Continuăm în acest număr serialul consacrat educării creştine a copiilor. Sfaturile pe care le publicăm sunt preluate (cu acordul autoarei) din cartea Raising Godly Tomatoes. Elisabeth Krueger este o mamă creştină din Statele Unite care educă acasă cei zece copii. Cartea conţine sfaturi utile care pot fi transformate în reguli sau pot fi adaptate, în funcţie de nevoile familiilor dumneavoastră. După ce am aflat, din episodul trecut, primul principiu pe care trebuie să se bazeze educaţia creştină, şi anume că educarea copiilor trebuie să fie prioritatea numărul unu a oricărui părinte responsabil, vorbim astăzi despre autoritatea părintească.
„Dintre toate lucrările sfinte, cea mai sfântă lucrare este educarea copiilor” (Sfântul Teofan Zăvorâtul)
Dacă nu credeţi că Dumnezeu v-a dăruit fiecăruia autoritatea de a stăpâni peste copiii voştri şi a-i educa în legile lui Dumnezeu, puteţi să renunţaţi chiar acum să citiţi mai departe. Nimic din ce spun nu va fi de folos, iar la sfârşit veţi fi mâhniţi şi mă veţi învinovăţi. Nu contează ce v-au învăţat profesorii la şcoală sau ce poate că aţi fost sfătuiţi. Biblia ne învaţă că este esenţial ca un părinte să înţeleagă şi să folosească autoritatea – care este de altfel o parte important a credinţei. Sfânta Scriptură ne spune că Avraam a fost învestit cu autoritate atunci când a fost ales să fie conducătorul poporului ales .
“L-am ales pe el, ca să înveţe pe fiii săi şi casa sa după sine să umble în calea Domnului şi să facă judecată şi dreptate; pentru ca să aducă Domnul asupra lui Avraam toate câte i-a făgăduit”. (Facere 18:19)
O altă relatare biblică despre autoritate la care ţin e prezentată în Evanghelia după Matei, capitolul 8, versetele 5-13. E pilda sutaşului roman care a venit la Iisus cerându-I să vindece pe sluga sa, grav bolnavă. Când Domnul s-a oferit să meargă la acest soldat acasă, el a refuzat. I-a spus că ştie că El are autoritate să poruncească bolii doar cu cuvântul şi că ştie şi el cum funcţionează autoritatea, pentru că are militari în subordine şi orice îi comandă unuia, acela se supune şi împlineşte. Iar Iisus s-a mirat de credinţa sutaşului, spunându-i că se va întâmpla după cum a crezut. Iar sluga lui s-a vindecat chiar în ceasul acela. De ce? Pentru că acest sutaş a crezut în autoritatea Domnului şi a ajuns să fie dat ca pildă de credinţă. E un exemplu minunat despre cum ar trebui să fie credinţa noastră. Şi nu am vrea cu toţii să vedem această credinţă cândva şi în inimile copiilor noştri?
„Auzind Iisus s-a minunat şi a zis celor ce veneau după El: Adevărat grăiesc vouă, la nimeni în Israel nu am găsit atâta credinţă. Şi vă spun vouă că mulţi de la Răsărit şi de la Apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isac şi cu Iacov în împărăţia cerurilor” (Matei, 8:8-11)
Atât Vechiul cât şi Noul Testament sunt de fapt lecţii şi învăţături despre credinţă împletită cu ascultarea. Noi suntem copiii Domnului, iar El ne învaţă, arătându-ne în acelaşi timp dragostea Sa faţă de noi, dar făcându-ne cunoscute voia Sa, poruncile Sale. Domnul ne cere să-L ascultăm şi să-I plinim poruncile. Aşa ar trebui să ceară şi părinţii de la copiii lor. Urmând exemplul Domnului, noi nu trebuie doar să înfăţişăm copiilor noştri o imagine despre ceea ce ar trebui să fie credinţa şi purtarea lor, ci avem datoria de a sădi în ei acea credinţă pe care Iisus a văzut-o la sutaş. Trebuie să înţelegeţi autoritatea pe care Dumnezeu v-a dăruit-o asupra copiilor voştri şi să o folosiţi cu dragoste şi inteligenţă spre binele lor, pentru a-i îndruma pe căile Domnului şi a pune bazele relaţiei lor personale cu Hristos.
Aşadar, iubire înseamnă şi autoritate, iar autoritatea folosită corect e mai rodnică decât răsfăţul. Data viitoare vom vorbi despre influenţele negative din afara familiei, asupra copiilor.
(a consemnat Oana Dobrin)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu