţi. Care credeţi că este rolul unei astfel de publicaţii?
Într-adevăr, consider revista "Apostolat în Ţara Făgăraşului" ca fiind o revistă bine gândită şi scrisă, mult folositoare credincioşilor şi chiar preoţilor. De aceea aştept apariţia fiecărui număr cu curiozitate şi o distribui cu plăcere prietenilor mei şi tuturor celor apropiaţi sufleteşte.
Având în vedere că şi astăzi, ca şi în trecut, adevărurile religioase fundamentale şi cele biblice, inclusiv sursele acestora, sunt puse de unii intelectuali, chiar şi de unii oameni mai simpli, sub semnul întrebării, cred că ar fi necesar şi bine să se adauge publicaţiei de faţă, prin articole specifice, şi un timbru apologetic. Dar lucrul acesta trebuie făcut cu prudenţă, adică să se evite titluri, idei şi abordări provocatoare şi, în cele din urmă, derutante.

Pentru cititorii revistei noastre, vă rugăm să adresaţi un cuvânt folositor, iar ca fost profesor, un sfat pentru tineri.
Asigur pe cititorii acestei reviste că ea are puterea de a-i zidi sufleteşte în duh creştin autentic, iar pe Prea Cucernicul Protopop Ioan Ciocan, fondatorul revistei, pe distinsa Doamnă Preoteasă Natalia Corlean, redactorul şef al revistei, pe toţi membrii colegiului de redacţie şi pe toate colaboratoarele acestora, îi felicit sincer pentru contribuţiile ce le aparţin şi le urez succes cât mai îndelungat.
Pe tineri îi sfătuiesc să-şi fixeze din vreme un ideal capital de viaţă, pentru care sunt conştienţi că au vocaţie şi să-şi mobilizeze toate energiile întru realizarea lui. Să nu se angajeze pe mai multe planuri de activitate, căci, în asemenea cazuri, e foarte greu să ajungi în viaţă la un nivel mulţumitor şi, mai ales, fără ajutorul lui Dumnezeu!

Părinte profesor, vă mulţumim pentru timpul acordat şi pentru disponibilitatea dumneavoastră de a ne împărtăşi aceste gânduri. Vă dorim multă sănătate şi să vă bucuraţi în continuare alături de familia dragă şi de credincioşii parohiei noastre, de care aţi rămas apropiat nu numai ca şi consătean, dar mai ales ca părinte duhovnicesc.
Interviu realizat de Pr. Ion Tărcuţă

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 19 - august 2008

joi, 28 august 2008

Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul

La data de 29 august, Biserica noastră prăznuieşte Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul. Este o sărbătoare a tristeţii, pentru că în această zi a avut loc sfârşitul martiric al Sfântului Ioan Botezătorul, cu prilejul unui ospăţ împărătesc; de aceea se prăznuieşte cu post, în orice zi a săptămânii s-ar întâmpla să cadă.

Fiecare dintre noi cunoaştem din cuprinsul Sfintelor Evanghelii (Matei cap. 14, şi Marcu cap. 6) felul în care Irod, tetrarhul Iudeii, făcând ospăţ mare cu prilejul zilei sale de naştere şi promiţând fiicei Irodiadei că îi va da până la jumătate din împărăţie drept răsplată pentru dansul ei înaintea invitaţilor, a poruncit, la cererea acesteia, să i se taie capul Sfântului Ioan Botezătorul.
În această zi de sărbătoare tristă avem ocazia să medităm asupra personalităţii Sfântului Ioan Botezătorul. El, pustnicul care stătea pe malul râului Iordan şi învăţa poporul să se pocăiască şi să se boteze, proorocul care L-a botezat pe Domnul Hristos, binevestitorul care a vorbit mulţimilor mărturisind că Domnul este Mielul lui Dumnezeu Cel ce ridică păcatele lumii, a aflat că Irod, conducătorul ţării, trăieşte în păcat. Acest fapt îl determină să lase pustia şi să se ducă să îl mustre pe acesta pentru nelegiuirea lui, mustrare care i-a adus întemniţarea, iar mai apoi moartea.
Oare noi, astăzi, mai avem ceva din Sfântul Ioan Botezătorul? Luptăm cumva împotriva nelegiuirilor din jurul nostru? Avem noi curajul să spunem răului pe nume, chiar dacă am avea de suferit? Din păcate de cele mai multe ori nu. Atunci când aflăm de greşelile vreunui frate de-al nostru în loc să ne ducem la el cu gândul de a-i atrage atenţia că nu face bine, cu nădejdea că se va îndrepta şi cu rugăciune pentru el, noi căutăm să-l bârfim. Nu mergem la el să-i dăm sfat bun, dar mergem la vecinul să-l povestim. Sfântul Ioan a lăsat pustia şi s-a dus la Irod ca să-l înveţe spre bine. A mustrat nelegiuirea lui, dar l-a tratat cu respect şi dragoste. Irod l-a întemniţat dar, chiar şi de acolo, Sfântul îi vorbea cu blândeţe. Nu îl certa pentru că l-a pus în lanţuri, ci îl mustra pentru că trăia în concubinaj.
Să îl rugăm pe Dumnezeu să ne dea măcar o mică parte din curajul Sfântului Ioan, pentru a schimba ceva în comportamentul nostru. Să ne preocupe stârpirea răului din noi în primul rând, să avem curajul să spunem răului pe nume şi atunci când vedem păcatele altora să urâm păcatul, dar să-l iubim pe păcătos.
Pr. Ovidiu Bostan
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 19 - august 2008

Sfinţii Adrian şi Natalia, „soţi fericiţi”

În copilărie nu-mi plăcea numele meu: Natalia. Rezonanţa sovietică care îmi răzbătea mai ales din alintătura (bine intenţionată, de altfel) Nataşa, dar şi raritatea numelui, mă făceau adesea să mă întreb unde l-or fi găsit părinţii mei. Am aflat la timpul rânduit de Dumnezeu că în dreptul datei de 26 august în calendarul ortodox este trecut numele Sfinţilor Mucenici Adrian şi Natalia. M-am bucurat atunci că port numele unei sfinte, iar când am citit viaţa celor doi am mulţumit Domnului pentru inspiraţia pe care le-a dat-o părinţilor mei când mi l-au pus şi Îl rog să-mi ajute să nu port doar numele Sfintei Natalia, ci şi virtuţile ei, la măsura nevredniciei mele.

Sfinţii Adrian şi Natalia au trăit în secolul IV în Nicomidia, în vremea împăratului Maximian, un aprig prigonitor al creştinilor. Erau amândoi din familii foarte bogate şi se căsătoriseră de 13 luni. Adrian avea 28 de ani şi era mare dregător. Într-o zi, la curte au sosit 23 de bărbaţi creştini arestaţi din ordinul împăratului, pentru a fi întemniţaţi şi înscrişi cu numele în vederea judecării lor. Văzându-i plini de răni adânci în urma chinurilor la care fuseseră supuşi, dregătorul Adrian a fost surprins de feţele lor calme şi blânde şi i-a întrebat pentru ce rabdă asemenea torturi. Când aceştia i-au dat mărturie despre dragostea lui Hristos şi răsplătirile cu care Acesta îi aşteaptă pe cei care nu se leapădă de numele Lui, Adrian le-a spus celor care înregistrau numele arestaţilor să îl scrie şi pe el, pentru că vrea să fie creştin.

Când soţia sa, Natalia, a aflat de întemniţarea lui, a început să plângă. Însă când i s-a spus că era întemniţat pentru Hristos lacrimile i s-au transformat în lacrimi de bucurie, căci în taină ea era creştină. S-a îmbrăcat cu haine luminoase şi a fugit repede la temniţă, unde l-a binecuvântat pe soţul ei pentru hotărârea de a muri ca mucenic şi l-a încurajat să rămână tare în credinţă, îndemnându-i şi pe ceilalţi 23 să îl întărească şi să se roage pentru soţul ei.

Apropiindu-se clipa muceniciei lui, temnicerii i-au îngăduit tânărului să meargă acasă şi să-şi ia rămas bun de la familie. Văzându-l că vine, Natalia, crezând că şi-a pierdut curajul şi a fugit din temniţă, a încuiat uşa casei şi a strigat la el, învinovăţindu-l că este un lepădat de Hristos şi iubitor al vieţii acesteia, aducându-i aminte de cuvintele Domnului care spunea că şi El se va lepăda de cei care se leapădă de El în faţa oamenilor. Dar când a aflat că ţelul venirii lui era altul decât îşi închipuia, s-a bucurat şi l-a sărutat, iar Adrian s-a minunat de înţelepciunea şi credinţa soţiei lui, care în loc să cedeze ispitei de a căuta o cale mai uşoară pentru viaţa ei, îşi îndemna soţul să meargă la moarte.

Întorcându-se amândoi la temniţă, Natalia a văzut că rănile sfinţilor întemniţaţi erau adânci şi pline de puroi. După ce i-a îngrijit cu mâna ei, a poruncit slujnicei să îi aducă de acasă pânză fină şi curată, cu care a legat rănile mucenicilor.

A venit şi ziua când Adrian avea să îndure bătăile pe care ceilalţi le primiseră deja. Îmbărbătat şi de cei împreună pătimitori cu el, şi de Natalia, care îi spunea că suferinţa îndurată în această viaţă este scurtă, însă slava muceniciei este veşnică, el a primit loviturile călăului cu o asemenea seninătate încât împăratul s-a înfuriat şi a poruncit să fie bătut şi mai tare.

Peste câteva zile, Natalia l-a rugat pe Adrian ca atunci când se va întâlni cu Domnul Hristos mai întâi să ceară îndurare pentru ea, ca să fie luată la cer, pentru a nu rămâne pe mâna necredincioşilor care o vor sili să se mărite cu un păgân, întinând patul căsniciei lor.

Venind şi ziua martiriului, Adrian a cerut ca el să fie primul martirizat. În timpul schingiuirii, soţia lui a stat lângă el, întărindu-l până la sfârşit, când braţele şi picioarele mucenicilor au fost zdrobite cu ciocanul pe nicovală. Natalia a izbutit să ia în taină braţul zdrobit de nicovală al soţului ei; l-a uns cu mir şi l-a învelit într-o pânză de purpură. Restul moaştelor Sfântului Adrian şi ale celorlalţi douăzeci şi trei dimpreună cu el au fost duse în Bizanţ, de către câţiva creştini ce fugeau de prigoana lui Maximian.

La scurtă vreme, unul dintre bărbaţii de seamă ai Nicomidiei, un tribun, a obţinut acordul împăratului de a o lua în căsătorie pe văduva Natalia. Auzind însă aceasta s-a rugat cu lacrimi şi a primit răspuns de la unul dintre cei 23 de mucenici. Acesta i-a spus că Dumnezeu nu a uitat-o, aşa cum nici mucenicii nu au uitat dragostea cu care i-a îngrijit în temniţă, iar ca să ajungă cât mai degrabă la ei trebuie să meargă la locul unde sunt sfintele lor moaşte. Trezindu-se din somn, Natalia a luat cu ea doar braţul Sfântului Adrian şi a fugit repede spre malul mării, unde a găsit o corabie care se îndrepta spre Bizanţ. Aici, intrând în biserica unde erau sfintele moaşte, s-a umplut de bucurie. Aşezând braţul soţului ei lângă trupul lui, a îngenuncheat şi s-a rugat îndelung. La scurtă vreme, după ce Sfântul Adrian i s-a arătat în vis şi i-a spus că este primită la cer şi Domnul o aşteaptă, Natalia a adormit din nou şi nu s-a mai trezit, pentru că sufletul ei plecase la odihna cea veşnică împreună cu Domnul şi cu soţul ei, pentru care a avut o dragoste neţărmurită.

În vieţile sfinţilor întâlnim adesea soţii care îi imploră pe soţii lor să se lepede de credinţă, pentru a scăpa de moarte, făcând astfel crucea mucenicilor mult mai greu de suportat. Iată însă şi un exemplu (şi nu e singurul) de soţie credincioasă, pentru care lumea aceasta cu bucuriile ei nu este mai presus de Bucuria cea adevărată pe care o avem doar de la Dumnezeu. Ea nu dă curs slăbiciunii omeneşti care îi spune că este tânără, că nu s-a bucurat încă de viaţă, că nu are nici măcar un copil şi că va rămâne singură, ci cu o tărie bărbătească stă alături de soţul ei în cele mai grele clipe şi îl încurajează necontenit până în ultima clipă.

Un exemplu de iubire şi de căsnicie ancorată în Hristos, oameni ca şi noi care din dragostea lor pentru Dumnezeu au ajuns să fie numiţi „soţi fericiţi, în viaţă şi în moarte nedespărţiţi”, cărora le spunem în acatistul închinat lor: „sarcina unul altuia să purtăm ne-aţi învăţat” sau „Bucuraţi-vă, cuplu ce întăriţi legăturile căsătoriei”, „Bucuraţi-vă, cei care chipul adevăratei însoţiri creştineşti ne-aţi arătat”.

Natalia Corlean
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 19 - august 2008

M-am intors

M-am intors dupa mai bine de o saptamana in care nu am avut internet, nici macar telefon... Mi-a prins bine linistea, insa acum sunt putin derutata de toate sarcinile care m-au "atacat". O sa o iau incetisor, cu ajutorul Domnului, inclusiv cu blogul. Intre timp a fost si ziua de 26 august, praznuirea Sfintilor mei dragi, Adrian si Natalia, asa ca urmeaza postarea articolului pe care l-am scris in Apostolat pentru aceasta zi.
Mai multe despre meleagurile pe unde am umblat... cand va randui Domnul.
Natalia

sâmbătă, 16 august 2008

Sfintii Martiri Brancoveni

Astăzi i-am sărbătorit pe Sfinţii Martiri Brâncoveni la una dintre ctitoriile lor, Mănăstirea Sâmbăta. Există obiceiul ca cei care nu pot merge de hramul Adormirii să meargă a doua zi, în care sunt prăznuiţi Sfinţii Brâncoveni, ctitorii aşezământului şi hramul bisericii noi.
Despre ei am mai vorbit aici, când vă spuneam că m-a impresionat tabloul martiriului lor, pictat în mărime naturală pe peretele de apus al bisericii noi.



A fost o zi minunată, în care am simţit dragostea şi harul Sfinţilor Brâncoveni în Sf. Liturghie slujită de noul nostru episcop vicar, P.S. Andrei Făgărăşeanul, împreună cu un sobor de preoţi şi stareţi ai mănăstirilor din apropiere. A fost prezent şi Înalt Prea Sfinţitul Părinte Mitropolit, iar răspunsurile la strană au fost date de o minunatul cor Stavropoleos.
Resurse legate de Sfinţii Brâncoveni:
Despre ce s-a întâmplat ieri la Mănăstirea Sâmbăta ne spune Eufemia aici.
Natalia

Adormirea Maicii Domnului la noi

joi, 14 august 2008

„Întru Adormire lumea nu ai părăsit“



"Adormirea Maicii Domnului este cea mai de seamă dintre sărbătorile închinate Sfintei Fecioare Maria. În Sfânta Scriptură nu aflăm nimic despre moartea Maicii Domnului, însă aflăm din cântările şi imnele de la Vecernia şi Utrenia sărbătorii.

