joi, 27 martie 2008

Virusul anti-democratic

De aproape douăzeci de ani suntem o ţară cu pretenţii democratice. Şi cât ne mai bucurăm de lucrul acesta. În ciuda multor speranţe înşelate continuăm să ne simţim bine în haina democraţiei. Chiar dacă e o haină destul de roasă şi găurită, măcar că o purtăm de relativ puţină vreme, tot e mai bună decât ce-am purtat înainte. Numai că bucuria aceasta este bucuria celor care în urma unui naufragiu au ajuns pe o insulă cu vegetaţie luxuriantă şi cu pomi exotici. Bucuria este pentru că n-am murit, nu pentru că am ajuns unde am dorit. Dar mai sunt destule lucruri de cunoscut pe insula multicoloră a democraţiei. Însă speranţa moare ultima.

Libertate / fericire

Găseşti tot felul de oferte la preţ redus. Doar e era hiper- şi supermarket-urilor viu colorate şi pline de tot ce-ţi doreşte inima. Vitrinele cu haine de tot felul te întâmpină la tot pasul. Televiziunea prin cablu te îmbie cu zeci de programe. Mănânci, te îmbraci şi priveşti după dorinţă. Te simţi liber şi asta te face fericit. Eşti liber să-ţi spui punctul de vedere cu privire la oricine şi orice. Competitivitatea şi privatizarea creează posibilitatea reuşitei particulare. Nu eşti egal cu nimeni şi nimeni nu are dreptul să-ţi spună cum să trăieşti. Îţi câştigi banii după măsura capacităţii proprii şi nimeni nu are dreptul să-ţi sugereze măcar cum să-ţi raţionalizezi venitul. Fondurile structurale ne zâmbesc îmbietor de la orizontul occidental. Pare că totul este în favoarea noastră.

Oare aceasta este singura definiţie a democraţiei? Aceasta este libertatea adevărată? E adevărat că putem cumpăra de toate; de ce atunci mai avem nevoie de atâtea lucruri? E adevărat că poţi să-ţi spui părerea despre oricine şi orice; dar cine te ascultă? E adevărat că banii europeni nerambursabili aşteaptă să fie cheltuiţi; dar atunci de ce nu-i obţine nimeni?

Capra vecinului, obiectiv prioritar

E clar ca în aceste condiţii un ochi ne râde şi altul ne plânge. Toate ca toate până aici. Dar când aceste lucruri ne schimbă total modul de a gândi şi a fi ar trebui să luăm situaţia mai serios în vedere. Care ne sunt valorile? După ce principii ne ghidăm? Care sunt determinanţii felului de a acţiona şi trăi? Spre ce ne îndreptăm?

Unii apreciază că «peştele se împute de la cap dar se curăţă de la coadă». Alţi că trebuie să începem primenirea «de sus». Mi-aduc aminte că la o conferinţă cineva îl întreba pe cel care a vorbit despre situaţia generală din ţară. De unde să-nceapă înnoirea? De jos în sus sau de sus în jos? Răspunsul a fost cât se poate de prompt: «eu îmi fac datoria cum se cade acolo unde sunt». Poate că dacă toţi am gândi aşa am avea o situaţie mai bună. Totuşi capra vecinului rămâne un obiectiv prioritar. De ce tocmai eu? Mai tot timpul avem impresia că altcineva nu-şi face datoria. Învinuim oameni şi instituţii pentru că nu ne merge bine. Cu ce-s de vină eu că urcă preţurile? Cu ce-s de vină eu că se topesc gheţarii sau că nu-mi găsesc un loc de muncă? Şi aceste întrebări pot continua la nesfârşit şi se pot dezvolta într-un chestionar fără răspuns.

Show şi divertisment

Mentalitatea personală rămâne totuşi singura variantă corectă de răspuns. De la fiecare dintre noi pleacă totul şi, prin efectul bumerangului, se întoarce la noi. Mai devreme sau mai târziu. Există totuşi o ordine. Şi aceasta au afirmat-o de multă vreme nu numai ştiinţa şi filosofia.

Numai că apare o altă întrebare: cum, unde, cine, ce şi când ne educă mentalitatea? «Familia, Şcoala şi Biserica» ar putea răspunde cineva. Şi ar răspunde foarte bine. Vom reveni poate altădată asupra acestui subiect. Deocamdată vom avea în vedere «obiectivele prioritare» ale pseudo-democraţiei româneşti: televizorul, calculatorul şi discoteca. Sau filmul, internetul şi distracţia ca determinanţi ai mentalităţii.

Într-adevăr democraţia comportă şi o parte haioasă. Peste tot numai show şi divertisment. Sunt oameni specializaţi în a te face să râzi. Inclusiv problemele serioase ale ţării se discută în atmosfera de talk-show. Dar există şi un alt fel de relaxare: relaxarea prin intermediul filmului violent sau\şi erotic. Mă gândesc acum la o discuţie pe care am avut-o cu nişte elevi pe această tema. I-am întrebat dacă îi interesează un Stallone sau un Chuck Norris în postura de familişti. Să vină acasă de la servici, să-şi ajute copiii la lecţii, să iasă după-masa cu familia la un teatru sau un concert, să viziteze nişte prieteni… Sunt convins că intuiţi răspunsul. Şi totuşi, acest tip de actori sunt determinanţi la adresa mentalităţii. Studii de specialitate au dovedit cu prisosinţă acest lucru. De fapt vă dau un exemplu concret. Copil fiind şi ieşind de la un film de cinematograf, nu mică mi-a fost mirarea când am văzut că unii dintre cei care au vizionat filmul s-au apucat să dea cu pumnii în scocurile caselor care le ieşeau în cale. Freud a avut încă odată dreptate zicând că omul îşi organizează viaţa în jurul instinctelor violenţei şi sexualităţii. Preferinţele în materie de film dovedesc aceasta.

Iar dacă filmul influenţează mentalitatea, discoteca este locul potrivit de manifestare a acestei mentalităţi. De ce se merge acolo? Pentru întâlniri cu prietenii, relaxare, muzică, divertisment – ar zice unii. Şi ce se găseşte acolo într-adevăr? Fum, băutură, droguri, desfrânare, oboseală, mahmureală. Alţii consideră că discoteca e o bună ocazie pentru a-ţi găsi jumătatea. Însă o jumătate de moment, o aventură şi-atât. Pentru că absolut nimeni n-ar vrea să întemeieze o familie cu un băiat sau o fată care sunt agăţaţi de prima momeală. Nu prezintă garanţie. Deci nu e nimic serios. Şi oare cum va reuşi o astfel de tânără sau un astfel de tânăr, peste ani şi ani, să întemeieze o familie pe care să o slujească cu devotament şi responsabilitate conjugală? Ş-apoi ne mai miră tot felul de forme ale delincvenţei juvenile…

Mulţi oameni văd democraţia prin această lupă. Gustul libertăţii democratice se alimentează din faptul că nu mai trebuie să alegem la TV doar între sârbi şi bulgari şi că avem o mulţime de alternative de petrecere a timpului liber. Însă nu este aceasta o democraţie virusată? Oare democraţia nu rămâne, după aproape două decenii, necunoscuta principală a ecuaţiei vieţii noastre? Şi în continuare ce va fi?

Pr. Ciprian Bîlbă

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 14 - martie 2008

Niciun comentariu: