Femeile şi "florile rupte şi dăruite"

Bunica mea, atunci când primea flori, le întorcea celui de la care le primea, cu o rugăminte: "Duceţi-le la Maica Domnului!". Având în vedere că locuieşte lângă o catedrală deschisă zilnic, ofertantul nu avea ce face decât să îi împlinească rugămintea şi să ducă buchetul la icoana Maicii Domnului.

Astăzi am întâlnit acest subiect al „iubirii” femeilor pentru flori la Părintele Nicolae Tănase. În stilul ironic specific, părintele vorbeşte despre această tânjire contemporană a femeii ca soţul să îi aducă flori în termenii următori:

„Ce nu facem noi, bărbaţii, pentru femei, este ştiut. Ce ar trebui să facem, de asemenea este ştiut. Nu ştiu din ce motiv, nu am găsit încă explicaţia. Femeile (când spun femei mă refer la sex în sine, adică de la fetiţe până la cea mai deplină femeie), de la o vreme (nici asta nu ştiu de când, probabil de 100 de ani, de aceea nu ştiu de când), iubesc foarte mult florile. Dar nu le iubesc în chip obişnuit, ca noi toţi; şi noi, bărbaţii, iubim florile, în sensul că ne plac florile; nu există cineva care să spună: vai, nu vreau să văd o floare sau nu pot suporta să privesc la o floare. Dar femeile le iubesc într-un chip anume, adică: rupte şi dăruite. Ele nu iubesc florile acolo unde sunt, ele iubesc florile la ele. De aceea florile trebuiesc rupte şi dăruite. Cum şi de ce se întâmplă asta? Repetăm: nu ştim. La începutul secolului al treilea, un sfânt părinte – Sfântul Clement Alexandrinul – făcea afirmaţia că florile se cuvin morţilor. Dar a trecut aşa de mult din secolul al treilea până în secolul XX… şi sensul s-a schimbat. Şi dacă s-a schimbat, îl luăm aşa cum e. Şi am modificat: ducem flori şi morţilor, dar ducem cu soţ. Şi, pentru a face o distincţie, ducem femeilor fără soţ.”

Fragment din volumul despre căsătorie şi familie, în curs de apariţie la Editura Agaton.

Voi cum staţi cu florile? :)

N.

Ce am mai făcut în ultima vreme

De un timp prezenţa mea pe blog se face simţită destul de rar. Din motivul că viaţa reală mă ia cu asalt, aşa cum explicam cuiva drag absenţa mea. Mi s-a spus că foarte bine, şi aşa cred şi eu. Dacă prezenţa pe net se face în defavoarea vieţii reale şi a celor din jurul nostru, e o plasă subtilă întinsă de... cel viclean.
Cu ajutorul Domnului s-au întâmplat multe lucruri bune şi frumoase în ultima vreme, ca cele de mai jos, de exemplu:
Inaltarea Domnului – Ziua Eroilor
Rusaliile si hramul bisericii
Ziua copiilor din Bucium

Prezenţa mea pe blog va fi în continuare la fel de rară ca în ultima perioadă, cred, aşa că vă doresc zile pline de binecuvântare în prezenţă reală, spre folosul celor de lângă voi!

Natalia

in sfarsit... leapsa de la Mari

Am primit acu mai bine de o saptamana o leapsa de la Mari si am promis ca raspund, chiar daca va fi cu intarziere. Este pentru prima data cand dau curs unui asemenea joc virtual (nici nu stiam ce inseamna pana acu o vreme, desi se pare ca toata lumea stie... :) ), si raspund pentru ca nu demult chiar mi-am pus aceasta problema. In fine, intrebarea suna asa:
Care sunt lucrurile pe care nu ti-ai dori in veci sa le vezi la tine in casa (in materie de amenajari si decoratiuni interioare)?

Acu o vreme, vazand la altii o preocupare pentru stilul in care este amenajata casa, mi-am dat seama ca eu nu am si nu am avut astfel de ganduri... De ce? Pentru ca pur si simplu nu am avut ocazia vreodata sa imi pot amenaja casa dupa un stil si nici nu cred ca m-as pricepe sa fac asta. De cand ne-am casatorit, lucrurile noastre au fost "de căpătat", cum se spune. Un dulap de la ai mei, o canapea de la ai lui, un covor de la bunica mea, o biblioteca second hand s.a.m.d... Am incercat sa le potrivim cum ne-am priceput mai bine si atat. Iar cand a fost de cumparat, "ieftinul" a fost neaparat una din conditii, pe care am incercat sa o imbinam cu "cat de cat de calitate" si "cat de cat sa se potriveasca cu restul".
Pot spune insa ca exista lucruri pe care nu am vrut sa le iau de la parinti, ca:
- mult discutatele :) bibelouri
- mileurile sau
- vitrinele cu pahare si cesti
In rest ce sa zic, avem si mobila de pal, si parchet laminat, si perdele etc. :).

Am insa si eu un NU categoric la ceva (desigur in ceea ce priveste casa in care locuim, nu a altora), precum si un DA categoric la altceva.
NU - pentru tablouri (fie ele si religioase), sau fotografii pe pereti
DA - pentru icoane, care nu cred ca mi se vor parea vreodata "prea multe". Intotdeauna am gasit inca un loc pentru "fotografia" unui prieten drag. Iata si cateva dintre ele, incepand cu coltul de rugaciune:
si încheind cu coltul unde lucrez:

De curand, ajungand la subiectul "stilului" absent din casa noastra, o prietena draga mi-a spus ca avem o casa foarte calda si primitoare (si daca ar fi stiut ca nu stiu mi-ar fi spus mai demult :) ), ceea ce m-a bucurat foarte mult. Asa o simt si eu, in ciuda absentei unor idei clare de design si decoratiuni interioare. Si cred ca totul se datoreaza Domnului, Maicutei Lui si sfintilor dragi care ne inconjoara, privindu-ne mereu si deschizandu-ne "ferestre spre cer".

Natalia

Cum poti sa dai ce nu ai?

Zilele trecute m-a intrebat Angela care este semnificatia motto-ului blogului: „Daruind altuia ce nu ai - credinta, lumina, incredere, nadejde - le vei dobandi si tu.“ Autorul fragmentului este Henri Michaux, pe care il citeaza parintele Nicolae Steinhardt in articolul sau „Daruind vei dobandi“. Iata si cateva fragmente din acest articol, care explica ceea ce rupt din context poate parea de neinteles:

„Orb, neghiob si stramt la minte am fost. Si ferecat in chingile bunului simt celui mai lamentabil. Cum de mi-am putut inchipui ca Hristos-Dumnezeul care a primit sa Se intrupeze si sa moara pe cruce aidoma celui mai nefericit si mai ticalos dintre muritori, ne va cere sa dam din prisosul ori putinul avutului nostru ori chiar avutul acesta intreg? Cum de ne-ar fi chemat la actiuni atat de simple, de apartinatoare lumii acesteia, de posibile adica?! Paul Claudel nu ni-l definise oare pe Dumnezeu atribuindu-I grairea: De ce va temeti? Sunt imposibilul care va priveste.

Hristos, asadar, aceasta chiar ne cere: imposibilul: să dăm ce nu avem.

Dar sa-l ascultam pe Michaux: in manastirea unde ar dori sa fie primit se prezinta un candidat la calugarie. Ii marturiseste staretului: sa stiti, Parinte, ca nu am nici credinta, nici lumina, nici esenta nici curaj, nici incredere in mine si nici nu pot sa-mi fiu mie insumi de ajutor, iar altora cu atat mai putin; nimic nu am.

Firesc ar fi fost sa fie de indata respins. Nu asa insa. Ci staretul (abatele, zice poetul francez) ii raspunde: Ce-are a face! Nu ai credinta, nu ai lumina; dandu-le altora, le vei avea si tu. Cautandu-le pentru altul, le vei dobandi si pentru tine. Pe fratele acesta, pe aproapele si semenul tau esti dator sa-l ajuti cu ce nu ai. Du-te: chilia ta e pe coridorul acesta, usa a treia pe dreapta.

Nu din prisosul, nu din putinul tau, ci din neavutul tau, din ceea ce iti lipseste. Daruind altuia ce nu ai - credinta, lumina, incredere, nadejde - le vei dobandi si tu.

“Trebuie sa-l ajuti cu ceea ce nu ai.” “Dand ce nu ai, dobandesti si tu, cel gol, cel pustiit, cele ce-ti lipsesc.”

“Cu ceea ce crezi ca nu ai, dar care este, care va fi in tine.

Mai adanc decat adancul sinei tale. Mai tainuit, mai infasurat, mai limpede izvor navalnic care circula fara oprire, chemand, imbiind la partasie.”

