Duminica a 3-a din Post, a Sfintei Cruci

„Acum oştile îngereşti însoţesc lemnul cel cinstit, cu bună cucernicie înconjurându-l, şi cheamă pe toţi credincioşii la închinare. Deci veniţi cei ce vă luminaţi cu postul, să cădem la el cu bucurie şi cu frică, strigând cu credinţă: Bucură-te cinstită Cruce, întărirea lumii.“

Triod, Vecernia Duminicii Sfintei Cruci

O cântare minunată despre Sf. Cruce şi ajutorul pe care îl primim prin ea:

Evanghelia zilei şi cuvinte de folos: aici.

Cea mai folositoare si puternica slujba

Trebuie să ştiţi că din toate slujbele care se fac la biserică, cea mai folositoare şi mai puternica este Sfânta Liturghie. Sfânta Liturghie este jertfa şi răscumpărarea lumii întregi.

Părintele Cleopa

Din cantarile Triodului

„Risipind bogăţia darului părintesc, în desfătări mi-am cheltuit viaţa, dându-mă după gândurile cele rele ale păcatului; şi cu dulceaţa poftei îndulcindu-mă, m-am asemănat animalelor celor neînţelegătoare prin călcarea mântuitoarelor porunci. Dar Tu, Cel ce ai binevoit a Te răstigni pentru mine pe cruce, Hristoase Dumnezeule, nu mă lepăda de la înfierea cea către Tine, ci mă primeşte pe mine cel ce mă întorc, ca pe fiul cel pierdut şi mă mântuieşte.“

Stihira zilei, vineri în a treia săptămână a Postului

Matei

Ce se intampla cand o mama afla ca pruncul ei are cancer? Matei are nevoie de o operatie de transplant dublu de maduva, pentru care are nevoie de peste 135.000 euro.
Mai multe informatii, cum puteti ajuta si actele medicale le gasiti aici.

Impartasirea copiilor

Am auzit odată pe un preot povestind cum bunica lui, când era mic, îl întreba în perioada posturilor: „Te-ai grijit, copile?” Această întrebare ar trebui să ridice în mintea tuturor părinţilor o problemă deosebit de importantă pentru copii lor: oare aceştia din urmă fac ceea ce e necesar pentru a-şi curăţa sufletul şi a avea grijă de el prin primirea Sfintei Împărtăşanii?

Nevoia de Hristos

Este bine ca încă din fragedă pruncie copii să înveţe să se pregătească şi să aştepte cu nerăbdare împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos. E greu însă pentru preoţi şi pentru educatori să le vorbească în mod convingător despre Sfânta Împărtăşanie când aceştia par să o socotească ceva de la sine înţeles, un lucru pe care-l fac la fiecare Sfântă Liturghie.

Când copiii cresc puţin, nu este greşit să participe la Sfânta Liturghie împărtăşindu-se de fiecare dată, însă trebuie să-i încurajăm spre o împărtăşire pregătită. Sf. Împărtăşanie este un ajutor de nepreţuit în creşterea şi formarea unui copil. Să le amintim copiilor cuvintele lui Hristos: Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi (Ioan 6, 53). Nu trebuie să uităm însă că pot primi Sfânta Împărtăşanie şi spre osândă (I Corinteni 11, 27), de aceea e necesar să-i învăţăm cum anume să o primească.

Tradiţia Bisericii noastre consideră că pregătirea şi starea lăuntrică sunt foarte importante. Este primejdios din punct de vedere duhovnicesc să-i forţăm pe copii să se împărtăşească împotriva voii lor. Putem însă să-i facem să-şi dorească să se apropie de Cele Sfinte cu dragoste, astfel încât ziua împărtăşirii să rămână specială, de neuitat. Această pregătire presupune: o respectare a postului, rugăciune stăruitoare şi spovedanie.

Pregătirea trupească a copiilor

Există însă familii care evită cu desăvârşire efortul pregătirii pentru Sfânta Împărtăşanie, considerând copilul „prea mic” ca să postească sau chiar neglijând participarea la această Sfântă Taină. Fiecare familie are o abordare proprie a postului. Unii părinţi decid că „micuţii” lor sunt destul de mari pentru a posti, deci insuflă copiilor necesitatea curăţirii trupeşti, în paralel cu pregătirea sufletească. Deoarece postul presupune mese bine echilibrate din punct de vedere nutriţional, mămicile ar trebui să pregătească la începutul săptămânii meniul pentru zilele următoare şi lista de cumpărături necesare realizării lui, ajutându-se eventual şi de cărţi (de ex. Copilul vegetarian).

Pregătirea duhovnicească a copiilor

Dar postul nu înseamnă doar abţinerea de la anumite alimente. De aceea, copiii trebuie învăţaţi să îşi pregătească şi sufletul pentru apropierea de Dumnezeu. Acest lucru îl realizează prin rugăciune stăruitoare şi prin încercarea de a-i face să-şi conştientizeze propriile păcate, chiar dacă ele nu par mari şi să le împărtăşească duhovnicului lor. Apoi trebuie explicat copiilor într-un limbaj simplu că Sf. Împărtăşanie înseamnă că Îl iau pe Domnul în ei, în sufletul şi trupul lor, iar El îi va creşte mari şi cuminţi, îi va ajuta şi îi va apăra de rău. Cel mai bine este dacă şi părinţii se împărtăşesc destul de des împreună cu copiii, pentru că altfel poate părea o „treabă de copii“, pe care ei nu o vor mai dori după ce cresc. Să nu uităm că exemplul personal e cel mai bun educator.

Numai fiind pregătiţi copiii pot primi o Împărtăşanie adevărată şi lucrătoare. Datoria noastră este nu numai aceea de a-i întreba dacă şi-au „grijit” sufletul, ci şi de a-i ajuta să o facă aşa cum trebuie. Împărtăşirea cu Preacuratele Taine aduce cel mai mare folos şi cea mai mare putere de creştere duhovnicească a sufletelor copiilor prin harul Duhului Sfânt care vine peste ei.

Prof. Laura Ciolan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 14 - martie 2008

Virusul anti-democratic

De aproape douăzeci de ani suntem o ţară cu pretenţii democratice. Şi cât ne mai bucurăm de lucrul acesta. În ciuda multor speranţe înşelate continuăm să ne simţim bine în haina democraţiei. Chiar dacă e o haină destul de roasă şi găurită, măcar că o purtăm de relativ puţină vreme, tot e mai bună decât ce-am purtat înainte. Numai că bucuria aceasta este bucuria celor care în urma unui naufragiu au ajuns pe o insulă cu vegetaţie luxuriantă şi cu pomi exotici. Bucuria este pentru că n-am murit, nu pentru că am ajuns unde am dorit. Dar mai sunt destule lucruri de cunoscut pe insula multicoloră a democraţiei. Însă speranţa moare ultima.

Libertate / fericire

Găseşti tot felul de oferte la preţ redus. Doar e era hiper- şi supermarket-urilor viu colorate şi pline de tot ce-ţi doreşte inima. Vitrinele cu haine de tot felul te întâmpină la tot pasul. Televiziunea prin cablu te îmbie cu zeci de programe. Mănânci, te îmbraci şi priveşti după dorinţă. Te simţi liber şi asta te face fericit. Eşti liber să-ţi spui punctul de vedere cu privire la oricine şi orice. Competitivitatea şi privatizarea creează posibilitatea reuşitei particulare. Nu eşti egal cu nimeni şi nimeni nu are dreptul să-ţi spună cum să trăieşti. Îţi câştigi banii după măsura capacităţii proprii şi nimeni nu are dreptul să-ţi sugereze măcar cum să-ţi raţionalizezi venitul. Fondurile structurale ne zâmbesc îmbietor de la orizontul occidental. Pare că totul este în favoarea noastră.

