Minunea voluntarilor - file de jurnal

Decizia autorităților de a ANULA acordul între Biserică și M.A.I., prin care paștile puteau fi distribuite la biserică, ne-a bulversat. Mai era o zi și totul era super organizat: marcaje de distanțare, intrare de pe o stradă și ieșire pe alta, toate normele în vigoare respectate. Și, deodată, iată că nu e bine! E voie la hipermarket, la piață, dar NU la biserică!
CE SĂ FACI? Ce să poți face într-o singură zi, în condițiile în care credincioșii nu au acces la slujbe, iar majoritatea consilierilor parohiali sunt peste 65 de ani, deci consemnați la domiciliu? Și atunci a apărut dragostea lor:
— Părinte, eu pot să mă ocup de cartierul meu! Mă duc eu din poartă în poartă și îi întreb pe vecini dacă vor paști. Fac liste și mă organizez! Vă puteți baza pe mine!
— Părinte, mă ocup eu de blocul meu! Și de fapt cred că pot să iau și câteva blocuri vecine, mai cunosc oameni acolo. O trimit și pe mama!
— Părinte, pot să ajut cu ceva?
— Părinte, și eu!...
Și așa... Om cu Om, am reușit să acoperim toate zonele. Cu un entuziasm fantastic.
În responsabilitea mea de call center, în Sâmbăta Mare primeam încă telefoane:
— Bună ziua! Abia acum am văzut anunțul în poștă. Am dori și noi paști...
— Bună ziua! Am aflat acum că ne puteți aduce paști. Pe mine nu m-a anunțat șeful de scară, mi-au zis acum vecinii... Vreau și eu!...
...
Eu le-aș fi zis sincer: „Oameni buni, e foarte târziu. Nu se mai poate! Voluntarii umblă de 3 zile, caserolele au fost deja duse!” Dar răspunsul trebuia să fie al voluntarului zonei, nu al meu. Și le ziceam:
— Eu nu cred că se mai poate, e foarte târziu. Dar vorbesc cu voluntarul care se ocupă de zona dvs. Lăsați-mi datele și vedem dacă se mai poate face ceva.
Și sunam. Iar răspunsul era, invariabil:
— Sigur, doamna preoteasă! Se rezolvă! Mă duc!
Pe mine disponibilitatea aceasta m-a impresionat până la lacrimi. Au fost zile grele de tot, din multe puncte de vedere. Dar dragostea lor a fost balsam tămăduitor pe rănile dureroase.

În 4 bastoane

Azi, ora 8.30, un sat din Țara Făgărașului. La volan fiind, mă întreptam spre oraș. Mi se întâmplă foarte rar să fiu altundeva la Sfânta Liturghie decât acasă, dar fiecare astfel de experiență mă îmbogățește (fie și printr-o simplă prețuire a ceea ce avem acasă, la noi în sat).
Zăresc, îndreptându-se cu grijă spre biserică, doi bărbați, sprijiniți fiecare în câte două bețe. Scena mi se pare impresionantă. Câte înfruntă cei doi... (ger cumplit, boală, ghețuș, ca să nu mai vorbim de orgoliul masculin) pentru a merge la biserică...
Deși am aparatul foto în poală, sunt prea uimită să reacționez la timp. Îmi continui drumul, cu gândul la ei.

La întoarcere, ora 14.45. Mă petrec cu multe mașini; îmi închipui că se întorc de la parastasele ținute pe sate. Ajung din nou în satul cu pricina și îmi aduc aminte de cele 4 bastoane. Uimitor, primesc un mare dar. Oamenii mei se întorc de la biserică (continuată cu agapa pomenirii celor adormiți). De data asta sunt eficientă. Un asemenea dar trebuie întipărit în suflet.
Un dar pe care îl dau mai departe:

Domnul să ne dea spor în deprinderea credinței smerite pe care ne-a arătat-o astăzi femeia cananeancă.

N.

Gând de anul nou...

... de la duhovnic.


"Dacă aş fi un bob de grâu, aş aştepta cuminte

Ca să mă coc, răbdând smerit în arşiţa fierbinte.


Apoi, legat cu fraţi de-ai mei, la moară de m-ar duce

De pietre m-aş lăsa sfărmat, s-ajung făină dulce.


Cînd m-aş vedea trecut de sită, asta mi-ar fi dorinţa:

Cu rugă de m-ar frământa, plângând, prescurăriţa.



Iar de m-ar pune în cuptor, oricât de-ncins să fie,

O, Doamne, ce frumos aş creşte, s’ajung la Liturghie!


Când preotul se roagă-n taină, îngenunchind sfios,

M-aş preschimba, prin Duhul Sfânt, în Trupul lui Hristos.


Şi dacă toate s-ar plini, un dor mi-ar mai rămâne:

Ca toate boabele de grâu să fie doar o pâine.

(Monahia prof. Nicodema Stoica)

Doamne, ce minunăţie! Amin, amin, amin!

N.

Iubesc România

Nu dintotdeauna. Nu sunt adepta unei istorii idealizate, dar nici a uniformizării globaliste. Iubirea mea pentru ţara în care m-am născut a crescut treptat, de-a lungul timpului. Sunt multe de spus. După ani de zile în care am analizat acest subiect, simt că, în ciuda multor lucruri care se pot reproşa acestui popor, legătura care se creează între un om şi patria în care s-a născut e ceva aparte. Iar eu nu îmi pot dori să trăiesc în altă ţară, crucea exilului mi se pare a fi una din cele mai grele.
Deci, fără prea multe explicaţii, iubesc România. Pur şi simplu. Iar pentru a pune laolaltă oameni, lucruri şi locuri româneşti care îmi umplu sufletul de bucurie, am făcut o pagină specială pe blog. O voi completa în timp.

Voi iubiţi România?

N.

Seceta şi lipsa iubirii

E secetă cumplită, drumul e prăfuit ca vara, valea e aproape secată, pământul e împietrit... Omul? Împietrit şi el în depărtarea sa de Dumnezeu, batjocoritor la adresa naturii şi a celui de lângă el.

"Dacă omul ar fi cine se crede, ar da ordin naturii şi ea ar trebui să îl asculte. Dar ea n-ascultă decât de Făcătorul ei. De aceea noi, cunoscându-L pe El stăpânul ei, noi ne rugăm, şi, deşi nevrednici, Dumnezeu ne ascultă rugăciunea.
Natura nu ascultă de autoritatea omului, ci ascultă de autoritatea lui morală, de sfinţenia lui. Ascultă de acea înrudire a omului cu Tatăl său şi făcătorul naturii. Natura nu se impresionează de frumuseţea omului, prea puţin de ştiinţa lui, şi deloc de autoritatea lui. Ascultă însă de smerenia lui." (Părintele Arsenie Boca)

N.

N-am (ne)voie să mă smintesc

Când am realizat importanţa nejudecării, mi s-a schimbat viaţa, pur şi simplu. De atunci rezonez foarte tare când citesc ceva despre asta şi aşa de mult mi-aş dori să ştie toată lumea cât de păgubos este acest păcat (şi cât de viclean, căci îi găsim la nesfârşit justificări, care mai de care mai fine...)...

Cum tocmai am citit ceva la Părintele Proclu Nicău, vă împărtăşesc şi vouă:
"Prin câte am trecut, am observat aşa: chiar dacă văd cele mai mari păcate, cele mai mari blestemăţii, pe la unele persoane, n-am voie să mă smintesc. N-am nevoie. Odată ce-am cunoscut puterea Duhului Sfânt. Şi totodată spune-aşa: „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi”. Asta este judecata lui Dumnezeu. Dumnezeu îi va judeca şi pe ei, şi pe noi. Nu îi treaba noastră cu judecatul. Şi-amu, am observat: de când m-am păzit a nu judeca, am mai multă dragoste de-aproapele, nu mă mai birui din mânie cum mă mai biruiam înainte. Eu, dacă-l judec pe cel desfrânat, îs călcător de lege, ca şi el. El o călcat o poruncă şi eu am călcat a doua. Şi amândoi suntem călcători de lege. Legea lui Dumnezeu nu dă voie, că Judecata a lui Dumnezeu este, El va judeca cum va şti el, nu noi"

Iată cum se comportă cei înţelepţi:
"Dar creştinii care sunt sporiţi nu se smintesc. El zice: „E fratele nostru. El a căzut amu, eu am căzut altă dată, dar el poate se mărturiseşte, poate plânge, poate pune început bun, şi eu rămân cu judecatul. Şi eu dacă judec, Duhul Sfânt mă lasă în părăsire şi eu nu mai pot spori pe calea duhovnicească.”"