Când a binevoit Hristos să ia la Sine pe Maica Sa, un înger i-a vestit acesteia cu trei zile mai înainte mutarea ei de pe pământ la viaţa cea cerească. Ea şi-a pregătit toate cele de îngropare, s-a urcat din nou în Muntele Măslinilor, aşa cum făcea de multe ori, pentru a se ruga. Înainte de a-şi da sufletul, s-a auzit un tunet mare iar de la marginile lumii au venit la casa Maicii Domnului, ca pe nişte nori, toţi Sfinţii Apostoli, în afară de Sfântul Apostol Toma, care, din rânduiala lui Dumnezeu, lipsea.

Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi-a luat iertăciune de la toţi şi, culcându-se pe pat, s-a rugat pentru întărirea lumii şi pentru vieţuirea în pace. Apoi binecuvântând pe toţi cei de faţă, şi-a dat sufletul în mâinile Fiului şi Dumnezeului ei. În acel moment foarte mulţi bolnavi au fost vindecaţi prin binecuvântarea ei. Apostolii au ridicat patul şi au petrecut, până la mormânt, trupul cel primitor de Dumnezeu. Sosind în satul Ghetsimani şi aşezând în mormânt trupul Maicii Domnului, ei au zăbovit acolo încă trei zile. Atunci a sosit şi Sf. Apostol Toma, care era întristat că nu se învrednicise să vadă chipul adormit al Maicii Domnului, ca şi ceilalţi Apostoli. Astfel a fost deschis mormântul, pentru ca şi el să se închine trupului Maicii Domnului. Aceasta a fost rânduiala lui Dumnezeu pentru a descoperi că sfântul ei trup nu se mai afla în mormânt, ci acolo mai era doar giulgiul lăsat, ca mângâiere şi mărturie nemincinoasă a mutării Născătoarei de Dumnezeu, cu trup cu tot, la ceruri.

Astfel noi, ortodocşii, credem şi mărturisim că trupul Maicii Domnului n-a cunoscut putrezirea care vine după moarte, nici n-a rămas în mormânt. Maica Domnului a fost mutată cu trup cu tot la ceruri, de aceea vorbim despre „adormirea“ sau „mutarea“ ei la ceruri, şi nu despre „moartea“ ei. Spre deosebire de Mântuitorul, Născătoarea de Dumnezeu a fost dusă la ceruri de îngeri, nu prin puterea ei, iar acolo se roagă de-a pururi pentru noi.

Din smerenie, Maica Domnului nu a făcut nici o minune în timpul vieţii, însă după ridicarea ei la cer nimeni nu a făcut pentru oameni mai multe şi mai mari minuni. De aceea îi cântăm în Troparul care se cântă de Adormirea Maicii Domnului: „Întru Adormire lumea nu ai părăsit, de Dumnezeu Născătoare“. Prin încredinţarea ei Sfântului Apostol Ioan, Hristos ne-o dăruieşte pe Maica Sa ca Mamă a noastră, a tuturor. Deşi s-a mutat la ceruri, ea nu i-a părăsit pe fiii ei, ci ne călăuzeşte mereu, fiind grabnic ajutătoare atunci când alergăm în vreme de necaz la iubirea ei de Mamă."


Troparul praznicului

Întru naştere Fecioria ai păzit, întru adormire lumea nu ai părăsit, de Dumnezeu Născătoare. Mutatu-te-ai la viaţă fiind Maica Vieţii şi cu rugăciunile Tale izbăveşti din moarte sufletele noastre.

Condacul praznicului

Pe Născătoarea de Dumnezeu cea întru rugăciuni şi întru folosinţe neadormită, nădejdea cea neschimbată, mormântul şi moartea nu au ţinut-o. Căci ca pe Maica Vieţii, la viaţă a mutat-o Cel ce S-a sălăşluit în pântecele ei cel fecioresc.


Nu uitaţi, deseară este Prohodul Maicii Domnului. Nu se oficiază în toate bisericile, dar poate găsiţi undeva să mergeţi, este foarte frumos. Până atunci...

Un f. scurt cuvânt al Părintelui Dumitru Stăniloae despre Maica Domnului:



Acatistul Adormirii Maicii Domnului:


Natalia

miercuri, 13 august 2008

Se inchide centrul de consiliere condus de Maica Siluana

De câteva săptămâni am în suflet o veste despre care nu am putut să vorbesc până acum, când a devenit oficială. Centrul de formare şi consiliere "Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil" din Craiova, ale cărui activităţi au fost coordonate de Maica Siluana Vlad, îşi mută sediul la Mănăstirea Jitianu; adica activităţile lui, care au vizat copii, adolescenţi, profesori, medici, deţinuţi din penitenciarele Olteniei şi mulţi mulţi alţii, vor înceta, restrângându-se la activităţile on-line.
Anunţul a fost făcut public de curând pe site-ul centrului:

"Dragii noştri prieteni în Domnul,

Cu firească întristare, dar şi cu adâncă încredere şi nădejde în Lucrarea lui Dumnezeu cu noi, vă anunţăm că Centrul nostru îşi mută sediul la mânăstirea Jitianu şi îşi încetează lucrările de consiliere de grup şi de formare. Vom continua, după o scurtă întrerupere, până vom instala internetul la Mănăstire, doar Seminariile şi consilierile on-line.

Vă mulţumim tuturor pentru dragoste şi ascultare şi nădăjduim că cele învăţate împreună să vă fie de folos în devenirea dumneavoastră duhovnicească viitoare.

Celor care aţi absolvit Cursurile noastre de formare, vă mulţumim că veţi duce mai departe credinţa nestrămutată în lucrare lui Dumnezeu în Sfânta Sa Biserică şi încrederea că orice om, oricare i-ar fi starea socială, morală sau de sănătate în anumite momente ale vieţii sale, este iubit de Dumnezeu şi aşteptat în Împărăţia Lui. Suntem încrezătoare că veţi rămâne, după sfânta rânduială şi înţelepciune a Bisericii şi, aşa cum am făgăduit împreună, slujitori ai acestei minuni care este chipul lui Dumnezeu din om.

Vă păstrăm în rugăciunile nostre şi vă rugăm să ne pomeniţi şi pe noi în rugăciunile frăţiilor voastre.

Cu dragoste şi încredere în Bucuria Sfântă a Domnului

Monahia Siluana, împreună cu familia ei de ostenitoare ale Centrului"


Un raport despre lucrarea minunată pe care au desfăşurat-o maicile în 2007 găsiţi aici.

Vă îndemn şi eu, din tot sufletul, să vă rugaţi puternic ca Domnul să lucreze cumva în această situaţie, pentru ca munca Maicii să continue. Nu aş putea spune în cuvinte cât bine a făcut această femeie, câte mii de răni a oblojit şi a vindecat, câţi oameni L-au văzut pe Domnul în dragostea ei pentru cel din urmă dintre păcătoşi...

Pot însă să vă rog: rugaţi-vă puternic, e nevoie de rugăciunile noastre, ale tuturor!