Oare aceasta este singura definiţie a democraţiei? Aceasta este libertatea adevărată? E adevărat că putem cumpăra de toate; de ce atunci mai avem nevoie de atâtea lucruri? E adevărat că poţi să-ţi spui părerea despre oricine şi orice; dar cine te ascultă? E adevărat că banii europeni nerambursabili aşteaptă să fie cheltuiţi; dar atunci de ce nu-i obţine nimeni?

Capra vecinului, obiectiv prioritar

E clar ca în aceste condiţii un ochi ne râde şi altul ne plânge. Toate ca toate până aici. Dar când aceste lucruri ne schimbă total modul de a gândi şi a fi ar trebui să luăm situaţia mai serios în vedere. Care ne sunt valorile? După ce principii ne ghidăm? Care sunt determinanţii felului de a acţiona şi trăi? Spre ce ne îndreptăm?

Unii apreciază că «peştele se împute de la cap dar se curăţă de la coadă». Alţi că trebuie să începem primenirea «de sus». Mi-aduc aminte că la o conferinţă cineva îl întreba pe cel care a vorbit despre situaţia generală din ţară. De unde să-nceapă înnoirea? De jos în sus sau de sus în jos? Răspunsul a fost cât se poate de prompt: «eu îmi fac datoria cum se cade acolo unde sunt». Poate că dacă toţi am gândi aşa am avea o situaţie mai bună. Totuşi capra vecinului rămâne un obiectiv prioritar. De ce tocmai eu? Mai tot timpul avem impresia că altcineva nu-şi face datoria. Învinuim oameni şi instituţii pentru că nu ne merge bine. Cu ce-s de vină eu că urcă preţurile? Cu ce-s de vină eu că se topesc gheţarii sau că nu-mi găsesc un loc de muncă? Şi aceste întrebări pot continua la nesfârşit şi se pot dezvolta într-un chestionar fără răspuns.

Show şi divertisment

Mentalitatea personală rămâne totuşi singura variantă corectă de răspuns. De la fiecare dintre noi pleacă totul şi, prin efectul bumerangului, se întoarce la noi. Mai devreme sau mai târziu. Există totuşi o ordine. Şi aceasta au afirmat-o de multă vreme nu numai ştiinţa şi filosofia.

Numai că apare o altă întrebare: cum, unde, cine, ce şi când ne educă mentalitatea? «Familia, Şcoala şi Biserica» ar putea răspunde cineva. Şi ar răspunde foarte bine. Vom reveni poate altădată asupra acestui subiect. Deocamdată vom avea în vedere «obiectivele prioritare» ale pseudo-democraţiei româneşti: televizorul, calculatorul şi discoteca. Sau filmul, internetul şi distracţia ca determinanţi ai mentalităţii.

Într-adevăr democraţia comportă şi o parte haioasă. Peste tot numai show şi divertisment. Sunt oameni specializaţi în a te face să râzi. Inclusiv problemele serioase ale ţării se discută în atmosfera de talk-show. Dar există şi un alt fel de relaxare: relaxarea prin intermediul filmului violent sau\şi erotic. Mă gândesc acum la o discuţie pe care am avut-o cu nişte elevi pe această tema. I-am întrebat dacă îi interesează un Stallone sau un Chuck Norris în postura de familişti. Să vină acasă de la servici, să-şi ajute copiii la lecţii, să iasă după-masa cu familia la un teatru sau un concert, să viziteze nişte prieteni… Sunt convins că intuiţi răspunsul. Şi totuşi, acest tip de actori sunt determinanţi la adresa mentalităţii. Studii de specialitate au dovedit cu prisosinţă acest lucru. De fapt vă dau un exemplu concret. Copil fiind şi ieşind de la un film de cinematograf, nu mică mi-a fost mirarea când am văzut că unii dintre cei care au vizionat filmul s-au apucat să dea cu pumnii în scocurile caselor care le ieşeau în cale. Freud a avut încă odată dreptate zicând că omul îşi organizează viaţa în jurul instinctelor violenţei şi sexualităţii. Preferinţele în materie de film dovedesc aceasta.

Iar dacă filmul influenţează mentalitatea, discoteca este locul potrivit de manifestare a acestei mentalităţi. De ce se merge acolo? Pentru întâlniri cu prietenii, relaxare, muzică, divertisment – ar zice unii. Şi ce se găseşte acolo într-adevăr? Fum, băutură, droguri, desfrânare, oboseală, mahmureală. Alţii consideră că discoteca e o bună ocazie pentru a-ţi găsi jumătatea. Însă o jumătate de moment, o aventură şi-atât. Pentru că absolut nimeni n-ar vrea să întemeieze o familie cu un băiat sau o fată care sunt agăţaţi de prima momeală. Nu prezintă garanţie. Deci nu e nimic serios. Şi oare cum va reuşi o astfel de tânără sau un astfel de tânăr, peste ani şi ani, să întemeieze o familie pe care să o slujească cu devotament şi responsabilitate conjugală? Ş-apoi ne mai miră tot felul de forme ale delincvenţei juvenile…

Mulţi oameni văd democraţia prin această lupă. Gustul libertăţii democratice se alimentează din faptul că nu mai trebuie să alegem la TV doar între sârbi şi bulgari şi că avem o mulţime de alternative de petrecere a timpului liber. Însă nu este aceasta o democraţie virusată? Oare democraţia nu rămâne, după aproape două decenii, necunoscuta principală a ecuaţiei vieţii noastre? Şi în continuare ce va fi?

Pr. Ciprian Bîlbă

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 14 - martie 2008

Din cantarile Triodului

"Pe Moise postul l-a arătat văzător de Dumnezeu şi pe Ilie cu car de foc l-a luat. Sârguieşte-te, suflete, de te opreşte de la gânduri vătămătoare, ca să te izbăveşti de amăgirea cea râvnitoare la cele de jos."

"Post, lacrimi, rugăciuni, îndurare, obicei bine-umilit, cunoştinţă dreaptă, curăţire a vieţii să arătăm noi credincioşii, ca să dobândim mărire."

Joi, în a treia săptămână din Post

Mazare galbena

Revin şi cu de-ale mele… Am gătit mazăre galbenă (pentru cei cu probleme de sănătate este de preferat în locul celei verzi). Am lăsat-o câteva ore la înmuiat, apoi am fiert-o şi am pasat-o. Am pus sare, piper şi apoi am frecat-o cu ulei. Am servit-o cu garnitură de cartofi prăjiţi şi salată. Este foarte hrănitoare.

Chec de post

Tot din seria „de la alţii“ am încercat şi checul de post de la Elena. Se face foarte repede (pe mine asta mă încântă foaaarte tare :). Am folosit 3 căni de faină, 2 de zahăr, 2 de apă minerală, 3/4 cană de ulei, 1 plic praf de copt, 2 de zahăr vanilat, 3 linguri de cacao, esenţă de rom şi stafide (neapărat).
Am mixat uleiul, zahărul, vanilia şi romul, apoi am adăugat apa minerală şi restul de ingrediente. Am dat la cuptor în două tăvi cu hârtie de copt. Rezultatul:

Mulţumesc, Elena!

Chiftelute de naut

Sunt tot în urmă cu postările în materie de ce am mai gătit în post, dar încerc să recuperez. Încep cu ce am mai probat de pe la alţii, de exemplu chifteluţele din năut de la Irina. Sunt excelente, le-am probat pe colegii de servici (care nu ţin post) şi au fost chiar şi ei foarte încântaţi. :)
Compoziţia mi-a ieşit aşa:Iar chifteluţele aşa:

Mulţumesc, Irina!

Degeaba vine primavara...

Zilele astea am cugetat puţin la vreme... Îmi spunea cineva că în satul lor berzele, care veneau în fiecare an cu o precizie uimitoare cu câteva zile înainte de Buna Vestire, anul acesta au venit la sfârşitul lui februarie, deci cu O LUNĂ mai devreme. Într-adevăr primăvara parcă a venit mai repede anul acesta, dar schimbarile de anotimp în cadrul aceleiaşi zile sunt cam derutante... Luni am fost la servici. În timpul zilei am ieşit puţin în oraş şi m-am copt sub soarele care ardea a vară, iar seara, când am plecat, de abia am curăţat parbrizul de zăpada de vreo 10 centimetri care se aşezase...
Ieri, venind spre casă, m-am uitat cu drag la berze...
şi m-am întrebat cum le-o fi în zilele de iarnă care alternează cu cele de primăvară...
Am imortalizat şi primulele din curte
pe care azi dimineaţă le-am găsit aşa:
Mi-am adus aminte de versurile Antiprimăvara lui Tudor Gheorghe: Degeaba vine primăvara, atâta iarnă e în noi, că martie se poate duce cu toţi cocorii înapoi...


Şi gândul meu este că vremea de fapt nu e altfel decât noi, schimbătoare şi nestatornică, bună şi rea, arzătoare şi friguroasă, milostivă şi aprigă... Nu, nu e „pedeapsa lui Dumnezeu“, e consecinţa faptelor şi alegerilor noastre egoiste, care se reflectă în lumea din jurul nostru.
O primăvară statornică, bună şi milostivă vă doresc, pe care să o facem aşa prin faptele şi gândul cel bun care răspândeşte bucurie şi lumină.

Natalia

Pasta din boabe de soia

Boabele de soia sunt foarte hrănitoare (proteine 38-40% faţă de 15-20% în carne), săruri minerale: Ca, Fe, Mg, P, K, Na, S; vitamine: A, B1, B2, D, E). Soia este un aliment foarte digestibil, complet, constructor de muşchi, oase, nervi, energetic, remineralizant, echilibrant celular.
Trebuie însă să avem grijă ca produsele pe bază de soia pe care le cumpărăm să nu conţină coloranţi, conservanţi sau alte produse chimice care intoxică organismul.

Iată o alternativă mult mai sănătoasă la pateul de soia pe care îl găsiţi în comerţ.

Se pun boabele de soia la înmuiat cu o zi înainte. Pentru că trebuie să fiarbă destul de mult, eu fierb o pungă întreagă (500 g), dar folosesc numai jumătate, restul pun la congelator. În oala în care fierbe soia se adaugă o ceapă şi un morcov (mai spre sfârşit).

După ce a fiert se lasă să se răcească. Ceapa se scoate, iar soia şi morcovul fiert se pun în blender, unde se adaugă şi apă din cea în care a fiert soia, pentru că are nevoie de lichid ca să poată fi zdrobită. Se adaugă ulei (după preferinţă), ceapă (e foarte bună cea verde), verdeţuri, sare, piper şi eventual coriandru, dacă vă place gustul.

Prajitura cu gem, nuci si stafide

Plecând de la reţeta Irinei, am făcut săptămâna trecută cu prietenele mele musafire şi o prăjitură (printre multe altele). Ioana a fost bucătarul şef la acest produs, la care şi-a adus contribuţia de inovaţie. :)

Ingrediente pentru foi: 450 g făină; 1 pachet margarină (250 g) scoasă de ceva vreme de la frigider, ca să fie moale ; 5 linguri zahar, 1 linguriţă rasă de sare, 1/2 plic praf de copt, 5 linguri de ulei, 5 linguri apă, coajă rasă de portocală

Se frământă un aluat până devine elastic şi nu se mai lipeşte

Se împarte în 2.

Pentru umplutură : 2 borcane gem de prune, 250 g nucă măcinată, 1 zahăr vanilat, esenţă de rom, 1-2 linguri zahăr, un pumn de stafide.

Se amestecă toate.

Se întinde o foaie în tava mare, apoi se adaugă umplutura

şi cealaltă foaie

Se înţeapă cu furculiţa şi apoi se dă la cuptor cam 40 de minute la foc potrivit.

Când e gata se scoate şi se presară cu zahăr pudră. Noi n-am avut, aşa că am pus de-a dreptul tos. :)

A fost foaaarte bună.

La multi ani, mamelor crestine!

La mulţi ani tuturor mamelor creştine de Buna-Vestire, ziua voastră! Domnul să vă dea putere şi înţelepciune să vă creşteţi copiii în voia Lui, iar bucuria Lui să vă fie mereu în suflet, pentru că doar pe aceasta nimeni nu o va putea lua de la noi.

Nu uitaţi de ajutorul pe care îl găsiţi în „Apostolat în Ţara Făgăraşului“ (aveţi link pe coloana din stânga), unde paginile 8-9 sunt dedicate Educatiei crestine, iar la pagina 13 găsiţi activităţi pe care le puteţi face cu copiii. În ultimul număr la Căsuţa copiilor (pag.13) aveţi chiar o pagină dedicată Bunei-Vestiri.
Mai multe despre Buna-Vestire ca zi de cinstire a femeii găsiţi aici.

Cu drag,
Natalia

Buna-Vestire

Buna-Vestire este unul din cele patru Praznice Împărăteşti din cursul anului bisericesc închinate Maicii Domnului, alături de Naşterea, Intrarea în Biserică şi Adormirea Maicii Domnului. Sărbătoare a primăverii, a bucuriei, Buna-Vestire ne aduce vestea cea bună: că Dumnezeu S-a milostivit de om şi L-a trimis pe Însuşi Fiul Său să Se întrupeze dintr-o Fecioară, pentru a ne scoate pe noi din robia păcatului.

De la fericire la robie
În fiecare an, la 25 martie, prăznuim momentul în care Arhanghelul Gavriil s-a arătat Fecioarei Maria şi i-a adus vestea cea bună că din ea se va naşte Mântuitorul lumii. Pentru a înţelege acest sublim episod din viaţa Fecioarei din Nazaret şi din istoria mântuirii sufletelor noastre trebuie mai întâi să facem o incursiune în această istorie.
Omul a fost creat după Chipul lui Dumnezeu cu raţiune, sentimente şi voinţă liberă, a primit de la Dumnezeu darul de a stăpâni peste toată creaţia, dar şi porunca de a nu mânca din pomul cunoştinţei binelui şi răului. Această poruncă a fost dată ca prin păzirea ei Adam şi Eva şi toată omenirea ca urmaşi ai lor să ajungă la desăvârşire. Dar ei s-au dovedit a fi neascultători şi, la îndemnul şarpelui, au mâncat din pomul oprit. Odată cu călcarea poruncii dată de Dumnezeu protopărinţilor noştri Adam şi Eva, consecinţele neascultării lor s-au abătut asupra întregii firi umane însumate în aceştia. Chipul lui Dumnezeu din om s-a stricat, raţiunea s-a întunecat, inima s-a pervertit şi voinţa a slăbit. Astfel omul a început să fie tot mai aplecat spre păcat, intrând într-o adevărată robie, din care nu mai putea să iasă cu forţele proprii.