Da, numai asa putea vorbi un slujitor al lui Hristos, al Celui tainic: paradoxal (precum intotdeauna ne-a invatat: de vrei sa carmuiesti, slujeste; de vrei sa fii inaltat, smereste-te; de vrei sa mantuiesti sufletul, pierde-l pentru Mine; de vrei sa-ti recastigi nevinovatia, recunoaste-te vinovat) si uluitor (de vei da ce nu ai, vei dobandi si tu ceea ce ai dat altora).

Desigur. Nici nu se putea altminteri! Cum oare am putut gandi macar o clipa - necum ani de zile - ca Hristos doreste sa dam din ce avem: prisosul, putinul, totul! Mare isprava, destoinica scofala! prea omeneasca, sarmana, jalnica treaba. Altceva ni se cere: ce pare a fi cu neputinta. Altceva ni se fagaduieste: ceea ce nu-i de conceput si de necrezut!

In adevar, dand peste fire, luam har peste har. Cel slab, prin urmare, sa rosteasca: da-mi, Doamne, cand sunt descumpanit si gol, vointa si nerusinare ca sa pot da din ceea ce nu am. Tu fa ca darul acesta al meu - paradoxal, absurd si indraznet - sa se intoarca asupra-mi prin mila Ta care socoteste intelepciunea oamenilor drept nebunie si adagiul “Nemo dat quod non habet” arama sunatoare si chimval zanganitor. Tu care ceri numai imposibilul si faptuiesti numai ce mintea omeneasca nu poate sa priceapa.

Din Nicolae Steinhardt, "Daruind vei dobandi"

Nu este greu, este imposibil! insa la Dumnezeu imposibilul devine posibil.

Natalia

Banner

Am fost întrebată dacă nu fac un banner pentru blog, aşa că... m-am conformat.

Pentru cei care vreţi să îl preluaţi, iată codul html:

<a href="http://daruindveidobandi.blogspot.com/"><img src="http://i262.photobucket.com/albums/ii97/n_corlean/baner1mic.jpg"/></a>

Natalia

Am ajuns la varsta maturitatii :)

Astazi am implinit 30 de ani. Varsta maturitatii, se spune... Ar fi o ocazie de bilanturi, insa nu am vreme... Nu am reusit sa termin Apostolatul ieri (slava Domnului ca m-au ingaduit cei de la tipografie sa trimit maine), asa ca... va trebui sa imi folosesc maturitatea la treaba :).
Ce-mi doresc? Ce spune un cantec pe care eu il cant cu mare drag de ziua celorlalţi:

Un suflet bun să ai şi un gând frumos
În fapt şi în gând pentru Hristos,
Cu dragoste şi-avânt spre tot ce-i drept şi sfânt.
Aşa-ţi dorim, aşa, de ziua ta.

Să fii în tot ce spui cinstit şi blând,
Să nu fii nimănui dator nicicând,
Să mergi mereu curat pe drum adevărat.
Aşa-ţi dorim, aşa, de ziua ta.

Să fii un vas ales lui Dumnezeu,
Să ai rod ales din orice greu,
În jurul tău să poţi să-i fericeşti pe toţi
Aşa-ţi dorim, aşa, de ziua ta.

Mereu mai plin de-avânt, mai credincios,
Mai bun, mai drept, mai sfânt, mai ca Hristos.
Să-i poţi cu drag vedea în ceruri faţa Sa,
Aşa-ţi dorim, aşa, de ziua ta.

În afară de asta îmi mai doresc mult... nişte copii :), daca e voia Domnului. Pomeniţi-ne şi pe noi în rugăciunile voastre, Domnul să vă binecuvânteze!

Natalia

Poveste pentru suflet

Am primit pe mail o poveste. Mi s-a parut extraordinara, mai ales ca suntem in Postul Mare, asa ca am pus-o si aici, pentru voi. Iar pe coloana din stanga aveti si ultimul nr. din Apostolat, pe care in sfarsit am reusit sa il pun pe net.

Era odata un rege care avea 4 neveste. Cel mai mult o iubea pe cea de-a patra sotie, pe care o imbraca cu straie din cele mai scumpe si o trata cu cele mai fine delicatese. Ii dadea tot ce era mai bun.
De asemenea, o iubea si pe cea de-a treia sotie si ea era cea cu care se mandrea cel mai mult in fata regatelor vecine. Totusi, regele traia cu teama ca aceasta sotie il va lasa intr-o zi pentru un altul.
Regele o iubea si pe cea de-a doua sotie. Ea era confidenta lui si era intotdeauna draguta, intelegatoare si rabdatoare cu el. De cate ori regele avea o problema, putea avea incredere in ea ca il va ajuta sa treaca peste momentele grele.
Prima sotie a regelui era foarte loiala si isi adusese o mare contributie in mentinerea regatului. Totusi, regele nu o iubea pe prima sotie. Desi ea il iubea cu adevarat, el de abia o observa!