Cu nădejde în Domnul nostru,

Natalia

[edit] Revin cu câteva imagini despre Centrul de formare şi consiliere. Anul trecut am ajuns şi noi acolo, pentru a vedea cu ochii noştri unde şi cum se desfăşoară acele activităţi minunate. Atunci am pus bazele întâlnirii cu Maica pt.cursuri la Făgăraş.
Este o casă veche, renovată cu fonduri europene, care e amenajată perfect pentru activităţile care se desfăşurau acolo: tot felul de săli şi săliţe, cu materiale, cărţi şi toate instrumentele necesare. Iată câteva imagini deci cu interiorul sediului care acum a cărui destinaţie a fost acum schimbată:


Am făcut şi o selecţie cu imagini din activităţile Centrului în ultimii 3 ani. Incredibil câţi oameni au beneficiat... Pe de o parte toate categoriile defavorizate ale acestei lumi: alcoolici, vârstnici, copii, adolescenţi, persoane cu dizabilităţi fizice sau psihice, iar pe de altă parte cei care le-ar putea veni în ajutor (medici, profesori, preoţi) au învăţat cum să facă acest lucru, cum să se vindece pe ei în primul rând, iar apoi să desluşească chipul lui Dumnezeu şi în cel mai agresiv om...



Cu Maica Siluana la Manastirea Sighisoara

A doua parte a cursurilor cu Maica Siluana, la care am participat în perioada 27 iulie - 1 august, despre care ati putut afla mai multe în postarea precedentă, s-a ţinut la Mănăstirea "Sf. Dimitrie" de la Sighisoara. Iată şi un slideshow cu o sinteza a acestei saptamani minunate pentru noi.


Pozele din timpul cursurilor sunt cele pe care le gasiţi (incă) pe site-ul Centrului, împreună imagini de la alte activităţi, aici.
Natalia

Din nou la şcoala Duhului, cu Maica Siluana

Sârguinciosul grup de preoţi şi laici din Ţara Făgăraşului, care în luna iunie a urmat la Făgăraş o parte din cursurile de formare duhovnicească pregătite şi susţinute de maica Siluana Vlad, a avut ocazia şi bucuria de a continua aceste cursuri într-o a doua etapă, pe durata unei săptămâni, la sfârşitul lunii iulie.
De data aceasta, cursurile s-au desfăşurat la mănăstirea „Sfântul Dimitrie Izvorâtorul de Mir” din Sighişoara. Acest fapt a adus activităţii grupului un plus de binecuvântare, întrucât ziua începea cu participarea la Sfânta Liturghie, apoi urmau cursurile, desfăşurate într-o manieră intensivă, cu o scurtă pauză după prânz, iar seara, după cină, se încheia cu o plimbare învăluită în rugăciune ori cântări duhovniceşti şi, în sfârşit, cu rugăciunile de seară rostite în biserica mănăstirii, împreună. Mănăstirea în sine era un loc foarte cald şi primitor, plin de flori şi înconjurat din toate părţile de pădure şi coline înverzite.
Seminarul s-a concentrat în jurul a două teme: prevenirea şi rezolvarea conflictelor, şi inteligenţa duhovnicească. Sesiunile care tratau despre conflict au fost deosebit de utile. Fiecare dintre noi se confruntă cu unul sau mai multe conflicte în raport cu ceilalţi. A defini clar problema conflictului, a înţelege adevăratele dorinţe, nevoi şi temeri ale celor implicaţi în el, a reuşi să aduni şi sistematizezi toate datele lui şi a căuta soluţii valabile, eficiente şi demne reprezintă până la urmă o adevărată artă, o înţelepciune. Dar o artă care poate fi deprinsă de fiecare dintre noi cu puţină bunăvoinţă, studiu şi, desigur, cu harul lui Dumnezeu.
A doua parte a seminarului, cea despre inteligenţa duhovnicească, a completat studiul despre rezolvarea conflictelor, mijlocind pentru participanţi o nouă incursiune în propria viaţă spirituală, pentru a descoperi adevărul despre noi înşine (ca şi chip al lui Dumnezeu), despre alcătuirea noastră sufletească, despre felul în care răul se poate manifesta în noi şi despre vindecarea şi transformarea noastră prin puterea Duhului Sfânt, în Biserică, pentru a ajunge la libertate duhovnicească şi sfinţenie.
Pe lângă parcurgerea materialului teoretic propriu-zis, explicat la tot pasul de maica Siluana cu exemple vii sau observaţii de adâncime duhovnicească, cursurile au cuprins şi numeroase exerciţii şi activităţi de studiu în grupuri mai mici. Unul din cele mai frumoase aspecte pe care le-am descoperit a fost lucrul în grup, comunicarea şi comuniunea cu ceilalţi. Problema fiecăruia a devenit într-un fel problema tuturor, de parcă am fi fost o familie lărgită. În plus, fiecare membru era unic şi preţios în felul lui. Cerând de pildă părerea fiecăruia asupra unei teme anume – aceeaşi –, fiecare aducea în grupul comun o viziune personală, diferită de a celorlalţi dar valoroasă, care, dacă ar fi lipsit, am fi fost, noi, ceilalţi, un pic mai săraci. De aceea gândesc că şi relatarea în sine a întregii experienţe a acestui seminar de la Sighişoara are atâtea variante câţi oameni au participat şi, fără îndoială, una mai deosebită şi mai frumoasă ca cealaltă.
Dând slavă lui Dumnezeu pentru toate, pentru oameni şi pentru această experienţă, cred că fiecare dintre noi am fi de acord să încheiem cu acel cuvânt pe care maica Siluana îl rostea cu o tonalitate aparte şi pe care ni l-a aşezat într-un fel fiecăruia în inimă şi pe buze: „Minunat!”
Amalia Răibuleţ
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 19 - august 2008

Apostolat in Tara Fagarasului nr. 19

Cu ajutorul Domnului am terminat şi al 19-lea număr din Apostolat. Spicuiesc din cuprins:

Din nou la şcoala Duhului, cu Maica Siluana

„M-am străduit să-mi fac datoria deplin” – un interviu cu Părintele Ioan Glăjar, fost profesor la Facultatea de Teologie din Sibiu, retras acum la pensie în Ucea de Jos, parohie pe care a păstorit-o timp de 47 de ani. O întoarcere în trecut, într-o altă epocă, crâmpeie de experienţă pastorală, o viaţă de om…

Sfântul Ioan Maximovici, un sfânt viu şi lucrător

Piedici în calea iubirii - Motivul celor care se căsătoresc este, aproape în unanimitate, unul simplu: iubirea. Şi, într-adevăr, majoritatea celor căsătoriţi din dragoste încearcă să îşi iubească partenerul. Cu toate acestea ei ajung la divorţ. De ce şi ce se poate face pentru a evita eşecul?

Comportamentul copiilor în public

Mitul vieţii eterne: celulele stem

Tabăra creştină „Dragoste şi prietenie”

Sfinţii Adrian şi Natalia, „soţi fericiţi”

Găsiţi publicaţia în forma de tipar aici. O parte din articole le voi posta şi aici, pe blog.

Lectură plăcută şi folositoare vă doresc!