Nădejde de eliberare
Dar Dumnezeu, în adânca Sa milostivire, nu ne-a lăsat să pierim în păcatele noastre. Chiar în momentul în care i-a izgonit pe Adam şi Eva din Eden, după ce a blestemat şarpele care îi îndemnase la neascultare, i-a spus acestuia: „Duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul” (Facere 3, 15). Acest cuvânt al lui Dumnezeu este considerat ca prima veste bună dată nouă, căci duşmănia, lupta dintre femeie şi fiii ei pe de o parte şi demonii reprezentaţi de şarpe pe de altă parte va avea ca rezultat biruinţa omului, care îl va strivi pe diavol, chiar dacă acesta va reuşi să-i facă rău.
Astfel a început Dumnezeu să pregătească omenirea pentru a-L primi pe unicul Său Fiu ca Biruitor al morţii şi Mântuitor al nostru. Prin purtarea Sa de grijă şi-a ales un popor care să-I slujească, a trimis prooroci care să le vestească despre venirea Mântuitorului, care îl va elibera pe om din robia păcatului. Din sânul acestui popor a răsărit Fecioara neprihănită, Maria, naşterea ei fiind rod al rugăciunii dumnezeieştilor părinţi Ioachim şi Ana. Crescută în Templul din Ierusalim ca fecioară închinată Domnului, dobândeşte o puritate mai presus de fire, îndeletnicirea ei fiind rugăciunea, postul, participarea la serviciile religioase, cercetarea Scripturilor. Toate acestea au făcut ca ea să fie aleasă de Dumnezeu să-L primească, să-L poarte în pântecele ei pe Fiul Lui şi să-I dea trup omenesc.

Vestea cea Bună
Dialogul dintre Fecioara Maria şi îngerul Gavriil este dătător de bucurie şi de nădejde pentru noi şi pentru întreaga omenire. Niciodată nu s-a vestit unei făpturi omeneşti o bucurie mai mare decât aceasta. Îngerul Gavriil se adresează Fecioarei Maria cu o salutare şi cu un cuvânt de cinstire: „Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei”. Fecioara, în smerenia ei, s-a tulburat şi s-a mirat de aceste cuvinte venite de la un înger, gândind: „Ce fel de închinăciune poate fi aceasta”. Dar îngerul, ca şi cum ar fi auzit gândul ei a zis: „Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu. Şi iată vei lua în pântece şi vei naşte fiu şi vei chema numele lui Iisus”, descoperindu-i în continuare taina Pruncului ce se va naşte din ea, originea Lui divină. Fecioara identifică în cuvintele îngerului proorociile din Vechiul Testament despre Mesia cel mult aşteptat, dar pune o întrebare legitimă: „Cum va fi aceasta de vreme ce eu nu ştiu de bărbat?” Maria nu cunoscuse vreun bărbat şi pe viitor dorea să-şi păzească fecioria. Soluţia dumnezeiască vestită de înger la această întrebare este mai presus de înţelegerea minţii omeneşti: „Duhul Sfânt se va pogorî peste tine şi puterea Celui Prea Înalt te va umbri; pentru aceasta şi Sfântul care se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema”. Fecioara Maria îşi supune voinţa sa voinţei dumnezeieşti, îşi arată disponibilitatea ca harul să lucreze în ea şi nu se îndoieşte că cele vestite se vor împlini spunând: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!”. Primind acest răspuns plin de smerenie, îngerul a plecat de la ea.
Sărbătoarea Bunei-Vestiri este pentru noi un prilej de mare bucurie. Ne bucurăm pentru că omul a fost creat pentru Rai şi pentru comuniunea cu Dumnezeu şi cu toate că păcatul l-a lipsit pe om de o viaţă binecuvântată şi existenţa lui pământească s-a transformat într-un exil, Mântuitorul a deschis uşile Raiului, întrupându-Se din Fecioara Maria. Ne bucurăm că există Maica Domnului, persoana care fiind mai curată decât strălucirile soarelui a putut fi aleasă de Fiul lui Dumnezeu pentru a-i fi Maică. Ne bucurăm de acceptul dat îngerului: „Fie mie după cuvântul tău”, fără de care Domnul Hristos nu S-ar fi Întrupat sau S-ar fi întrupat mai târziu. Ne bucurăm că o dată cu acest cuvânt Duhul Sfânt s-a coborât să zămislească natura umană a Cuvântului.
Însă nu doar să ne bucurăm, ci să primim Vestea cea Bună în inimile noastre, să acceptăm şi noi ca Hristos să se zămislească şi în sufletele noastre, să acceptăm iubirea Celui care S-a răstignit şi a murit pentru ca noi să ieşim din robia păcatului şi să începem urcuşul spre mântuire, spre Înviere.

Pr. Ovidiu Bostan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 14 - martie 2008

„Păcatul a devenit modă“

De curând citeam una din cărţile părintelui Paisie şi m-am oprit cu gândul mai mult la sintagma „păcatul a devenit modă.” Şi pe mine mă frământa într-un fel această problemă văzută puţin din alt unghi... acela al păcatului ca şi compromis.

De foarte multe ori devenim nostalgici gândindu-ne la perioada copilăriei noastre şi a adolescenţei. Şi cred că această nostalgie se datorează şi faptului că ne amintim de copilărie şi adolescenţă ca perioade ale curăţiei, ale purităţii noastre. Adolescenţa este o perioadă care, chiar dacă face trecerea de la copilărie la maturitate, păstreză încă „cuminţenia” şi curăţia copilăriei. De această curăţie ne este dor, pentru această puritate suntem nostalgici.
Cu cât creştem şi ne „maturizăm”, începem să cunoaştem tot mai multe lucruri, ne învârtim în tot mai multe medii, avem o viaţă socială tot mai intensă, devenim tot mai „pricepuţi” la cât mai multe, astfel încât ne mai pierdem din curăţie, din puritate. Lucruri care adesea ne făceau să roşim devin treptat lucruri obişnuite, aprobate şi adoptate de cât mai mulţi, şi până la urmă chiar de noi.
Aminteam înainte cuvântul COMPROMIS. Începem să facem compromisuri mici la început. Cu timpul ele devin tot mai serioase şi, din compromis în compromis, ne „trezim” cu mai multe patimi... Şi când vorbesc despre acest „compromis” mă refer direct la păcat. Facem compromisuri în sensul că acceptăm să facem păcate care, tot repetându-le, ajung să ni se pară normalităţi, sau le diminuăm gravitatea spunând că „nu e chiar aşa de mare” sau „important este că nu facem altele mai mari”. Şi astfel ne „acoperim”, încercăm să ne liniştim conştiinţa, să o adormim.
Să revenim la modă... în păcat. Un factor important în acceptarea acestor compromisuri este moda. Nu atât ca vestimentaţie, cât mai ales ce fac ceilalţi: „păi dacă şi colega face aşa... şi altă colegă şi alt coleg... fac şi eu”. Şi ni se pare că păcatul nu-i păcat, iar el devine un mod de viaţă, de „adaptare la mediu”.
E drept că a creşte nu înseamnă a învăţa să faci o grămadă de păcate, ci doar că adulţi fiind nu mai păstrăm curăţia adolescenţei. Facem cunoştinţă tot mai mult cu păcatul şi uneori nici nu mai reuşim să îl identificăm, tocmai din cauzele amintite mai sus: sau ne obişnuim cu păcatul şi ajungem să trăim cu el considerându-l o stare normală, ce ţine de evoluţia noastră ca persoană.

Şi totuşi... avem şi calea de întoarcere. Asta este frumuseţea Ortodoxiei! Avem mereu posibilitatea de a ne ridica atunci când am căzut, de a ne curăţi atunci când am păcătuit. Cum? Majoritatea ştim răspunsul acestei întrebări: metanoia, schimbarea minţii, întoarcerea la Dumnezeu prin spovedanie, părere de rău şi Sfânta Împărtăşanie. Numai după ce ne-am „îngenunchiat inima” şi ne-am plâns păcatele ajungem iar la puritatea şi curăţia dintâi... a copilăriei. Avem marea şansă de a o putea lua de la început de câte ori vrem... important este să „deschidem ochii”, să vedem „compromisurile”, să lăsăm „moda” şi să mergem la scaunul spovedaniei.

Ramona Broscăţeanu

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 14 - martie 2008

Duminica a doua din Post

Mâine este Duminica Sf. Grigorie Palama, în care se citeşte pericopa evanghelică despre vindecarea slăbănogului din Capernaum.

Semnificaţia acestei Duminici pe scurt:

Daca in prima duminica a Postului Mare praznuim biruinta Ortodoxiei asupra iconoclasmului, in a doua Duminica a Postului Mare, care este inchinata Sf. Grigore Palama, sarbatorim o noua biruinta a Bisericii Ortodoxe, care a avut loc in secolul al XIV-lea, cand apare in Occident curentul renascentist. Teoriile teologice din acea vreme isi schimba orientarea spre filozofia antichitati. Acum Biserica este amenintata de asa-zisul ''realism rational'', care incearca sa explice cunoasterea lui Dumnezeu si adevarul crestin pe cale rationala. In aceste imprejurari, Sfantul Grigore Palama, bazat pe Sfanta Scriptura, pe Sfanta Traditie a Sfintilor Parinti si pe experienta Sfintilor isihasti, demonstreaza ca trairea mistica este posibila, si poate duce pe om la indumnezeire, deoarece omul este chemat la sfintenie si la unirea cu Dumnezeu inca de pe pamant: "Fiti sfinti, pentruca Eu sunt Sfant" (1 Petru 1:16; Levitic. 11:45). Cu ajutorul acestor dogme, confirmate de sinoadele din acea vreme, Sfantul Grigore Palama si Sfintii Isihasti mentin vie flacara credintei ortodoxe si salveaza Biserica rasariteana de la o posibila divizare, asa cum s-a intamplat in Biserica Catolica, pastrand astfel si intarind dreapta si adevarata credinta.

Preluat de aici.

Mai multe despre viaţa Sfântului Grigorie Palama găsiţi aici.

Iar Evanghelia zilei şi cuvinte de învăţătură aici.

O Duminică binecuvântată vă doresc, care să ne urce pe toţi cu o treaptă mai sus, spre Inviere.

Natalia

Salata de post

Am folosit toate ingredientele de la salata de boeuf şi maioneză de pufuleţi. Eu folosesc o făină de pufuleţi de la Solaris Plant, numită Digesta (mi-e mai comodă şi nu are chimicalele care sunt uneori în pufuleţi). Cantitatea folosită depinde de ce vreţi să faceţi. Eu am pus vreo 6 linguri de făină de pufuleţi, am adăugat puţină apă, până s-a făcut o pastă mai groasă, apoi muştar şi ulei până am ajuns la cantitatea dorită, puţină zeamă de lămâie. Arată aşa:

Iar salata aşa:
E foarte bună, pot da mărturie prietenele mele musafire care au participat la realizarea ei :).

Supa de chimen

O supă care se face foarte rapid, excelentă în post. Într-o oală se pun 4-5 linguri de făină, se lasă să se înfierbânte puţin, apoi se adaugă 3-4 linguriţe de chimen şi ulei (eu am pus de măsline). Se amestecă până se face ca o pastă.
Apoi se stinge uşor cu apă, să nu facă cocoloaşe. Se adaugă restul de apă, se aduce la fierbere şi se lasă la fiert vreo 10-15 minute. Se strecoară chimenul, apoi se adaugă vegeta sau… eu prefer sa pun sare şi un amestec de legume uscate care nu conţine chimicale. Se serveşte cu pâine prăjită.

De ce fugi de spovedanie?

De ce fugi de spovedanie - o scrisoare cu felii de bucurie

Sf. Liturghie, Taina Tainelor

Sf. Dionisie Areopagitul numeste Sf. Liturghie „Taina Tainelor“. Participarea la Sf. Liturghie in duminici şi sărbători este obligatorie pentru un ortodox care îşi trăieşte credinţa. Din păcate mulţi dintre noi nu ştim ce se întâmplă în cadrul acestei Slujbe, ceea ce ne face să socotim suficient a asista la ea din când în când, de multe ori doar să zicem o rugăciune şi să aprindem o lumânare. Voi încerca pe parcursul a mai multe postări să aduc câte un cuvânt scurt despre această Taină a Tainelor lăsată nouă de Hristos. Pentru început un argument al Înalt Prea Sfinţitului nostru Laurenţiu despre importanţa înţelegerii şi participării la Sf. Liturghie:

Sfânta Liturghie e cea mai importantă slujbă din spiritualitatea ortodoxă. De aceea cred că cel mai important lucru pentru noi, pentru a trăi momente deosebite de înălţare spirituală, este acela de a pătrunde în sensul slujbei Sfintei Liturghii. E foarte greu să vorbeşti, limitat de timp şi spaţiu, despre acea rânduială care constituie însăşi esenţa vieţii creştine. Dacă am pierde tot ceea ce avem noi şi am rămâne doar cu această sfântă rânduială, nu am pierde nimic… Pentru că ea ne oferă, potenţial, Împărăţia lui Dumnezeu. Iar Liturghia este slujba slujbelor noastre. Toate celelalte slujbe pregătesc Liturghia, iar ea le împlineşte pe toate.

Săvârşitorul adevărat al Liturghie este Hristos, şi nu episcopul sau preotul, care sunt săvârşitorii văzuţi, adică mijlocitorii, cei care oficiază rânduiala, pentru ca din spatele acestei rânduieli să se realizeze această unire a noastră cu Hristos, cu Dumnezeu prin Hristos.

Arhiva Apostolat

Pentru că am primit mai multe solicitări, am creat pe blog si o arhiva a publicatiei Apostolat in Tara Fagarasului, unde veti putea gasi toate numerele. Deocamdata am reusit sa incarc doar o parte dintre ele, gasiti linkurile pe coloana din stanga.

Natalia

Ce este casatoria?

Căsătoria este o Sfântă Taină care uneşte un bărbat şi o femeie în Hristos, încât „nu mai sunt doi, ci un trup“ (Matei 19, 6). Dar ce înseamnă aceasta? Care este viziunea ortodoxă asupra căsătoriei şi cum ne poate ea ajuta să înţelegem felul în care doi oameni pot creşte în iubire pentru şi împreună cu celălalt? La aceste întrebări ne răspunde Părintele John Mack, prin intermediul cărţii „Ghid pentru dobândirea armoniei în familiile ortodoxe“

Căsătoria este veşnică!

Dacă înainte de Hristos căsătoria era văzută ca un mijloc de procreare, de perpetuare a neamului (evrei), sau un contract legal între cei doi (romani), căsătoria în Noul Testament a devenit, după cuvintele Sf. Ioan Gură de Aur, „taina iubirii“. „Taina“ este Evanghelia, afirmarea că omul a fost împăcat cu Dumnezeu şi că, astfel, poate trăi în şi cu Dumnezeu. Sf. Ap. Pavel proclamă uluitorul adevăr că relaţia dintre bărbat şi femeie a fost transformată (prin moartea şi învierea lui Hristos) din ceva pur temporal într-un fapt ce ţine de eternitate. Deşi vi se poate părea abstract, acest lucru are o importanţă esenţială pentru căsnicia voastră. Evanghelia creştină afirmă: căsătoria este veşnică! Particularitatea ei constă în transformarea şi transfigurarea afecţiunii umane fireşti dintre un bărbat şi o femeie într-un legământ etern al iubirii, care nu poate fi rupt nici măcar de moarte.

Căsătoria este o cale care duce atât femeia, cât şi bărbatul, la unirea cu Dumnezeu. Foarte des cuplurile se căsătoresc în vederea împliniri anumitor nevoi pe care le au: cu gândul că vor găsi fericire, bunăstare emoţională, satisfacţii personale – fără a fi nevoie măcar să muncească pentru ele. Când nu le obţin se simt înşelaţi sau dau vina pe celălalt. Cel mai adesea aceste căsătorii sfârşesc prin divorţ. Fiind creştini ortodocşi, noi avem o perspectivă diferită asupra căsătoriei. Scopul ei nu este împlinirea dorinţelor, ci dobândirea raiului! Acest lucru ne ajută să înţelegem şi un aspect mai dificil al său. Calea spre rai este drumul crucii. Oricine este căsătorit ştie că fiecare căsnicie îşi are crucea sa. Nici o căsătorie nu e perfectă şi nici o lună de miere nu durează la nesfârşit. În lumea reală nu există „şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi“. Este nevoie de foarte multă muncă pentru a avea o căsnicie reuşită.

Datoria de a-ţi păstra căsnicia

Mai întâi de toate, implicaţia logică a acestei învăţături e aceea că divorţul este contrar voii lui Dumnezeu. Deşi este adevărat că Biserica, pe baza învăţăturilor lui Hristos, permite divorţul, el este doar tolerat ca urmare a slăbiciunilor omeneşti (păcate) şi cu siguranţă nu este deloc încurajat.

Atunci când te hotărăşti să te căsătoreşti în Hristos, te uneşti de bunăvoie într-o legătură veşnică, împlinită de prezenţa lui Dumnezeu. Ruperea ei prin divorţ îţi este defavorabilă, nu doar pentru că procedând astfel se desface un contract legal (viziunea romană) ori pentru că va dăuna generaţiilor viitoare (viziunea iudaică), deşi ambele sunt chestiuni foarte serioase. Biserica susţine că este o alegere greşită, întrucât a fugi de căsnicie înseamnă a te îndepărta de Dumnezeu, Care ţi S-a dat în şi prin această Sfântă Taină. Dacă Taina Cununiei este privită ca o uşă spre rai, atunci Biserica te îndeamnă să nu închizi această uşă, pentru că, făcând astfel, te închizi pe tine în afara lui Dumnezeu!

Leacuri divine pentru păstrarea căsniciei

În al doilea rând, realitatea sacramentală presupune faptul că aveţi la dispoziţie, din abundenţă, resurse pentru a depăşi dificultăţile inevitabile care apar în căsnicie. După cum bine ştiţi, relaţiile nu merg de la sine. Aducem cu noi, în căsătorie, un straniu bagaj de răni şi obiceiuri care creează fricţiuni şi tensiune. Prea des se întâmplă să fim mândri, aroganţi, egoişti (şi lista poate continua). Dacă nu ar fi realitatea sacramentală a nunţii, am da puţine speranţe căsătoriilor noastre! Oricât de mult v-aţi iubi unul pe celălalt, toţi veţi avea probleme, şi unele chiar majore. Nu puteţi şi nu veţi fi în stare să le depăşiţi doar prin propriile puteri, iar vestea cea bună este că nici măcar nu trebuie să încercaţi asta.

Părintele Anthony Coniaris explică: „Adesea auzim cupluri zicând: <> În calitate de creştini ortodocşi, nu suntem de acord cu această formulă. Noi credem că se poate face ceva pentru a îmbunătăţi o căsătorie, prin harul lui Dumnezeu. Credem că oamenii pot face progrese şi că se pot schimba. De aceea considerăm că şi căsătoria poate progresa şi se poate schimba. Nici o căsnicie nu e atât de bună încât să nu poată fi şi mai bună, şi nici o căsnicie nu e atât de rea încât să nu poată fi îmbunătăţită – cu condiţia ca persoanele implicate să fie dornice să crească împreună în harul lui Dumnezeu spre maturitatea lui Hristos, Care a venit <ă I se slujească, ci să slujească>>“

Menţinerea perspectivei duhovniceşti

În al treilea rând, faptul că o căsătorie ortodoxă transcende relaţiile pământeşti şi călăuzeşte cuplul spre Împărăţia Cerurilor ar trebui să vă reamintească încă o dată că cele mai importante aspecte ale relaţiei voastre nu sunt cele materiale, ci cele spirituale. Faptul că slujba cununiei este o slujbă a Bisericii ar trebui, de asemenea, să vă amintească că nu puteţi cunoaşte deplinătatea harului lui Dumnezeu fără a trăi în comuniune cu El prin Biserică, şi mai ales prin deasa Împărtăşire.

Nimic nu şi-ar dori Satana mai mult decât ca voi să pierdeţi trezvia la începuturile căsniciei voastre. Foarte adesea, tinerii căsătoriţi pot fi atât de obsedaţi de atingerea scopurilor materiale, încât cele spirituale sunt puse pe lista de aşteptare sau chiar sunt uitate pentru un timp. Ceea ce nu-şi dau seama este că prin izgonirea laturii duhovniceşti ei plantează seminţele dezbinării şi ale neliniştii în proaspăta arătură a mariajului lor. Din păcate, aceste seminţe sunt cele care, crescând, înăbuşă iubirea în multe căsnicii. Fiţi inteligenţi! „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui şi toate acestea se vor adăuga vouă“ (Matei 6, 33)

A consemnat Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 14 - martie 2008

Televizorul – „Biblia“ noastră

Încă de la început trebuie să spunem că acest material se adresează persoanelor de orice vârstă, şi asta pentru că suntem cu toţii, mai mult sau mai puţin, consumatori ai mass-mediei şi mai cu seamă ai televiziunii. Poate că cineva îşi va pune întrebarea de la bun început cu ce greşeşte dacă se uită la televizor. Ei bine, în rândurile ce urmează ne vom da seama că televizorul nu vrea întotdeauna să păstreze principiile şi valorile existenţei umane.