Intr-o zi, regele simti ca sfarsitul ii este aproape. Se gandi la viata lui plina si isi spuse: 'Acum am 4 sotii cu mine, dar cand voi muri, voi fi singur.'
O intreba pe cea de-a patra nevasta: 'Te-am iubit cel mai mult, ti-am daruit cele mai frumose haine si ti-am aratat cea mai mare grija. Acum, eu am sa mor, vrei sa vii cu mine si sa-mi tii companie?'
'Nici vorba!' replica cea de-a patra sotie, si pleca fara un alt cuvant. Raspunsul ei strapunse inima regelui ca un cutit.
Regele o intreba si pe cea de-a treia sotie: 'Te-am iubit toata viata mea. Acum ca mor, vrei sa vii cu mine si sa-mi tii companie?'
'Nu!' veni raspunsul celei de-a treia sotii. 'Viata e prea buna! Cand vei muri, ma voi recasatori!' Inima regelui se stranse de durere.
Apoi o intreba si pe cea de-a doua sotie: 'Intotdeauna am gasit la tine intelegere si ajutor si mereu ai fost acolo pentru mine. Cand voi muri, vrei sa vii cu mine si sa-mi tii companie?'
'Imi pare rau, nu te pot ajuta de data aceasta!' replica cea de-a doua sotie. 'Te pot doar inmormanta si veni la mormantul tau.' Regele fu devastat si de acest raspuns.
Apoi se auzi o voce: 'Eu te voi urma oriunde vei merge!' Regele se uita imprejur si vazu ca cea care rostise aceste cuvinte era prima sotie. Era atat de slaba, pentru ca suferise mult din cauza foamei si a neglijarii sale.
Adanc indurerat, regele spuse: 'Trebuia sa fi avut mult mai multa grija de tine cand am avut ocazia!'

In realitate, noi toti avem 4 sotii in viata noastra:
Cea de-a patra sotie este TRUPUL nostru. Indiferent cat timp si efort investim in a-l face sa arate bine, el ne va lasa cand murim.
Cea de-a treia sotie este AVEREA noastra. Cand murim, merge la altii.
Cea de-a doua sotie este FAMILIA SI PRIETENII. Indiferent cat de apropiati ne-au fost in timpul vietii, ei nu pot decat sa vina la mormantul nostru dupa ce nu mai suntem.
Prima sotie este SUFLETUL nostru. Adesea este neglijat in goana dupa averi, bunastare si putere. Totusi, SUFLETUL este singurul care ne va urma oriunde vom merge.
Deci, sa-l cultivam, sa-l facem puternic si sa-l bucuram acum, pentru ca este singura particica din noi care ne va urma si va fi cu noi pentru eternitate.

Sfaturile unui diavol batran catre unul mai tanar

Dragul meu Amarel,

Oamenii traiesc in timp, dar Dusmanul [Dumnezeu] ii sorteste eternitatii. Ceea ce inseamna, cred, ca dorinta Lui e ca ei sa se concentreze cu precadere asupra a doua lucruri: eternitatea ca atare si acel moment al timpului pe care ei il numesc prezent. Asta pentru ca prezentul este punctul anume in care timpul intalneste eternitatea. Experienta umana a momentului prezent, si numai ea, este analoga modului in care Dusmanul imbratiseaza realitatea in intregul ei; ea singura le ofera libertate si manifestare in act.

Gandul Lui, asadar, e sa-i tina permanent preocupati ori de eternitate (adica de El insusi), ori de prezent - fie meditand la unirea eterna cu El sau la perpetua despartire de El, fie ascultand de vocea prezenta a constiintei, purtandu-si crucea din momentul prezent, primind in prezent harul, inaltand laude pentru multumirea prezenta.

Sarcina noastra e sa le luam de sub ochi si eternul si prezentul. In acest scop, alegem uneori sa impingem pe unul sau pe altul (cum ar fi o vaduva ori un savant) sa traiasca in trecut. Doar ca aici resursele sunt limitate, fiindca un dram de cunoastere adevarata a trecutului tot au, iar el fiind incheiat si implinit, se aseamana cu eternitatea. E mult mai bine sa-i indemni sa traiasca in viitor.