Şi încă ceva: nimeni nu are nici un merit pentru necăderea sa:
"... chiar din acei duhovniceşti, care se biruie de judecat şi osândeşte, că nu face ca el, că nu ştiu ce, el nu-şi dă seama că e ajutat de Duhul Sfânt ca să nu cadă."

Post cu folos şi gânduri bune!
N.

Aşa ne-am pomenit (şi aşa vrem să murim?)

La ţară. Zicala „Aşa ne-am pomenit” are aspecte pozitive. Aşa, practic, s-a perpetuat credinţa, iar oamenii, neştiind neapărat de ce, au preluat ce i-au învăţat părinţii şi bunicii lor, intuind în adâncul lor că aşa e bine.

Dar ce te faci când „aşa ne-am pomenit” să nu mergem de Ziua Crucii la biserică? De ce? Pentru că în ultimii ani (probabil vreo câteva zeci) nu se făcea slujbă, ci fiecare stătea acasă aşteptând preotul. Cu toate că de 6 ani se face Sfânta şi dumnezeiasca Liturghie în această zi de mare praznic, noi tot "aşa ne-am pomenit": să stăm acasă, ieşind din când în când în uliţă, să vedem dacă "a plecat popa prin sat”.

Cât de greu se schimbă un obicei prost? Cât de greu se schimbă omul, mai ales când are o vârstă şi e „învechit în rele”? Întrebări pe care mi le pun câteodată. Retorice, desigur.

La Domnul toate sunt cu putinţă, însă nimic nu încalcă libertatea omului. Dacă el nu vrea, nu vrea şi pace.

N.

O ţară binecuvântată

Iubesc Grecia. E o ţară binecuvântată de Dumnezeu, ca orice ţară, dar binecuvântată şi de locuitorii ei, pe care patriotismul îi face să fie uniţi, să conlucreze pentru binele lor comun şi al ţării lor, şi să ţină la Ortodoxie, pentru că pentru ei a fi grec înseamnă a fi ortodox. Deşi adesea atitudinea aceasta cade în naţionalism, în sensul că Ortodoxia devine greacă şi cel care nu este grec în ochii lor nu prea este ortodox, admir mult felul lor de a fi, dintr-un motiv foarte simplu: nouă, românilor, ne lipseşte şi conlucrarea şi colaborarea, şi dragostea pentru Ortodoxie. Extrem, extrem de rar am văzut români care să o preţuiască şi să fie conştienţi de marea binecuvântare pe care o avem prin ea.
Păcat de ţara pe care o avem, la fel de binecuvântată, pentru că îi lipseşte binecuvântarea noastră, ceea ce anulează binecuvântarea lui Dumnezeu.

În imagini, un tablou virtual al pelerinajului în Grecia:

N.

Iarba verde de acasă

Am lipsit de acasă mai bine de o săptămână. O săptămână copleşitoare, plină de folos duhovnicesc şi de îmbogăţire spirituală şi culturală (meseria de călător ar fi una din preferatele mele :) ). Surpriza a venit însă la întoarcerea acasă, moment pe care îl anticipam cam deprimant, având în vedere schimbarea totală a peisajului şi lovirea frontală de muntele de sarcini de rezolvat, care a crescut vertiginos în lipsa mea.
Ce am primit în schimb? Multă emoţie şi bucurie neaşteptată: copii cu floricele în mână pândindu-mi nerăbdători plecarea la biserică (ne-am întors duminică dimineaţa, la 5); flori proaspete la icoane; îmbrăţişări calde sau strângeri puternice de mâini, chiar lacrimi în colţuri de ochi; multă căldură.
O primire emoţionantă, total neaşteptată, la fel de copleşitoare ca pelerinajul.

N.

o săptămână lipsă = iarbă până la brâu :)

Nu trageţi concluzii în urma reportajelor TV

E un gând pe care mă simt cumva datoare să îl împărtăşesc, aşa cum m-am simţit datoare să scriu, cândva, un articol: Cum suntem păcăliţi prin intermediul presei.

Am lucrat mai bine de 6 ani într-o televiziune, iar concluzia mea în urma acestei experienţe este că orice vezi la televizor poate să fie aşa, dar poate foarte bine să nu fie. Totul este marcat de subiectivismul realizatorului, care din imagini tăiate din context şi comentarii poate schimba toată povestea.
Iar în cazul subiectelor religioase, dacă realizatorul nu face parte din Biserică (decât eventual cu numele), poate fi chiar bine intenţionat, dar nu are cum să prezinte în mod autentic anumite lucruri, pentru că, netrăindu-le, nu le înţelege.
Lupta împotriva Bisericii este tot mai subtilă, mai perversă, se poate ascunde chiar sub aparenţe pozitive, de „a scoate adevărul la iveală” şi mituri de acest gen, care, cel puţin în presa românească, rămân mituri.

Nu uitaţi că Domnul ne-a spus: „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi.” Şi nu uitaţi că, dacă postim, degeaba postim de mâncare dacă nu postim de gândurile rele. Asta ne spune Triodul chiar în ziua de azi:

„Să postim, fraţilor, de gânduri urâte şi de fapte rele; să ne curăţim inimile, să ne ridicăm ca pe nişte aripi prin dumnezeieştile virtuţi, să ne ferim de pornirile răutăţii râvnitoare de cele de jos; ca fiind purtători de lumină, să vedem Paştile cele mari.”

Utrenia zilei de miercuri, în a III-a săptămână din Post

N.

Gânduri despre post

Astăzi, savurând o tocăniţă de cartofi cu ardei copţi la umbra cortului din curte, am cugetat preţ de câteva clipe la… cât de minunat este postul! Văd de multe ori cum oamenii şi-au pierdut gustul, înnebunindu-şi papilele gustative cu mâncăruri cât mai… şi cât mai… Cel care nu posteşte se întreabă adesea: ce să mai mănânc? Parcă nimic nu mai e bun, nimic nu mă mai satisface, parcă aş vrea şi altceva, ceva mai… şi mai…
Postul ne ajută să revenim la normalitate, să simţim gusturile mâncărurilor simple. Ce bun este un cartof fiert! Ce minunăţie stă într-o căpşună, sau o pară! Cât de gustoasă este o pâine integrală simplă, făcută în casă!
Ce comoară nepreţuită este postul, din păcate o comoară adânc ascunsă… Ce păcat că nu ne dăm seama ce izvor de sănătate trupească şi sufletească ascunde ea… Prin post avem ocazia să ne întâlnim cu noi înşine, să ne surprindem dependenţele; să ne exersăm voinţa, pentru a ieşi din robia lucrurilor materiale care ne stăpânesc; să descoperim darurile minunate – declaraţii de iubire – pe care ni le pune Dumnezeu în alimentele oferite direct de El, neprelucrate prea mult de egoistul interes uman; să ne ocupăm mai mult de lucrurile cu adevărat importante.
Câtă bucurie oferă postul!

Natalia

P.S. Un articol din Apostolat de anul trecut despre postul în care ne aflăm:
Să postim cu Sfinţii Apostoli: jertfa de vară

Aurul căzut din cer

Astăzi a plouat. Cu găleata, cum se zice. O binecuvântare pentru pământul însetat. "Ploaia asta a fost aur", zic oamenii. Nu am auzit niciodată vorba asta la oraş. La oraş ploaia înseamnă bălţi, mizerie, disconfort, nervi. La ţară ploaia la vreme îţi îndreaptă gândul şi recunoştinţa către Creator, Cel care ne dă un aur mai preţios decât banii.

"Doamne, ce bine e sa fii oaspetele zidirii Tale: vantul bine inmiresmat, muntii care tind spre cer, apele ca niste oglinzi nemarginite in care se rasfrang aurul razelor si curgerea lina a norilor. Intreaga fire sopteste tainic, toata e plina de mangaiere, pasarile si dobitoacele poarta pecetea iubirii Tale. Binecuvantat este pamantul cu frumusetea cea degrab trecatoare care desteapta dorul de vesnicul locas unde intru nestricacioasa frumusete se aude cantarea: Aliluia!"