Un creier pasiv

În urma desfăşurării mai multor cercetări în această privinţă s-a constatat cu stupoare ca vizionarea TV dăunează dezvoltării şi funcţionării creierului uman şi asta datorită faptului că atunci când ne aşezăm în faţa televizorului activitatea noastră corticală intră automat într-o stare de pasivitate. Este foarte clar că privitul la televizor afectează capacitatea de concentrare a atenţiei şi, mai mult decât atât, slăbeşte motivaţia, acesta din urmă fiind pilonul cel mai important care ne face să progresăm. Televizorul, nu ne ajută însă deloc în acest sens. Chiar dacă la prima vedere tindem să credem că învăţăm multe şi ne informăm variat uitându-ne la televizor, ne înşelăm amarnic. Oare nu ni s-a întâmplat de multe ori să constatăm că nu ne mai putem concentra cum se cade sau că suntem plictisiţi ori, mai mult, că avem depresii şi tulburări de personalitate? Cu siguranţă că multora ni s-a întâmplat acest lucru. Desigur că vrem cu toţii să ştim de ce.

Creierul uman este alcătuit din două emisfere cerebrale: emisfera stângă şi emisfera dreaptă. La rândul lor aceste emisfere emit anumite unde, care în termenii de specialitate se numesc unde beta şi alfa. Undele beta apar atunci când informaţia este gândită, raţionalizată, când creierul este într-o activitate permanentă de analiză; ele sunt emise de emisfera stângă a creierului. Undele alfa apar în momentul în care nu te orientezi spre ceva anume. Este ca atunci când stai pe spate şi ai nişte imagini în minte pe care nu te osteneşti să le înţelegi, imagini care vin şi trec fără a fi analizate şi, mai mult decât atât, în jurul tău se întâmplă lucruri dar tu nu eşti conştient de lumea din afara imaginilor tale. Aceasta este o stare de pasivitate, emisă de emisfera dreaptă. Televiziunea s-a dovedit a fi mijlocul care subminează activitatea şi dezvoltarea emisferei cerebrale stângi, care ne ajută să gândim şi să analizăm, iar aceasta este redusă la maxim atunci când privim la televizor.

Manipulare şi deformare

De multe ori, privind la televizor, se încearcă din partea acestuia manipularea omului ca fiinţă dihotomică, pentru că, televizorul nu este cel care ne formează moral, ci cel care ne deformează principiile existenţiale, prin mai multe slogane care ne intră în minte şi nu mai vor să iasă pentru că devin deja moduri de viaţa şi moduri de a fi. Nu trebuie să ne gândim foarte mult, pentru că ne sună în minte <<priveşte că te priveşte>>. Psihologia acestui slogan spune totul despre ceea ce vrea televiziunea. Într-adevăr, ceea ce mâncăm ne spune ce suntem, ceea ce vedem ne spune ce trebuie să facem dar, adesea, acestea sunt opuse ordinii morale. De fapt, ce-i oferă televizorul omului? Hrană pentru suflet? Ceea ce omul primeşte este lumea exterioară, ceea ce ţine de simţualitate, ceea ce satisface exteriorul, şi aceste lucruri îl urmăresc toată viaţa, îl <> pe tot parcursul vieţii. Nimic cu care să ne hrănim sufletele din partea micului ecran.

Şi acum poate că veţi zice: da, dar uite că există şi emisiuni religioase şi chiar Sfinte Liturghii transmise în direct Duminica la televizor. Da, aşa este. Stăm comod în fotoliu şi urmărim (pentru că nu se poate să spunem că trăim) Sfânta Liturghie. În Biserica există un climat specific care te ajută în rugăciune. Totul acolo se petrece alături de sfinţi, de icoane, de preot şi de credincioşi. Acesta este mediul care ne aduce mai aproape de Dumnezeu. Televiziunea nu poate cuprinde acel Ceva sau, mai bine zis, Acel Cineva care ne transformă. „Harul nu se coboară prin cablul de la televizor“, spunea cineva. Oare pacea, liniştea, aşezarea sufletească le găsim stând şi urmărind din fotoliu Sfânta Liturghie? Oare această stare de taină o găsim acasă când, în timp ce urmărim Slujba, suntem conturbaţi de ţipetele vecinilor sau de jocul copiilor ori, mai mult, de zornăiala cratiţelor de la bucătărie care sunt pregătite pentru o masă de duminică? Răspunsul îl intuim cu toţii.

Comuniunea familială este şi ea afectată, chiar dacă nu conştientizăm îndeajuns aceasta. Dintotdeauna, masa pe care familia o lua împreună era un bun moment de împăcare, comuniune şi dragoste. Ea se ruga înainte şi după masă, însă acum totul s-a convertit într-o rugăciune în faţa televizorului, unde membrii familiei sunt acaparaţi de tot felul de imagini imorale, ruşinoase, care nu mai sfiesc copiii de părinţi şi invers.

Telespectatori inteligenţi

Sigur, situaţia nu este chiar atât de îndoliată după cum pare. Şi asta pentru că într-adevăr, dacă ştim să culegem roadele bune şi să dăm neghina la o parte, putem să ne chemăm învingători şi adevăraţi telespectatori, telespectatori inteligenţi. Sfântul Vasile cel Mare spunea că oricând putem să citim cărţi de filozofie, dar să alegem de acolo ceea ce ne zideşte sufletele. După cum şi de la un tâlhar pe cruce am învăţat ceva, şi încă ceva care înseamnă viaţă cu Hristos. Deci, cine caută găseşte.

Totuşi, lucrurile ar trebui echilibrate. Abuzul de orice fel dăunează grav sănătăţii educative şi spirituale. Riscul cel mare la care suntem supuşi ca şi consumatori lacomi de televiziune este privarea de ceea ce este mai important în viaţă: sufletul cu libertatea şi frumuseţea conştiinţei lui. De la telespectatori trecem foarte uşor la starea de actori care-şi asumă roluri impuse. S-ar putea ca oarecum «inconştient» să repetăm greşeala lui Adam şi a Evei care au preferat «pomul cunoştinţei binelui şi răului» în locul «pomului vieţii» şi, prin aceasta, s-au privat de ceea ce este într-adevăr bine, adevărat şi frumos în viaţă, de comuniunea lor în pacea familiei paradisiace şi de plinătatea comuniunii cu Dumnezeu.

Prof. Mihaela Bîlbă

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 14 - martie 2008

Program redus

De săptămâna aceasta mi-am redus programul de internet pe timpul Postului, pentru a avea mai mult timp de cărţi şi rugăciune. O să continui seria postărilor despre Postul Mare, dar vă rog să mă iertaţi dacă nu voi mai răspunde chiar aşa de repede la comentarii.
Post cu folos şi bucurie!

Natalia

Ascultarea, lectie de baza

În cultura noastră ascultarea este ceva demodat. Găsim cursuri şi cărţi care să ne înveţe să fim siguri pe noi, să ne atingem scopurile prin toate mijloacele, să fim cei mai, cei mai şi cei mai, dar nu găsim nici un curs despre ascultare.

În contrast cu această gândire seculară, Biserica noastră pune ascultarea printre virtuţile de seamă, ea fiind socotită de Sfinţii Părinţi mai presus decât postul şi rugăciunea. Ca adulţi credincioşi, dacă vrem să înaintam duhovniceşte, facem ascultare de Dumnezeu şi de duhovnic. De aceea, este important să-i deprindem pe copii de mici cu ascultarea grabnică, fără împotrivire şi fără scuze.