Necesitatea biologica face ca toate pasiunile lor sa tinteasca deja in acea directie, asa incat gandul la viitor le hraneste speranta si frica. De asemenea, viitorul le este necunoscut si, prin urmare, determinandu-i sa gandeasca spre inainte, ii facem sa-si umple mintea cu iluzii. Intr-un cuvant, dintre toate lucrurile, viitorul este cel mai putin asemenea eternitatii.

Pacatul, care este contributia noastra, se naste in asteptarea a ce va sa vina. Cu siguranta ca si Dusmanul vrea ca oamenii sa se gandeasca la viitor - insa doar atat cat e nevoie pentru a planifica acum actele de dreptate sau de binefacere care le sunt, probabil, datoria de a doua zi. Datoria de a planifica lucrarea zilei de maine este o datorie a zilei de azi Desi materialul de baza e imprumutat din viitor, datoria, ca toate datoriile, exista in prezent.

Dar prea despicam firul in patru. Ce nu vrea El e ca oamenii sa mizeze sufleteste pe viitor, sa tinda catre el si sa i se daruie. Iar noi exact asta vrem. Ideal, pentru El, este omul care, dupa ce a muncit o zi intreaga pentru binele posteritatii (daca asta ii e vocatia), isi inlatura din minte orice gand legat de faptele lui, incredinteaza totul cerului si se intoarce pe data la rabdarea sau recunostinta cuvenite momentului de fata.

Dimpotriva, exemplar pentru noi este individul hartuit de viitor - bantuit de viziuni ale unui rai sau iad iminente pe pamant - gata oricand sa incalce in prezent poruncile Dusmanului daca, astfel facand, ii dam a-ntelege ca mai usor va pasi in primul sau se va feri de al doilea; un individ care depinde in credinta lui de reusita sau esecul unor proiecte al caror final ii va ramane pe veci necunoscut.

In ultima ta scrisoare mentionai in treacat ca, de cand s-a convertit, pacientul frecventeaza o anumita biserica, una singura, de care nu se simte pe de-a-ntregul multumit. Pot sa intreb la ce-ti sta mintea? De ce nu mi-au fost aduse la cunostinta cauzele legaturii sale cu biserica parohiala? Nu pricepi ca, doar daca nu cumva e vorba de un act de indiferenta, fidelitatea lui nu e buna deloc? Stii si tu foarte bine, sper, ca daca un om nu poate fi vindecat de mersul la biserica, cel mai bine e sa-l facem sa bata tot cartierul in cautarea bisericii care i se potriveste, pana cand ne alegem cu un bun degustator ori cunoscator de biserici.

Motivele sunt evidente. Una la mana, organizatia parohiala nu trebuie pierduta din ochi nici un moment, de vreme ce, fiind o unitate de loc si nu de preferinte, aduce laolalta oameni de diferite clase si mentalitati intr-un soi de uniune care-i e pe plac Dusmanului.

Doi la mana, tot cautand biserica "potrivita" , omul nostru va deveni un critic in loc sa ramana un invatacel, cum si l-ar dori Dusmanul.

Fragmente din Clive Staples Lewis. Textul integral il gasiti aici.

The Bridge

Ioana ne spune cum era Bucurestiul azi dimineata:)

azi noapte a-nceput sa ninga. inca n-a stat.
fulgii s-au tot inmultit iar cei care n-au stat treji ca mine au avut o surpriza azi dimineata. copiii una placuta, gandesc, pentru ca de ani n-a mai nins asa la bucuresti. parintii, nu tocmai. patronii nici atat. orasul e inca blocat pentru ca pe majoritatea strazilor nu se poate inca circula decat daca te-ncumeti pe jos. si asa e bine sa nu fi scund pentru ca mie pe alocuri mi-a ajuns pana la pulpe (pulpele mari, din susul picioarelor;))
oricum cele mai multe masini nu pot fi scoase de sub zapada care le-a acoperit, iar daca ar fi deszapezite s-ar da pagubase dupa primii cativa metri.
in general o sa fie o zi grea pentru multi, dar mie mi-a placut in dimineata asta. uitati-va si voi daca nu-i frumos:

(ps- ultimul e beni, cainele "nostru" un fel de sant bernard care s-a bucurat si s-a tavalit cat a putut el de bine in prima zapada adevarata de iarna asta.)
ioana*