(Acatistul de mulţumire)

Natalia

Vremea cernerii

„Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!”

Aceste cuvinte spuse de Arhanghelul Mihail atunci când, după Lucifer, începuseră să cadă şi alţi îngeri după acesta, îmi vin mereu în gând în ultimul timp, în aceste vremuri de prigoană pentru Biserică. „Scandalurile” iscate sau exploatate subiectiv şi manipulator în presă sunt parcă tot mai dese. Unul dintre ele a avut loc chiar la Mănăstirea Bucium, care se află la 5 km de satul nostru, al cărei stareţ a fost caterisit, iar faptele lui au tulburat tot satul nostru chiar în Săptămâna Patimilor, pentru că oamenii îl cunoşteau de foarte multă vreme şi aveau încredere în el. Altă tulburare au produs imaginile apărute pe internet în care un binecunoscut şi discutat preot ardelean a chemat în biserică să predice un pastor protestant, care îşi făcea cruce! Doamne, mare este grădina! Iar acum scandalul cu IPS Teodosie, care nu lipseşte din nici un buletin de ştiri…

Nu ştiu dacă aţi văzut un pps care circula pe net, cu nişte mascaţi care intră într-o biserică şi spun ceva de genul: Cine primeşte să încaseze un glonţ pentru Hristos să rămână! Şi toţi dau buluc afară disperaţi, în afară de preot şi câteva persoane. Iar „banditul” zice: Ei, părinte, acum te-am scăpat de toţi ipocriţii!
Trist, dar adevărat, şi cred că vremurile acelea au venit şi pentru noi, pentru că acest război e menit să ne piardă încrederea în Biserică. Cei care nu aveau încredere profită acum să ne bombardeze cu: Vezi, ţi-am spus eu! Ştiam eu de ce nu mă duc la biserică!, iar cei mai slabi se vor sminti… Doamne, păzeşte-ne!
Revin deci: Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte! Cum spunea un părinte drag de la o mănăstire din Ţara Făgăraşului: A căzut un om, nu Biserica!
Slavă Domnului că mai există preoţi buni, cu vocaţie, care îşi iau în serios chemarea. Căutaţi duhovnici buni şi veţi avea liniştea şi bucuria pe care ne-a promis-o Domnul, indiferent de vremurile pe care le trăim!

Natalia

Din lucrarea vrăjmaşului, pentru păcatele unor credincioşi sau chiar ale unor nevrednici slujitori ai altarului, unii oameni se smintesc şi se depărtează de Biserică. Pune înaintea lor chipul vieţuirii tale jertfelnice, o, sfinte al lui Dumnezeu, şi, întorcându-i pre drumul cel bun, învaţă-i sa cânte dimpreună cu tine: Aliluia!

Acatistul Sfântului Nectarie, Condacul al 10-lea

[edit] Am primit la comentarii un fragment dintr-o conferință a Maicii Siluana, pe care îl pun şi aici (multumesc celei care l-a trimis!):
”Mi-a scris cineva pe internet: Ce ne facem maică, eu m-am dezgustat de Biserică, sunt dezamăgit, Înaltul Nicolae s-a împărtășit cu greco-catolicii și am auzit că sunt și ierarhi masoni. Și i-am raspuns: Maică, ai să mori și ai să te duci la Domnul și o să te întrebe, mă iubești Ioane și o să zici: Nu, Doamne, că Nicolae s-a împărtășit cu greco-catolicii! Care e treaba dumitale, mergi și te împărtășește cu ortodocsii, fugi de cel care este mason, dar nu fugi de Hristos! Păi au fugit Apostolii de Domnul că Iuda l-a trădat? Așa ne purtăm noi, nu știm ce pierdem! ”

fragment din conferinta "Tinerete fara batranete si viata fara de moarte", Dorohoi 2009

A-nceput de ieri sa cada...

o mare de fulgi. Acum a stat, dar priviti ce a rămas în urmă... Îmi aduc aminte de vremurile în care locuiam la oraş. Nu mi-a plăcut niciodată iarna.... Mizerie multă, "fleaşcă", frig... La ţară însă este altă iarnă. Alb curat şi pur, cu adevărat darul lui Dumnezeu:

Natalia

Unde este Adevărul?