De ce este aşa de important ca un copil să asculte întotdeauna de părinţi? Unii ar zice că asta e tiranie, că distruge personalitatea copilului. E adevărat? În primul rând să ne gândim la Hristos. Sfânta Scriptură ne spune că el era supus părinţilor Săi (Luca 2:51), iar Sfântul Apostol Pavel îndeamnă: "Copii, ascultaţi de părinţi voştri în Domnul, că aceasta este cu dreptate. <>“ (Efeseni 6: 1-3). Dumnezeu, care ne-a creat, ştie ce este mai bine pentru noi, şi El ne cere să Îl ascultăm, şi să împlinim toate poruncile Sale.

Dacă noi ne supunem Lui Dumnezeu, asta ne împlineşte şi ne desăvârşeşte personalitatea, nu ne-o distruge. În plus, când ascultăm de El suntem feriţi de multe necazuri - de ruinarea sănătăţii şi a vieţii prin diverse vicii, de durere şi nefericire provenite din relaţii greşite, şi aşa mai departe.

Această autoritate a fost trecută părinţilor - copilul care învaţă să asculte de părinţi, învaţă să asculte de Dumnezeu. De la naştere până la vârsta de 4-5 ani copilul trebuie să-şi însuşească o lecţie foarte importantă, şi anume că el a fost creat de Dumnezeu, şi Îi datorează ascultare în toate lucrurile. Iar cea dintâi poruncă este ca el să se supună părinţilor în toate, şi să-i cinstească. Ascultarea nu este pentru beneficiul părintelui, ci pentru cel al copilului. Copiii sunt beneficiarii direcţi ai faptului că sunt ascultători, fiindcă astfel rămân sub binecuvântarea lui Dumnezeu. De aceea noi, ca părinţi creştini, nu trebuie să neglijăm aceste lucruri, fiindcă punem în pericol binele duhovnicesc şi fizic al copiilor noştri.

Desigur, nu e uşor să ne învăţăm copiii să asculte, de multe ori ne confruntăm cu frustrarea, oboseala, dorinţa de a renunţa, dar trebuie să cerem mereu înţelepciune şi putere de la Domnul pentru a merge mai departe. Înainte de a ne învăţa copiii lecţia ascultării, trebuie însă ca şi noi să avem mereu în gând şi în faptă ascultarea de Dumnezeu şi de Sfânta Biserică, fiindcă de multe ori faptele strigă mai tare decât vorbele, iar exemplul personal este cea mai bună metodă de educare.

Irina Constantinescu, psiholog

Apostolat în Ţara Făgăraşului, nr. 14 - martie 2008

Principiile educării creştine a copiilor (II)

Iubire înseamnă şi autoritate

Continuăm în acest număr serialul consacrat educării creştine a copiilor. Sfaturile pe care le publicăm sunt preluate (cu acordul autoarei) din cartea Raising Godly Tomatoes. Elisabeth Krueger este o mamă creştină din Statele Unite care educă acasă cei zece copii. Cartea conţine sfaturi utile care pot fi transformate în reguli sau pot fi adaptate, în funcţie de nevoile familiilor dumneavoastră. După ce am aflat, din episodul trecut, primul principiu pe care trebuie să se bazeze educaţia creştină, şi anume că educarea copiilor trebuie să fie prioritatea numărul unu a oricărui părinte responsabil, vorbim astăzi despre autoritatea părintească.

„Dintre toate lucrările sfinte, cea mai sfântă lucrare este educarea copiilor” (Sfântul Teofan Zăvorâtul)

Dacă nu credeţi că Dumnezeu v-a dăruit fiecăruia autoritatea de a stăpâni peste copiii voştri şi a-i educa în legile lui Dumnezeu, puteţi să renunţaţi chiar acum să citiţi mai departe. Nimic din ce spun nu va fi de folos, iar la sfârşit veţi fi mâhniţi şi mă veţi învinovăţi. Nu contează ce v-au învăţat profesorii la şcoală sau ce poate că aţi fost sfătuiţi. Biblia ne învaţă că este esenţial ca un părinte să înţeleagă şi să folosească autoritatea – care este de altfel o parte important a credinţei. Sfânta Scriptură ne spune că Avraam a fost învestit cu autoritate atunci când a fost ales să fie conducătorul poporului ales .

“L-am ales pe el, ca să înveţe pe fiii săi şi casa sa după sine să umble în calea Domnului şi să facă judecată şi dreptate; pentru ca să aducă Domnul asupra lui Avraam toate câte i-a făgăduit”. (Facere 18:19)

O altă relatare biblică despre autoritate la care ţin e prezentată în Evanghelia după Matei, capitolul 8, versetele 5-13. E pilda sutaşului roman care a venit la Iisus cerându-I să vindece pe sluga sa, grav bolnavă. Când Domnul s-a oferit să meargă la acest soldat acasă, el a refuzat. I-a spus că ştie că El are autoritate să poruncească bolii doar cu cuvântul şi că ştie şi el cum funcţionează autoritatea, pentru că are militari în subordine şi orice îi comandă unuia, acela se supune şi împlineşte. Iar Iisus s-a mirat de credinţa sutaşului, spunându-i că se va întâmpla după cum a crezut. Iar sluga lui s-a vindecat chiar în ceasul acela. De ce? Pentru că acest sutaş a crezut în autoritatea Domnului şi a ajuns să fie dat ca pildă de credinţă. E un exemplu minunat despre cum ar trebui să fie credinţa noastră. Şi nu am vrea cu toţii să vedem această credinţă cândva şi în inimile copiilor noştri?

„Auzind Iisus s-a minunat şi a zis celor ce veneau după El: Adevărat grăiesc vouă, la nimeni în Israel nu am găsit atâta credinţă. Şi vă spun vouă că mulţi de la Răsărit şi de la Apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isac şi cu Iacov în împărăţia cerurilor” (Matei, 8:8-11)

Atât Vechiul cât şi Noul Testament sunt de fapt lecţii şi învăţături despre credinţă împletită cu ascultarea. Noi suntem copiii Domnului, iar El ne învaţă, arătându-ne în acelaşi timp dragostea Sa faţă de noi, dar făcându-ne cunoscute voia Sa, poruncile Sale. Domnul ne cere să-L ascultăm şi să-I plinim poruncile. Aşa ar trebui să ceară şi părinţii de la copiii lor. Urmând exemplul Domnului, noi nu trebuie doar să înfăţişăm copiilor noştri o imagine despre ceea ce ar trebui să fie credinţa şi purtarea lor, ci avem datoria de a sădi în ei acea credinţă pe care Iisus a văzut-o la sutaş. Trebuie să înţelegeţi autoritatea pe care Dumnezeu v-a dăruit-o asupra copiilor voştri şi să o folosiţi cu dragoste şi inteligenţă spre binele lor, pentru a-i îndruma pe căile Domnului şi a pune bazele relaţiei lor personale cu Hristos.

Aşadar, iubire înseamnă şi autoritate, iar autoritatea folosită corect e mai rodnică decât răsfăţul. Data viitoare vom vorbi despre influenţele negative din afara familiei, asupra copiilor.

(a consemnat Oana Dobrin)

Apostolat în Ţara Făgăraşului, nr. 14 - martie 2008