Natalia

sâmbătă, 9 august 2008

Am ajuns la varsta maturitatii :)


Astazi am implinit 30 de ani. Varsta maturitatii, se spune... Ar fi o ocazie de bilanturi, insa nu am vreme... Nu am reusit sa termin Apostolatul ieri (slava Domnului ca m-au ingaduit cei de la tipografie sa trimit maine), asa ca... va trebui sa imi folosesc maturitatea la treaba :).
Ce-mi doresc? Ce spune un cantec pe care eu il cant cu mare drag de ziua celorlalţi:

Un suflet bun să ai şi un gând frumos
În fapt şi în gând pentru Hristos,
Cu dragoste şi-avânt spre tot ce-i drept şi sfânt.
Aşa-ţi dorim, aşa, de ziua ta.

Să fii în tot ce spui cinstit şi blând,
Să nu fii nimănui dator nicicând,
Să mergi mereu curat pe drum adevărat.
Aşa-ţi dorim, aşa, de ziua ta.

Să fii un vas ales lui Dumnezeu,
Să ai rod ales din orice greu,
În jurul tău să poţi să-i fericeşti pe toţi
Aşa-ţi dorim, aşa, de ziua ta.

Mereu mai plin de-avânt, mai credincios,
Mai bun, mai drept, mai sfânt, mai ca Hristos.
Să-i poţi cu drag vedea în ceruri faţa Sa,
Aşa-ţi dorim, aşa, de ziua ta.

În afară de asta îmi mai doresc mult... nişte copii :), daca e voia Domnului. Pomeniţi-ne şi pe noi în rugăciunile voastre, Domnul să vă binecuvânteze!
Natalia

Cerul care plângea după stele


Era odată un cer fără vedete... am vrut să spun fără stele. Era aşa, gol, albastru - închis şi avea câţiva nori şi un soare.

Ziua era bine, chiar era un cer vesel. Mai rău era seara... şi răul cel mai mare venea noaptea. Luna, singură aproape, se preumbla printre câteva stele. Să fi fost trei, să fi fost cinci... Puţine de tot! Îşi amintea ea că odată fuseseră mai multe şi mai strălucitoare. Sărmana lună! Pe zi ce trecea, mai bine spus pe noapte ce trecea, stelele ei păleau... Îi era frică să nu le piardă şi pe ultimele.

Într-o noapte, ea s-a adunat la sfat cu cele trei stele rămase.

- Dragi tovarăşe, spuneţi-mi secretul vostru. Ce vi se întâmplă? A apărut boala stelelor? Şi nu are leac?

- Păi, să vedeţi, Doamnă, răspunse cea mai în vârstă, sclipind obosită, nu noi ne îmbolnăvim... Eu sunt steaua unui om care a fost foarte cuminte, pe când era copil. A crescut, şi-a găsit o meserie, s-a căsătorit, are copii acum. Era om cinstit şi săritor cu alţii. Dar a început să fure... Dacă nu se lasă de furat, ba chiar se ia şi de alte rele, eu mult n-oi mai sclipi... Alte surori de-ale mele de mult s-au stins, din motive asemănătoare...

- Eu, spuse o stea care ba sclipea cu putere, ba pălea, sunt a altui om, care e când foarte bun şi onest, când mai face câte-o greşeală... cam gravă. Aşa e el. Sper să se hotărască spre bine. Altfel mă sting de tot...

- Iar eu, zise cea mai tânără şi mai frumoasă dintre stele, sunt a unui copil bun şi blând, inteligent şi sensibil; o, Doamne, ce suflet curat de copil! Mă rog ca Domnul să-l ţină aşa! Iar dacă mă mai vedeţi clipind, nu e de vină copilul, ci mă supăr, mă întristez, căci alţi copii se poartă urât cu el. Îi spun „bleg" şi „înapoiat"...

- Dar el rezistă? întrebă Luna, încordată.

- Rezistă, sărăcuţul. Le răspunde acelora că nu a vrut să-i supere cu nimic, din contră, dacă au nevoie de ajutorul lui, el e oricând gata ..., spuse gânditoare steluţa.

- Vai, ce bine! Înseamnă că mai e o şansă ca să mi se umple iar cerul de stele! E drept, nu e foarte mare, dar există! Copilul tău poate schimba lumea întreagă, prin sufletul lui bun. Ah, de nu s-ar înrăi şi el! Atunci ar vedea cum şi cei din jurul lui înfloresc, se luminează, şi cum stelele lor se reaprind pe cer!

- Se reaprind pe cer ...

- Se reaprind pe cer ...

- Se reaprind pe cer!

Luna, uimită, văzu cum alte câteva steluţe, timide, li se alăturau la sfat. Erau roadele răbdării şi bunătăţii copilului. Primele roade...
Mirela Şova
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 18 - iulie 2008

vineri, 8 august 2008

Maica Siluana la Făgăraş…


Una dintre bucuriile mari trăite anul acesta a fost întâlnirea cu maica Siluana Vlad, în cadrul cursurilor de formare organizate de Protopopiatul Făgăraş, cu binecuvântarea Înalt Prea Sfinţitului Laurenţiu. Maica Siluana este coordonatoarea Centrului de formare şi consiliere „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil“ din Craiova, în cadrul căruia se desfăşoară tot felul de activităţi de consiliere, în special pentru tineri, dar şi pentru copii, medici, profesori sau deţinuţii din închisorile Craiovei.

Cele 5 zile din zori şi până-n seară ne-au oferit ocazia să aflăm lucruri noi şi interesante. Despre ce? În primul rând despre noi înşine… ceva din durerile de demult, din traumele noastre, din fricile noastre, de care ne era teamă să ne mai aducem aminte. Am învăţat că pentru a putea să înaintezi şi să poţi să îi ajuţi pe cei din jurul tău, trebuie mai întâi să îţi vindeci rănile tale. Să ne vindecăm prin iertare. Pentru acesta omul trebuie în primul rând să-şi identifice acele răni, apoi să ceară ajutor de la Dumnezeu pentru a avea puterea să le accepte şi să-i ierte pe cei care i-au greşit, cu voie sau fără voie.

Ceea ce e foarte important de înţeles este faptul că tot acest proces de autocunoaştere pe care-l săvârşeşte omul nu e doar opera sa, ci o conlucrare cu harul lui Dumnezeu, trimis nouă prin Duhul Sfânt. Simultan cu vindecarea noi urmărim sfinţirea şi creşterea noastră ca persoană, nu doar ca individ. Înţelegând aceste lucruri şi vindecându-ne pe noi, îi putem ajuta şi pe cei trimişi de Dumnezeu în viaţa noastră şi care au nevoie de ajutor pentru oblojirea rănilor sufleteşti, la fel de dureroase sau chiar mai dureroase decât cele trupeşti. De multe ori omul nici măcar nu îşi dă seama de aceste răni, însă îşi dezvoltă din cauza lor mecanisme de apărare care-l fac să nu trăiască armonios cu sine însuşi şi cu ceilalţi, ci să caute să evite şi să mascheze suferinţele provocate şi reactualizate poate prin contactul cu ceilalţi.

Pentru că fiecare suntem responsabili în primul rând de noi înşine, această lucrare de aprofundare a propriei persoane cu ajutorul harului lui Dumnezeu este absolut necesară. De aceea vă îndemn, pe cei care aveţi posibilitatea accesării internetului, să parcurgeţi seminarul propus de Maica Siluana pe siteul centrului, la adresa www.sfintii-arhangheli.ro. Se numeşte „Să ne vindecăm iertând” şi poate fi parcurs de către oricine. Informaţii în detaliu despre paşii care trebuie urmaţi se găsesc acolo, la rubrica mai sus menţionată. Vă doresc tuturor vindecare uşoară şi cu folos duhovnicesc!

