Minunea voluntarilor - file de jurnal

Decizia autorităților de a ANULA acordul între Biserică și M.A.I., prin care paștile puteau fi distribuite la biserică, ne-a bulversat. Mai era o zi și totul era super organizat: marcaje de distanțare, intrare de pe o stradă și ieșire pe alta, toate normele în vigoare respectate. Și, deodată, iată că nu e bine! E voie la hipermarket, la piață, dar NU la biserică!
CE SĂ FACI? Ce să poți face într-o singură zi, în condițiile în care credincioșii nu au acces la slujbe, iar majoritatea consilierilor parohiali sunt peste 65 de ani, deci consemnați la domiciliu? Și atunci a apărut dragostea lor:
— Părinte, eu pot să mă ocup de cartierul meu! Mă duc eu din poartă în poartă și îi întreb pe vecini dacă vor paști. Fac liste și mă organizez! Vă puteți baza pe mine!
— Părinte, mă ocup eu de blocul meu! Și de fapt cred că pot să iau și câteva blocuri vecine, mai cunosc oameni acolo. O trimit și pe mama!
— Părinte, pot să ajut cu ceva?
— Părinte, și eu!...
Și așa... Om cu Om, am reușit să acoperim toate zonele. Cu un entuziasm fantastic.
În responsabilitea mea de call center, în Sâmbăta Mare primeam încă telefoane:
— Bună ziua! Abia acum am văzut anunțul în poștă. Am dori și noi paști...
— Bună ziua! Am aflat acum că ne puteți aduce paști. Pe mine nu m-a anunțat șeful de scară, mi-au zis acum vecinii... Vreau și eu!...
...
Eu le-aș fi zis sincer: „Oameni buni, e foarte târziu. Nu se mai poate! Voluntarii umblă de 3 zile, caserolele au fost deja duse!” Dar răspunsul trebuia să fie al voluntarului zonei, nu al meu. Și le ziceam:
— Eu nu cred că se mai poate, e foarte târziu. Dar vorbesc cu voluntarul care se ocupă de zona dvs. Lăsați-mi datele și vedem dacă se mai poate face ceva.
Și sunam. Iar răspunsul era, invariabil:
— Sigur, doamna preoteasă! Se rezolvă! Mă duc!
Pe mine disponibilitatea aceasta m-a impresionat până la lacrimi. Au fost zile grele de tot, din multe puncte de vedere. Dar dragostea lor a fost balsam tămăduitor pe rănile dureroase.

Preotul specialist în găuri negre

L-am cunoscut pe părintele Răzvan Bena anul trecut, la Paris. Un om minunat.
Reportajul Trinitas îl surprinde foarte bine:

Potop în cuptor. Dureri în file de jurnal

Pentru mine personal slujbele afară au fost mai rele decât perioada fără oameni la biserică. Atunci îmi lipsea enorm comuniunea liturgică cu frații, dar trăiam intens relația cu Domnul la slujbe. Pe când afară...

Prima dată când l-am auzit pe PS Ignatie, la prima Liturghie în aer liber, spunând că cerul întregii țări s-a făcut cupolă de biserică, mi-a sunat așa frumos și întăritor! Cu timpul însă mi-am dat seama că eu afară nu mă pot ruga ca înăuntru. Că nu pot să mă adun, că mă risipesc în natură, că mă dizolv parcă în exterior. Am luat-o ca pe o neputință proprie și în mare măsură așa și este. Dar când am auzit un preot spunând (cu cele mai bune intenții de mângâiere a credincioșilor la o predică în aer liber) că nicio boltă de biserică nu e mai frumoasă decât bolta cerului... mi s-a așezat clar în minte întrebarea: Dacă cea mai frumoasă biserică e natura, de ce avem biserici? Doar ca să nu ne plouă? Sau să nu ne ardă soarele? O, nu! Biserica, lăcașul acesta de zid, adună în ea atâtea taine dumnezeiești! Atâta ardere, atâta intensitate! Rugăciunile înaintașilor timp de secole au înduhovnicit parcă zidurile! Lacrimile și trăirile lor s-au impregnat parcă în materie! Prezența permanentă a lui Hristos pe Sfânta Masă e o Taină de necuprins în cuvinte!

Toate acestea m-au inundat astăzi într-un potop de lacrimi, la prima slujbă în biserică după o lună de zile dureroasă... Mi-am dat seama că diferența între slujbele de afară și slujbele din biserică mi-au fost ca diferența între o tentativă de coacere pe lângă cuptor, care poate dospi frumos și poate încălzi foarte bine, dar nu poate egala interiorul cuptorului, unde harul radiază parcă din toate direcțiile. (Desigur, dacă există corespondență cu biserica inimii... Altfel nu pătrunde nimic. Doar de atâtea ori am fost de piatră și prezența mea în biserică a fost doar formală!)

Doamne, ai îngăduit să rămânem fără slujbe... Și în loc să investim în repararea bisericii din inimă, ca să Te întâlnim permanent acolo, unii ne-am obișnuit cu live-urile și le accesăm acum în continuare, ca fiind mai simple și mai sigure.

Ai îngăduit să fim lipsiți de biserici... Și în loc să le prețuim mai mult, unii ne-am uitat mai mult la norii cerului decât la Tine.

Ai îngăduit să ni se ia pentru o perioadă Spovedania și Dumnezeiasca Împărtășanie... Și în loc să ne pocăim pentru ratările din trecut, să ardem de dorul ei și să ne pregătim cu lacrimi de întâlnirea cu Tine, mulți (atât de mulți!) am șters-o din calendarul personal, că doar a trecut Postul Mare.

Ai îngăduit să nu ne mai întâlnim unii cu alții... Iar noi am reușit prea puțin să prețuim relațiile inter-personale și să lucrăm la unitatea între noi. Mai degrabă ne-am repezit să ne ardem cu vorbe și judecăți ucigătoare, chiar între noi, creștinii, și să ne dezbinăm orbește.

Ai îngăduit să ne fie răstignite zâmbetele și îmbrățișările... Și în loc să realizăm vitalitatea lor și să găsim soluții de a le înlocui temporar cu căldura iubirii, unii ne-am distanțat existențial, nu doar sanitar, zdrobiți de frică și privind la aproapele doar ca la o posibilă sursă de moarte.

Doamne, câți dintre noi am căzut în valuri în furtuna aceasta! Da, e vreme de cernere, Doamne, dar nu lăsa, pentru păcatele și neiubirea mea, să ne acopere talazurile spre moartea sufletului! Trimite, Doamne, bărci de salvare care să ne readucă în corabia Ta, pentru rugăciunile tuturor Sfinților Tăi, cei vrednici de Tine, și ale Preacuratei Maicii noastre.

Vino, Doamne! Trimite Duhul Tău cel Sfânt să ardă baobabii patimilor, să lumineze cămara și să aprindă candela inimii care să ardă nestinsă cu focul Iubirii Tale.