Simţirea mea pentru România s-a adâncit în ultimii ani. De aceea am şi făcut o pagină pe blog intitulată "
". Cu ocazia zilei care se apropie, vă împărtăşesc un text minunat, testamentul grupului de rezistenţă din Munţii Făgăraşului condus de Ion Gavrilă Ogoranu. Un grup cu care "am avut de-a face" destul de mult anul acesta - prin intermediul unor
şi conferinţe.
Zi binecuvântată să fie pentru toţi 1 Decembrie, cu mai mult respect şi drag de valori şi autentic!
N.
Pe potecile munţilor,
acest grup de tineri n-a purtat numai arme. Alături de onoarea, mândria şi conştiinţa libertăţii
neamului nostru, alături de durerea ceasului de faţă,
în inima şi creierul nostru, am purtat ca o
povară scumpă: visuri, doruri şi
gânduri pentru vremile ce vor să vie. Visuri, doruri şi
gânduri, izvorâte şi călite
în dragoste pentru neamul nostru.
Şi aşa am înţeles
noi, neamul nostru: o dâră de foc sfânt, pierdută în negura vremurilor, în care
din loc în loc strălucesc sori şi
luceferi, într-o ploaie de stele, şi care
izvorăşte din hăul trecutului, de
dincolo de vremea dacilor nemuritori. Iar înaintea noastră, în continuarea
dârei de foc, printre crestele de brazi, vedem aceeaşi
dâră de lumină, din ce în ce mai puternică, terminată în visul nostru la
picioarele Domnului Hristos în Ziua cea Mare.
Şi-n
această dâră de foc, din urma şi
dinaintea noastră, noi, câţiva fii
ai acestui neam, pe care destinul ne-a adunat pe aceste creste, ne aducem
aportul nostru de foc, candela iubirii noastre de neam, jertfa noastră.
Vrem să aducem pe altarul patriei tot ce
se va găsi mai bun în slaba noastră fiinţă
pământeană: libertatea noastră, tinereţea
noastră, renunţările la o viaţă tihnită. Şi
de candela ce-am aprins-o va cere, pentru a lumina, însăşi
viaţa noastră, nu vom ezita să o
sacrificăm. Nu am luat arma în mână să luptăm pentru ambiţii
deşarte de mărire omenească, nici din
spirit de aventură, nici din ură pentru nimeni.
Cu atât mai mult suntem departe de
meschinele probleme materiale, de pofta de îmbogăţire
în viitor. Nici unul din noi nu avem averi de apărat, nici interese de clasă.
Niciodată, nici noi, nici părinţii noştri, nu am exploatat munca şi viaţa
nimănui. Din contră, suntem din rândul acelor care în viaţă
au cunoscut mai mult foamea şi
lipsurile, decât tihna şi belşugul.
Ceea ce ne-a mânat aici, a fost
dragostea de acest neam, liberă de orice meschinărie. Am învăţat să privim neamul nostru, ca de
altfel orice în lume, prin prisma dragostei. Exişti
în măsura în care iubeşti; şi te înalţi
în măsura în care te jertfeşti
pentru această iubire.
Noi nu admirăm neamul nostru, nici nu
căutăm să-l înţelegem şi
să-l studiem în virtutea nu ştiu
cărui principiu scornit de mintea omenească. Noi îl iubim. Aşa cum e. Aşa
cum îşi iubeşte
copilul părinţii lui. Şi
nu l-am schimba cu oricare altul, nici în gând, cum nici o mamă din lume nu şi-ar schimba copilul ei. În inima
şi mintea noastră, n-au încolţit niciodată visuri şi gânduri de emigrare prin nu ştiu ce ţări
fericite. Voim să rămânem aici părtaşi ai
durerilor şi bucuriilor neamului, al
destinului său, în valul căruia voim şi noi să
ne contopim soarta noastră.
Noi nu admirăm şi
nu lăudăm în cuvinte deşarte pe Ştefan cel Mare. Nici nu-i folosim
numele ca soclu, pe care să înălţăm
statuia nimicniciei noastre, noi îl iubim cu iubirea oşteanului
care s-a jertfit sub comanda domnului, pentru libertatea Moldovei, la Valea
Albă. Şi ne plecăm spinarea alături de
aprodul Purice, ca domnul să încalece. Auzim ca o adiere dulce cuvintele de mulţumire ale lui Ştefan. Întindem o mână de frate
peste veacuri, apărătorilor Sarmizegetusei, arcaşului
lui Ştefan, oşteanului
în opinci de la Rovine, pandurului lui Tudor şi
moţilor lui Horea şi Iancu. Comunicăm de la suflet
la suflet cu orice român de totdeauna, focul sfânt şi
cald al familiei româneşti.
În aceşti
ani am găsit în suflete de români, adesea umili şi
nebăgaţi în seamă, atâta nobleţe şi
atâta frumuseţe, încât nu o viaţă, dar şi
o mie de vieţi de ai avea, merită să le jertfeşti. Ne-am lovit însă şi de atâta răutate, ipocrizie,
interese, ambiţie prostească, zgârcenie şi mai ales nepăsare, încât ni s-a
umplut sufletul de durere, amărăciune şi dezgust.
A trebuit să primim pe obrazul nostru, nu odată, sărutul scârbos a lui Iuda şi, nu odată, otrăviţi cu roadele amare ale josniciei
omeneşti, am ajuns în pragul
deznădejdii. Ne-am coborât atunci în adâncuri şi
din istorie ne-am luat din nou seva dătătoare de viaţă.
Ne-am cuminecat din jertfa tuturor câtor şi-au dat
viaţa pentru acest neam. Iar voi
dragi camarazi căzuţi din
rânduri, ne-aţi legat prin jertfa voastră cu
putere, în lupta din care nu putem să ieşim decât
biruitori sau morţi.
Şi mai
ales am simţit în ceasurile negre mâna lui
Dumnezeu, atunci când slabele noastre puteri omeneşti
ne-ar fi dus la moarte şi
deznădejde. Aici, pe crestele munţilor, am
simţit cuvintele Domnului, care ne-a
spus că fără El nu putem face nimic. Şi noi,
prin suferinţa noastră, am învăţat să-L iubim. Căci până nu vei
suferi tu însuţi, măcar o palmă sau o înjurătură
pe nedrept, până atunci nu vei putea înţelege,
drama de pe Golgota. Aceste gânduri, adânc frământate în nopţi lungi de iarnă, îngropaţi în zăpezi pe crestele Carpaţilor sau în ceasurile de veghe cu
arma-n mână, vi le închinăm vouă, tineri din sate şi
oraşe, ca semn al dragostei ce v-o
purtăm, ca unora ce le va fi dat, când noi nu vom mai fi, să vadă şi să desăvârşească
marea şi strălucita biruinţă românească.
Grupul carpatin-făgărăşan, muntele
Buzduganu, Săptămâna Mare, anul 1954.