Pr. Marius Corlean
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 18 - iulie 2008

Ai duhovnic? - examenul vieţii noastre cu Dumnezeu


„Păstrează-te curat şi luminat,
Tu eşti fereastra prin care vezi lumea” (G.B.Shaw)

E vremea examenelor şi fiecare tânăr caută să obţină certificarea cunoştinţelor şi afirmarea sa în planul societăţii. Kant, filosoful, scria: ”Suntem cultivaţi până la saturaţie dar ne lipseşte mult până să fim desăvârşiţi.” Avem la dispoziţie biblioteci, şcoli, internet şi cu toate acestea suntem neputincioşi în preluarea şi prelucrarea informaţiilor primite. Ni se oferă imagini, dar ni se fură libertatea de a ne imagina, a gândi. Ni se oferă ştiri de ultimă oră dar nu ştim să mai avem timp de conştiinţă.
Părintele duhovnic este răspunsul tinereţii noastre veşnice în Dumnezeu. A fi sub ascultarea şi îndrumarea unui duhovnic înseamnă a fi ancoraţi în credinţă, mereu însetaţi de Dumnezeu. Îndemnul, canonul pe care-l primim de la duhovnic ne ajută să ne îndreptăm, ne ajută să înţelegem că a fi credincioşi numai în anumite condiţii prielnice manifestării credinţei nu e de ajuns mântuirii noastre. Nu ne poate da lumea aceasta ce ne poate da credinţa în Dumnezeu. A-L găsi pe Dumnezeu prin părintele duhovnic e bucuria întâlnirii acelui suflet viteaz care să învie mintea ucisă de păcat.
Prin Taina Mărturisirii redescoperim frumuseţea şi simplitatea Lui Hristos din noi. Redescoperim faptul că pe Dumnezeu Îl cunoaştem din postura îngenuncherii noastre. Îngenuncheaţi în faţa lui Dumnezeu, deşi suntem mici, descoperim sensuri atât de mari… Mai descoperim că nu „locul” nostru în societate este definitoriu, ci ţinta vieţii noastre: învierea. Trebuie să facem efortul de a ieşi din masa populaţiei şi să ne întoarcem la Om.
Dincolo de societatea aceasta de consum este comuniunea cu Dumnezeu în Biserică. Prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos primim „apa cea vie” şi nu vom mai înseta niciodată după cele vremelnice, limitate la clipa de azi. Prin părintele duhovnic simţim plenar făgăduinţa lui Hristos: „Iată Eu sunt cu voi până la sfârşitul veacului” (Matei 28,20).
Acum, vă îndemn, permiteţi-vă luxul întrebării: Ai duhovnic?
Dacă încă nu ai un părinte duhovnic, apropie-te de omul care se bucură de Dumnezeu şi te vei bucura şi tu de El.
Pr. Cătălin Teulea
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 18 - ianuarie 2008

joi, 7 august 2008

Cum şi de ce ne facem semnul Sfintei Cruci?

Creştinii s-au însemnat dintotdeauna cu semnul sfintei cruci. Cele mai vechi mărturii le avem din sec. II, de la Iustin Martirul şi Filosoful, care spune despre creştini că îşi făceau cruce când plecau şi se întorceau acasă, înainte şi după masă, precum şi înainte să moară. Acest act de cult a fost transmis din generaţie în generaţie până astăzi. Mai ştim noi însă de ce ne facem cruce şi cum se face semnul sfintei cruci?

Cum îl batjocorim pe Dumnezeu prin cruce…

Crucea îl însoţeşte pe creştin în viaţa de zi cu zi. Ne însemnăm cu semnul sfintei cruci în timp ce ne rugăm, mai ales atunci când sunt pomenite persoanele Sfintei Treimi: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, dar şi atunci când intrăm sau ieşim din casă, înainte de începerea lucrului şi după terminarea lui, înainte de masă şi după masă, când intrăm şi ieşim din biserică, când trecem pe lângă o biserică sau o troiţă, în timpul slujbelor de la biserică, când ne e frică sau în orice fel de împrejurare...

Aşa ne-am pomenit, aşa am fost învăţaţi, aşa am văzut că fac cei mai mulţi creştini. De multe ori însă facem acest gest fără gândul la Dumnezeu, fără să ştim semnificaţia şi importanţa lui. Astfel ne facem semnul crucii în grabă, preferând trei cruci stâlcite în locul uneia după rânduială, sau făcând câte o cruce mică pe piept, abia sesizabilă. Automatismul acestui gest este de cele mai multe ori păgubitor, atât pentru noi, întrucât ne lipseşte de participare activă la un act de cult, de angajare într-o relaţie vie cu Dumnezeu, cât şi pentru cei de lângă noi, întrucât aceştia se smintesc când ne văd batjocorind semnul crucii. Sfântul Ioan Gură de Aur are un cuvânt aspru pentru cei ce fac semnul sfintei cruci în grabă şi cu superficialitate, zicând că batjocoresc pe Cel ce a murit pe cruce şi oferă astfel diavolilor un bun prilej de a râde pe seama creştinilor.

Dătătoare de putere

Semnul Sfintei Cruci se face întotdeauna cu mâna dreaptă, astfel: se uneşte degetul arătător cu cel mijlociu şi cel mare, simbolizând unitatea de fiinţă a Sfintei Treimi, degetul inelar şi cel mic se lipesc de podul palmei; se duce mâna la frunte, rostindu-se “În numele Tatălui”, la piept rostind “al Fiului”, la umărul drept, apoi la umărul stâng, rostind “şi al Sfântului Duh”; se lasă apoi mâna în jos spunând “Amin”.

Ducând mâna la frunte, cerem lui Dumnezeu prin acest gest să ne sfinţească şi să ne lumineze mintea, să ne dea înţelepciune; apoi, atingând pieptul, cerem lui Dumnezeu să ne încălzească inima de dragoste şi râvnă pentru El şi pentru tot binele, iar când ne însemnăm la umeri cerem lui Dumnezeu să ne întărească puterile trupeşti şi sufleteşti cu harul Său, pentru a putea duce greul zilei. Însemnându-ne cu sfânta cruce, noi primim putere de la Cel ce S-a răstignit pe ea.

Însemnarea cu sfânta cruce este o rugăciune a trupului, aşa cum sunt şi îngenunchierile, închinăciunile şi metaniile, dar şi un act de credinţă şi de mărturisire a credinţei noastre în Dumnezeu, iar în funcţie de cum ne facem cruce putem vedea cum este şi credinţa noastră: dreaptă sau strâmbă.

Pr. Ion Tărcuţă

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 18 - iulie 2008

Cuvioasa Teodora de la Sihla

Astăzi o sărbătorim pe Cuvioasa Teodora de la Sihla. De când am ajuns anul trecut, cu ajutorul Domnului, la Sihla, Cuvioasa Teodora ocupă un loc special în inima mea.

Iata si o selectie din galeria crestinortodox.ro:
Sihla


„Cuvioasa Teodora de la Sihla s-a născut în jurul anului 1650 în satul Vânători de lângă Târgu Neamţ, în timpul domnitorului Vasile Lupu. A fost crescută de părinţi cu frică de Dumnezeu, trăind încă de mică în atmosfera duhovnicească a mănăstirilor din apropiere. Pe când era încă copilă, sora ei mai mică a murit, toată dragostea părinţilor concentrându-se apoi asupra ei. Astfel ei au înduplecat-o, la vremea potrivită, să se căsătorească cu un tânăr evlavios, din sudul Moldovei, deşi inima ei jinduia după călugărie. După cununie a plecat la casa soţului, însă căsnicia lor nu a fost binecuvântată cu copii. După mulţi ani, trecând la cele veşnice părinţii ei, Teodora s-a înţeles cu soţul ei să intre în mănăstire.
Tradiţia spune că sfânta, pe când avea în jur de 30 de ani, a intrat în mănăstirea Vărzăreşti, în Munţii Buzăului, iar fostul ei soţ a intrat după o vreme în mănăstirea Poiana Mărului, din aceeaşi zonă. Părintele Constantin Galeriu, care a cercetat viaţa şi nevoinţele sfintei ne spune despre ea că “se făcea tuturor pildă de ascultare, de lepădare de sine, de curăţie a vieţii, de slujire. Se îndulcea mult atât cu cele şapte laude, cu dumnezeiasca Liturghie, cât şi cu rugăciunea din chilie, cu citirea cărţilor sfinte şi cu împărtăşirea Sfintelor Taine, hrănindu-se cu pâinea cea vie a Trupului şi Sângelui Mântuitorului”.
După câţiva ani, liniştea mănăstiri a fost curmată de năvălirea turcilor. Vieţuitoarele ei au fost risipite, o parte dintre maici, împreună cu stareţa, retrăgându-se în munţi. După aproape zece ani de nevoinţe aspre în acest loc, Cuvioasa Teodora s-a îndreptat spre Munţii Neamţului, spre locurile minunate ale copilăriei. Dorind să petreacă şi aici aceeaşi viaţă de pustnicie, a cerut binecuvântarea egumenului Varsanufie de la Sihăstria Secului ca să se aşeze în locurile sihăstreşti din apropiere. Acesta o îndrumă să petreacă timp de un an în pădurile Sihlei, pe atunci locuri retrase şi sălbatice, în care trăiau mulţi sihăstri. Cuvioasa Teodora a întâlnit acolo un bătrân, care i-a oferit chilia lui de sub stâncile uriaşe ale Sihlei, iar el şi-a căutat un adăpost şi mai tainic în altă parte. Sfânta a dus aici o viaţă pustnicească de rugăciune neîncetată. Hrana îi era oferită de pădure: bureţi, urzici, mure şi afine. Din când în când era vizitată de Cuviosul Pavel de la Sihăstria, care venea să îi cerceteze pe pustnici şi să îi împărtăşească cu Trupul şi Sângele Domnului. Pentru că turcii au ajuns şi în aceste locuri, Sfânta şi-a părăsit chilia şi s-a retras într-o peşteră care astăzi îi poartă numele, unde a mai trăit încă 17 ani.
Apropiindu-i-se sfârşitul, s-a rugat Domnului să-i trimită preot, pentru spovedanie. După 40 de zile ea a fost găsită de doi călugări, care au urmărit păsărelele care luau de la trapeză bucăţele de pâine şi poame. Astfel Sfânta, după ce s-a împărtăşit cu Trupul şi Sângele Domnului, Căruia i-a închinat întreaga viaţă, a trecut la cele veşnice rostind cuvintele: Slavă Ţie, Doamne, pentru toate!
Sfintele ei moaşte se află astăzi în mănăstirea Lavra Pecerska din Kiev, unde au fost duse în anii 1828-1834, în timpul ocupaţiei ruseşti, şi se află într-o raclă cu inscripţia “Cuvioasa Teodora din Carpaţi”. Conştiinţa despre sfinţenia vieţii ei s-a transmis din generaţie în generaţie până în zilele noastre. Astfel, în şedinţa sinodală din 1992, Cuvioasa Teodora de la Sihla a fost trecută cu numele în calendarul românesc, cu data prăznuirii la 7 august.“
Natalia Corlean
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 18 - iulie 2008

Ne vorbeşte Părintele Arsenie Papacioc

„Femeia care e bună, nimic nu-i mai bun!”

Am cununat odată pe cineva, şi când am ajuns la rugăciunea aceea unde preotul spune: "iar femeia să asculte de bărbat", toată lumea s-a uitat la mireasă şi mireasa a plecat capul. Mie nu mi-a convenit acest moment care a stăpânit ceremonia, pentru că fetiţa aceea a fost înjosită în cel mai mare moment din viaţa ei. Dar am tăcut până mi-a venit vremea la cuvânt, şi i-am spus: "Am constatat că lumea n-a fost atentă la cuvintele de mai înainte, care spuneau că bărbatul este dator să-şi iubească nevasta. Dragă mireasă, dacă nu te iubeşte, să nu-l asculti!" Să nu ne jucăm cu cuvintele! Fata nu e numai o jucărie de pat sau o jucărie de bucătărie; suntem plini de obligaţii, suntem plini de datorii. Prin urmare, trebuie să vezi într-o iubită de la început, când poţi să judeci - pentru că dacă te-ai îndrăgostit nu mai judeci - nişte lucruri pentru viitor, până la sfârşitul vieţii. Deci este dezavantajul celui care se îndrăgosteşte prost, care s-a îndrăgostit pentru că a văzut ceva superficial; el nu mai simte frumuseţea aceea grozavă a iubirii.
Credeţi dumneavoastră că acest mare meşter, Dumnezeu, când a creat omul, şi pe femeie deci, a creat-o fără să toarne acolo sentimente şi posibilităţi extraordinare?! Femeia, ţineţi seamă, dragii mei, care e rea, nimic nu-i mai rău, dar care e bună, nimic nu-i mai bun! Deci trebuie cu orice chip s-o faci bună, dar cel mai bine este să nu te grăbeşti la începutul începuturilor.

Există un instinct în noi. Odată, mă găseam la Timişoara. Nu eram călugăr, nici la mânăstire nu eram, dar mă gândeam la asta. Un student la politehnică se îndrăgostise de o studentă foarte urâtă. M-am trezit cu el la mine să-mi ceară sfaturi, că era înnebunit după ea. N-o cunoşteam, că nu putea să pătrundă oricine până la mine, dar el o iubea... Am cunoscut-o apoi. Ea, săraca, n-avea cum să speculeze iubirea, pentru că nu avea nimic, era urâtă. Dar nu există femeie urâtă. Femeile sunt ca florile: toate sunt frumoase, dar fiecare în felul ei. Bărbatul trebuie să se plece să o ia - adică să-i arate eleganţă, preţuire. Atunci floarea îşi arată şi mirosul, şi calităţile ascunse, pentru că tu ai ştiut să răscoleşti adâncurile şi ai făcut din ea ceea ce nu ştia ea că este. Femeia trebuie preţuită, să ştiti, pentru că mai întâi ne reprezintă o femeie în Împărăţia cerurilor: Maica Domnului. Te cutremuri, ţi-e şi frică să vorbeşti comparând-o pe ea cu oamenii.

Cum vi se pare, preacuvioase, după experienţa aceasta foarte lungă atitudinea faţă de femeie, în general, sau în relaţia dintre bărbat şi femeie, a evoluat înspre pozitiv sau înspre negativ ?