Spuneam în postarea anterioară că trăim vremuri tulburi şi amestecate. Diavolul umblă cu nişte subtilităţi demne de experienţa sa de mii de ani în încercarea de îndepărtare a omului de Cale, iar internetul este un mijloc nemaipomenit de potrivit pentru intenţiile lui: îţi oferă anonimatul, poţi să zici orice pentru că nu te poate verifica nimeni, ai viteza luminii în propagarea informaţiei etc etc. Iar noi... conştiinţa este amăgită că facem lucruri folositoare, de suflet, în timp ce... căutăm Adevărul on-line, cum spunea cineva:

„Nu mai cautati Adevarul on-line! Ceea ce veti gasi aici, in imparatia nimicului, veti lua drept Adevar si veti fi inselati. Nu uitati pilda martirilor: noi nu luptam cu trupul si cu sangele, ci impotriva puterilor intunericului! Singura lupta care ni se cere este aceea cu propriile patimi. Si asta nu se poate duce on-line.“

Unde găsim Adevărul?

1. Duhovnicul. Duhovnicul este cel căruia îi încredinţezi totul, mergând până la gânduri. Asta presupune că îţi este accesibil destul de des, pentru ca lupta împotriva răului din noi să fie luptă, şi nu amăgire. Chiar dacă din când în când primim binecuvântarea lui Dumnezeu de a cerceta un părinte îmbunătăţit, mai greu accesibil, nu ne putem spovedi doar acolo, dacă nu putem ajunge uşor şi când avem nevoie. Duhovnicul este cel mai concret mijloc prin care Dumnezeu ne vorbeşte direct şi clar şi avem nevoie să cerem ajutorul Lui la fiecare pas.


2. Sf. Liturghie. Participarea la Sf. Liturghie este necondiţionată, cel puţin duminică de duminică, dacă serviciul ne opreşte în zilele de sărbătoare din timpul săptămânii. În timp ce Domnul se jertfeşte pentru noi pe Sfânta Masă a Altarului noi nu putem face altceva decât să fim prezenţi acolo. Sigur că există excepţii ca ţintuirea la pat etc., dar acestea rămân excepţii.


3. Sf. Împărtăşanie. Invitaţia Domnului: „Luaţi, mâncaţi, Acesta este Trupul Meu care se frânge pentru voi spre iertarea păcatelor.....“ cere răspuns. Nu o dată pe an, nu de 4 ori pe an, ci raportându-ne la Sf. Împărtăşanie ca la o hrană concretă a sufletului, fără de care acesta moare încet, dar sigur. Cum să trăim fără Domnul în noi? Şi ce mod mai concret cunoaşteţi de a-L avea pe Domnul în noi decât Sf. Împărtăşanie?

Dacă le vom avea pe acestea trei: sfatul şi binecuvântarea duhovnicului la orice pas, Sfânta Liturghie - unde se dă Dumnezeu - şi Sfânta Împărtăşanie prin care, după ce ne-am curăţit sufletul prin spovedanie, Îl primim pe Domnul să locuiască în noi, nu avem de ce să ne temem. Oricât ar fi de grele vremurile şi prigoana, Domnul va fi mereu în noi şi cu noi şi Duhul ne va învăţa ce să facem. Dacă trebuie să suferim vom suferi, dacă trebuie să ne jertfim ne vom jertfi, dacă trebuie să vorbim vom vorbi ce ne spune El, dacă trebuie să tăcem vom tăcea.

Natalia

Semne de întrebare

Exista o vreme când ceea ce era scris era de o mare valoare. Au existat timpuri în care o carte valora cât o pereche de boi sau chiar mai mult. Astăzi scrisul nu mai este nici pe departe atât de valoros. Oricine poate publica orice, dacă are bani. Iar pe internet… oricine poate spune orice care poate fi luat drept adevăr, iar informaţiile circulă cu o viteză uimitoare, chiar dacă sunt false, pentru că cei care le preiau nu verifică autenticitatea şi provenienţa lor.
M-am lovit de nenumărate ori de acest aspect. Cel mai tare m-a durut atunci când informaţii trimise de mine au fost amestecate astfel încât a ieşit un mare fals. Iar dezminţirile nu sunt acceptate, pentru că „ne pierdem credibilitatea”. Foarte trist!
Eu una nu mai am de ceva vreme încredere în ce este scris (cu atât mai mult pe internet!), adică îmi pun mereu în semn de întrebare. O fi aşa sau n-o fi aşa? Internetul este într-adevăr o mare unealtă, prin care ne putem folosi mult duhovniceşte, şi de aceea cred că este foarte „vizat” de cel viclean. Iar dacă avem discernământul de a nu intra pe site-uri care ne-ar putea sminti sau îndepărta de Cale, atunci el încearcă să ne păcălească printr-o amestecare a informaţiilor, aruncând „mici” minciuni îmbrăcate într-o formă adevărată, care sunt preluate imediat de oameni bine intenţionaţi, pentru că ele chiar par adevărate. Mare păcăleală!

Natalia

Moartea

Cu acest gând a început pentru mine noul an, pentru că marţi, 30 decembrie, a murit bunica mea, cu care am locuit 22 de ani din cei 30 ai mei. Astăzi, deci, de anul nou, am îngropat-o. Moartea este pentru mine un eveniment care mă înclină spre meditaţie, spre tăcere, spre aprofundarea credinţei... Iar slujba înmormântării cred că este slujba care m-a "convertit", dacă pot spune aşa. Cuvintele ei îmi amintesc mereu şi mereu că viaţa asta nu are nici un sens, dacă nu ar exista Dumnezeu.
"Deşertăciuni sunt toate cele omeneşti. Câte nu rămân după moarte! Nu rămâne cu noi bogăţia, nu ne însoţeşte mărirea, căci, venind moartea, toate acestea pier."

"Unde este dezmierdarea cea lumească? Unde este nălucirea celor trecătoare? Unde este aurul şi argintul? Unde este mulţimea slugilor şi strigarea? Toate sunt ţărână, toate cenuşă, toate umbră."

"Cu adevărat deşertăciune sunt toate şi viaţa aceasta este umbră şi vis..."

Aşa că vă rog să mă iertaţi pentru tăcerea mea la început de an, nu ştiu cât o să dureze, vă rog doar să o pomeniţi şi voi pe bunica mea, Victoria. O să revin mai încolo cu continuarea împărtăşirii Crăciunului la noi.
Nu cred nici că o să termin Apostolatul la timp, pentru că, în afara faptului că am avut sărbătorile şi apoi înmormântarea, nu am primit decât 2 materiale, deşi termenul de predare a expirat azi. Deci nu aşteptaţi Apostolatul, şi pomeniţi-mă şi pe mine.

Natalia

Un an de blog

Astăzi se împlineşte un an de la prima mea postare pe acest blog, născut la insistenţele Irinei, căreia trebuie să îi mulţumesc încă o dată pentru iniţierea în tainele acestei „îndeletniciri”. Şi cum aniversările sunt (cel puţin pentru mine) prilej de bilanţuri, m-am gândit şi la aceasta: ce am câştigat şi ce am pierdut în acest an?
De pierdut am pierdut un singur lucru: foarte mult timp. Însă uitându-mă pe cealaltă balanţă a cântarului, la partea câştigată, îmi dau seama că verbul „am pierdut” nu îşi mai are sensul, pentru că este copleşit de câştig. Ce am câştigat? În primul rând am cunoscut foarte mulţi oameni care mi-au devenit prieteni şi care m-au îmbogăţit nespus. Unii prin blogurile lor, alţii prin mailuri şi corespondenţe private, care nu ar fi existat dacă nu ar fi fost blogul ca intermediar. Am cunoscut oameni minunaţi, fără de care mi-ar fi fost mult mai greu în această perioadă, în clipele de încercări şi necazuri. Am câştigat colaboratori la Apostolat, împreună-rugători, împreună-călători, nu numai în acest post - în care părtăşia cu voi îmi aduce negrăită bucurie – ci în Marea Călătorie a acestei vieţi etc. etc...
Pentru toate acestea îi mulţumesc lui Dumnezeu şi vouă, cei pe care vă ştiu, dar şi celor pe care nu vă ştiu, pentru că aţi ales să rămâneţi necunoscuţi.
Ştiu deci foarte bine ce am câştigat, însă îmi rămâne în suflet o întrebare: voi, voi aţi câştigat ceva din acest an al existenţei mele în lumea virtuală?