În general, a evoluat spre înflorire, spre pozitiv. Dar, spre îndurerarea momentului istoric în care ne aflăm, există şi foarte multe cazuri când femeile abia îşi mai suferă bărbaţii: sunt beţivi, chiar necredincioşi. Au rămas în ateismul anilor trecuţi şi femeile se luptă din răsputeri să-i aducă şi pe ei la credinţă, dar e foarte greu. Cu unii se poate, dar alţii spun: "Iar te rogi, iar te închini? Ce, te-ai pocăit?" Sunt şi cazuri din acestea, dar sunt şi foarte multe familii în care există întelegere duhovnicească. Însă te fură şi treburile. De aceea noi, ca duhovnici şi preoţi, în general, îi sfătuim pe cei care nu au timp pentru rugăciunea de tipic, pentru că se scoală de noapte cu treburi, să aibă o stare de rugăciune acolo unde se găsesc. Dacă tu te duci cu inima deschisă la treburile tale gospodăresti, pe care tot pentru Dumnezeu le faci, cine te opreşte să ai în gând: "Doamne miluieşte"? Să poţi să intri apoi în casă cu sentimentul acesta de om al lui Dumnezeu.

Nu există „jumătatea mea”

Credeti că fiecare om are o jumătate a lui ?

Asta este o expresie care mie nu mi-a plăcut. Nu e o jumătate a ta, ci un tot al tău; tu eşti tot, ea e tot. Nu există grad de rudenie între soţ şi soţie, pentru că ei sunt una. Dumneavoastră ati văzut steaua lui David, evreiască: sunt două triunghiuri echilaterale suprapuse. Ea e făcută de David, care era omul lui Dumnezeu, şi ea reprezintă fiinţa omenească, care are calitatea calităţilor în creaţia lui Dumnezeu: chip şi asemănare cu El. Şi de aceea l-a făcut pe om întâi ca un triunghi echilateral, cu baza în sus, pentru că omul e tare în putere, apoi un triunghi echilateral cu baza în jos, care simbolizează femeia. Nu există "jumătatea mea". E o expresie spusă la un pahar de vin; la o sticlă de vin, pardon! ca să nu zic la un butoi chiar.


„Să preţuiţi femeia”
Floarea stă în glastră; băiatul trebuie să umble să şi-o aleagă. Fata nu trebuie să bată cărările băiatului, ci băiatul să dea peste ea. Şi apoi, voi trebuie mai întâi de toate să ştiti să preţuiti femeia foarte mult. Ea este o creaţie a lui Dumnezeu extraordinară. Vă daţi seama ce putere are o femeie să te scoată dintr-o stare amărâtă. Faptul că un bărbat ştie că acasă are parte de o iubire desăvârşită îl face să muncească, să câştige războaiele, să-şi rezolve problemele.
Să ştiti că femeia nu gândeşte simplu. Chiar dacă nu e învăţată, ea are o putere de pătrundere deosebită şi e mult mai realistă decât un bărbat. Ea are încă de astăzi un sentiment pentru ziua de mâine. Însă noi discutăm, raţionalizăm nişte lucruri, dar în iubire nu este nimic raţional.


Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 18 - iulie 2008

miercuri, 6 august 2008

Sfantul Ioan Iacob de la Neamt


Ieri a fost praznuirea Sfantului Ioan Iacob Hozevitul. Nu am avut vreme de postari pentru ca lucrez intens la Apostolat, dupa ce saptamana trecuta am lipsit (am fost la Sighisoara, la a doua parte a cursurilor cu Maica Siluana).
O sa revin saptamana viitoare, cand ma mai eliberez, cu amanunte. Pana atunci nu am putut sa nu marchez cumva ziua de ieri, si vreau sa va pun la suflet una din poeziile preluate de Sfantul Ioan Iacob de la Traian Dorz; se pare că îi era dragă, aşa cum îmi este şi mie:


O, om!

O, om ce mari raspunderi ai
De tot ce faci pe lume,
De tot ce spui in scris sau grai,
De pilda ce la altii dai,
Caci ea mereu, spre iad, sau rai,
Pe multi o sa-i indrume.

Ce grija trebuie sa pui
In viata ta, in toata,
Caci gandul care-l scrii sau spui,
S-a dus, in veci nu-l mai aduni
Si vei culege roada lui,
Ori viu, ori mort, odata.

Ai spus o vorba, vorba ta,
Mergand din gura-n gura,
Va-nveseli sau va-ntrista
Va curati sau va-ntina,
Rodind samanta pusa-n ea
De dragoste sau ura.

Scrii un cuvant: cuvantul scris,
Ramane-n urma drum deschis
Spre ocara sau slava.

Ai spus un cantec,
Versul tau, ramane dupa tine,
Indemn spre bine, sau spre rau,
Spre curatie , sau desfrau,
Lasand in inimi rodul sau,
De har sau de rusine.

Arati o cale, Calea ta
In urma ta nu piere,
E calea buna, sau e rea
Va prabusi, sau va-ntina,
Vor merge suflete pe ea,
La pace, sau durere.

Traiesti o viata, viata ta
E una, numai una
Oricum ar fi, tu nu uita,
Cum ti-o traiesti, vei castiga
Ori fericire pe vecie,
Ori chin pe totdeauna.

O, om ce mari raspunderi ai!
Tu vei pleca din lume,
Dar ce ai spus prin scris, sau grai,
Sau lasi, prin pilda care-o dai,
Pe, multi, pe multi, spre iad sau rai,
Mereu o sa-i indrume.

Daci nu uita : Fii credincios!
Cu grija si cu teama
Sa lasi in inimi luminos
Un semn, un gand, un drum frumos,
Caci pentru toate, ‘nendoios,
Odata, vei da seama.

Viaţa Sfântului şi alte trimiteri găsiţi aici, iar imagini de la mănăstirea unde a vieţuit şi unde se află moaştele sale aici.

Natalia


Ajutati-o pe Teodora

„Ilie Filoteea-Teodora s-a nascut pe 5 decembrie 2007, in ajunul sarbatorii Sfantului Nicolae, la Calinesti (Arges). La o ora dupa nastere a fost transferata la Spitalul Judetean Pitesti, iar peste doua zile la Spitalul Marie S. Curie din Bucuresti. Aici i s-a pus diagnosticul de malformatie cardiaca congenitala deosebit de complexa. A fost botezata in aceeasi zi, de Sfanta Filofteia, in incubatorul in care se afla, medicii dandu-i putine sanse de supravietuire. Pe 11 ianuarie 2008 este transferata la Institutul de Boli Cardiovasculare si Transplant Targu Mures, unde i se stabileste diagnosticul de malformatie cardiaca congenitala complexa cu circulatie pulmonara dependenta de canal. Este operata pe 28 ianuarie 2008, practicandu-se un shunt sistemico-pulmonar. Diagnosticul complet este: atrezie de valva pulmonara, DSA larg, DSV larg, transpozitia marilor vase, insuficienta semnificativa de valva atrioventriculara stanga, insuficienta cardiaca congestiva. Pentru corectarea acestor defecte are nevoie de mai multe operatii (3) la o clinica din Italia, costul fiecarei operatii ridicandu-se la aproximativ 30.000 de euro.“
Mai multe informatii gasiti aici.
Natalia

Schimbarea la Fata a Domnului



Schimbatu-Te-ai la fata, in munte, Hristoase Dumnezeule, aratand ucenicilor Tai slava Ta, pe cat li se putea; straluceasca si noua, pacatosilor, lumina ta cea pururea fiitoare, pentru rugaciunile Nascatoarei de Dumnezeu, Datatorule de lumina, slava Tie!
Troparul Schimbării la Faţă

In munte, Te-ai schimbat la fata, Hristoase Dumnezeule, si pe cat au cuprins ucenicii Tai slava Ta, au inteles ca, daca Te vor vedea rastignit, sa cunoasca Patima cea de bunavoie si lumii sa propovaduiasca, ca Tu esti cu adevarat raza Tatalui.
Condacul Schimbării la Faţă