Natalia

Astazi nu mai putem fi decat sfinti

Marţi am fost la o conferinţă cu Maica Siluana, în Braşov, iar zilele astea, în timp ce lucrez, ascult înregistrarea. Iată un scurt paragraf din ce zice Maica:

„După mine a venit vremea în care rostul omului trebuie declarat clar şi limpede. (…) Rostul este acela de a deveni sfânt. Astăzi nu mai putem să fim oameni de treabă, nu mai putem să fim decât sfinţi. Astăzi nimeni nu se mai poate apăra de ispitele şi de spaimele cu care se reped puterile întunericului la noi, numai prin sfinţenie. Şi a fi sfânt înseamnă a fi lipit de Dumnezeu, prin formele pe care ni le oferă Dumnezeu.“

M-am tot gândit şi eu la acest lucru chiar zilele acestea. Când dau drumul la televizor simt cum o groaza de energii negative intră în casă (nu o fac prea des, probabil de aceea am acest sentiment acut). Parcă ar fi o fereastră spre iad (aşa cum icoana este numită o fereastră spre cer). Şi îmi dau seama că ce se vede acolo este lumea în care trăieşte majoritatea covârşitoare, pentru că televizorul este DASCĂLUL lumii de azi. De la televizor înveţi de la cum să te speli pe dinţi sau ce să mănânci la cum să îţi tai vecinul cu drujba. (Doamne, miluieste-ne!)
Iar astăzi, după ce am văzut la ştiri cum a petrecut toată lumea bună, care se respectă, Halloweenul, am ajuns la această concluzie: vorba Maicii, nu mai putem fi doar "oameni de treabă", aşa cum spun mulţi: "Eu sunt credincios. Dar am credinţa mea..."
Cred că este vremea cernerii. Nu putem fi credincioşi autentici trăind în lume, în sensul de compromis. Adică fac ce face lumea, dar eu am credinţa mea. Ispitele sunt atât de mari şi atâât de subtile... Pentru a ne mântui nu mai putem decât să ne rupem cumva. Lucrăm în lume, avem colegi de serviciu păgâni, multe din rudele noastre se fac purtători de cuvânt ai filosofiei lumii de azi. Eu nu cred că putem rezista la acest tsunami al răului care vine peste noi decât dacă ne securizăm, ducându-L pe Dumnezeu mereu şi în fiecare clipă cu noi: la serviciu, în autobuz, pe stradă, în casă... Şi Îl putem duce (mai ales dacă Îl şi luăm de-a dreptul pe Hristos, prin Sfânta Împărtăşanie, cât mai des...) oriunde, prin gândul mereu la El. Să îl chemăm mereu, în orice hotărâre şi în orice om întâlnit într-o zi, în tot ceea ce facem, prin simplul şi atât de profundul: Doamne, miluieşte!
Şi ducându-L pe Domnul mereu cu noi, Îl vor vedea şi cei din jurul nostru, pentru că toţi suntem chemaţi. Noi suntem mai degrabă obişnuiţi să Îl ducem pe Domnul celorlaţi în predici şi cuvântări, sau sfaturi moralizatoare, în loc să Îl ducem în sufletul nostru, în viaţa noastră, în iubirea faţă de cei ce ne vorbesc pe la spate şi ne fac rău.
Doar trăind mereu în prezenţa Lui putem trăi o viaţă bucuroasă, putem scăpa de fricile acestui veac, de suferinţele aducătoare de moarte, doar în El este Bucuria pe care nimeni nu o poate lua de la noi, încă de aici, din viaţa aceasta.

Natalia

Sa ne rugam...

„Pentru ca bine-primite sa fie rugaciunile noastre si sa ne ierte toate greselile cele de voie si cele fara de voie, din rautate facute de noi in anul trecut...
Pentru ca sa binecuvinteze inceputul si curgerea anului acestuia cu harul iubirii Sale de oameni si sa ne daruiasca vremuri cu pace si buna liniste vazduhului si viata fara de pacate, cu sanatate si cu imbelsugare...“
(din Slujba de Te Deum la Anul Nou)

Si o farama din pacea de la Sinca, de unde razbate luminita din paraclisul Sf. Nectarie...