Cetatea
lui Ștefan de la Soroca, aflată pe Nistru, la 160 km nord de Chișinău, e
unul din cele mai cunoscute obiective turistice ale Moldovei de peste
Prut. Data trecută am ratat-o, era închisă pentru ample lucrări de
reconstrucție. Dar când am revenit pe meleagurile basarabene, a fost
prima pe listă. O întâlnire istorică.
„Suntem la noi acasă...”
Mai avem puțin și ajungem. Recitesc din materialul de documentare de pe site-ul primăriei orașului: „…oricare
alţii s-ar fi risipit în lume (…) Noi am rămas cu sabia în mînă de
strajă la toate zările, iar cînd s-a frînt o clipă, ca să se lege din
nou, tainic, oţelul, am întins brutalităţii arma subţire a inteligenţei
noastre. Şi iată suntem tot acasă.” Cu acest citat al lui Nicolae
Iorga își începe prezentarea Nicolae Bulat, Directorul Muzeului de
Istorie şi Etnografie Soroca. Îmi închipui un domn sobru, la costum și
cravată, conducând o echipă întreagă de angajați.
Dar să mă întorc la lectură: „Suntem
la noi acasă datorită brîului de cetăţi ridicate de-a lungul Nistrului
de primii voievozi ai Ţării Româneşti Moldova: Hotin, Soroca, Orheiul
Vechi, Tighina, Cetatea Albă. Cetăţi care, alături de alte fortificaţii,
au fost o parte familiară a peisajului şi anturajului medieval al
Moldovei şi al Sorocii inclusiv...
Cetatea Soroca a fost un element
esenţial al sistemului feudal de apărare a Principatului Moldova şi
anume fiind responsabilă prin:
-
Crearea unei frontiere politice la margine de ţară;
-
Securitatea economică a ţinutului şi a ţării;
-
Securitatea comercială la vadurile Nistrului.”
Platoșa Europei
Autorul iese din tiparele formulate în
limbaj de lemn, care caracterizează în general prezentările de genul
acesta. Chiar îmi place nota personală pe care o dă:
„Ne luăm îndrăzneala de a
presupune o tendinţă din subconştient de apărare şi de ce nu, comună, a
ţărilor europene, prin acest sistem de apărare la marginea Europei
civilizate. Această barieră fiind şi o garanţie de existenţă a lumii
creştine. Această tendinţă, nefiind desigur politică, doar chiar de la
începuturile sale tînărul principat al Moldovei a fost nevoit să se
afirme cu arma în mînă împotriva acelor vecini dornici de a dezmembra
noua formaţiune politică.
Destinul nostru a fost să fie aşa
ca noi să fim plasaţi la această margine de civilizaţie unde peste apa
Nistrului, asemenea unui ocean imens, cu un început la Nistru şi fără
sfîrşit, se întindea Stepa sălbatică. Cu mii şi sute de ani în urmă
strămoşii noştri au construit cetăţi la Nistru, ele fiind platoşa
Europei şi tot odată martirii ei, jertfind bărbaţii Neamului întru
apărarea ţării şi a lumii creştine.”
O, da, recunosc
patriotismul pe care l-am întâlnit la cele mai înalte cote la
basarabeni în ultima călătorie. Mi-ar plăcea să îl întâlnesc pe omul
acesta! Ce gând imposibil... E directorul, nu un simplu muzeograf. Parcă
aș îndrăzni însă să bat la ușa biroului lui...
Zi de odihnă și apariție de cavaler călare
Parcăm lângă impunătoarea clădire. Ce
sentiment de întoarcere în istorie... „Ştefane, Măria Ta,/ Scoală-te,
Sfinte...” – începe să îmi sune în minte melodia. E destul de puțină
lume. Ce bine! Îmi plac vizitele tihnite, limpezi. Aflăm însă curând
motivul tihnei, care e... cumplit: lunea și MARȚEA cetatea e închisă.
„Zile de odihnă” scrie frumos la intrare. Frumos, frumos, dar noi am
venit de la sute de kilometri... Panica însă e luminată de o rază de
nădejde. Niște oameni binevoitori ne oferă numărul de telefon al
custodelui muzeului, care e... Nicolae Bulat!
--- Sunați-l, sunați-l!
Părintele Sergiu, gazda noastră,
formează numărul. Duce o discuție de lămurire în care rugăciunile
noastre ating cote maxime. Apoi închide.
--- Vine!
Doamne, ce ușurare! Ne bucurăm de
briza Nistrului, ne plimbăm, facem câteva poze. Și iată, în câteva
minute apare cavalerul cetății. Călare! Pe bicicletă. Ce apariție! De la
primele cuvinte în care pare că ne ceartă că stricăm rânduiala
programului, îmi dau seama că este cu adevărat un personaj! Îndrăznim să
pășim în urma lui și a bicicletei pe poarta mare, de fier.
Asedii, incendii și reconstrucții
Ne întâmpină un panou de pe care spicuiesc câteva informații despre Cetatea Soroca:
„Este atestată documentar în Tratatul de pace moldo-polonez de la 12 iulie 1499...
Poartă o marcantă amprentă a
Renașterii: planul circular perfect simetric, cinci turnuri dispuse la
intervale egale, proporțiile desăvârșite etc. Capabilă să reziste la
asedii de lungă durată, ea este prevăzută cu locuințe ale garnizoanei și
ale comandantului militar, un paraclis, depozite, două fântâni cu apă
potabilă.
Printre analogiile apropiate ale
acestui obiectiv militar se numără următoarele monumente: Castel del
Monte (Italia) și Restormel, Queenborough, Camber, toate din Anglia.
Istoria cetății este legată de mai
multe evenimente dramatice din sec. XV-XVIII: invazii tătare, poloneze,
ale cazacilor zaporojeni, acțiuni militare ale regelui polon Ian
Sobiescky, campania de la Prut a țarului rus Petru I ș.a. Deși era
incendiată și supusă unor intervenții constructive ulterioare, Cetatea
Soroca ajunge până în zilele noastre într-o stare bună.”
Așa este. Arată foarte bine și la interior.
Mesajul de pe țepușe
Ghidul nostru își parchează burzuluit
bicicleta într-un depozit și iese parcă alt om: gazda perfectă, sufletul
cetății. Ne aruncă într-un discurs învolburat, acaparator. Pune atâta
viață în ceea ce spune, încât mă trezesc într-un iureș de întâmplări de
acum sute de ani. Pârcălabi, oșteni, atacatori, tătari, țari, săgeți,
pace, război, furt de țară, tras în țeapă... Vorbitorul nostru
întrupează în multe întâmplări chiar câte un personaj sau un apărător al
cetății și vorbește la persoana întâi:
— Ia uite podul-balansoar de la
intrare și capcana: o podea din două părți, care se lasă în jos.
Dedesubt e o groapă cu țepușe. Noi schimbăm des țepușele, ca să fie
mereu proaspete! Și cum suntem mai șugubeți din fire, scriem pe țepușe
cu cuțitul: Bine ați venit la noi, la Soroca!
Dăm să ne amuzăm, dar oșteanul lui Ștefan nu ne lasă și continuă vijelios:
— Am stat cu sabia în mână la toate
zările! Și când s-a frânt oţelul, tainic am aşteptat să se închege la
loc. Și am opus rezistență brutalității inteligenţa noastră. Suntem la
noi acasă!
Printre oșteni și tătari, ghidați de cavaler
În fine, se îndură de noi și ne
slăbește din trăirile intense. Ne dă niște date tehnice – din care rețin
ziduri groase de 3 metri și înalte de 25-30 – apoi ne trimite să
bântuim după plac. Ascultători, ne răspândim prin cetatea rotundă. Urc
scări, multe scări, și mă uit pe toate ferestruicile. Ba în afară unde
văd tătarii venind de dincolo de Nistru, ba înăuntru unde văd
pregătindu-se arcașii lui Ștefan, ba în partea cealaltă unde se întinde
liniștit și contemporan orașul Soroca...
Ce poate face un om pasionat! Ies
ostenită din cetate, de parcă aș fi fost la vreo bătălie medievală.
Cavalerul vine în urma noastră și încuie porțile mărețe. Își coboară
priceput calul-bicicletă pe rampa de acces. Ne salută fastuos și dispare
tainic, cum a și apărut, călare pe bicicletă. Ce oameni strașnici ai
pus la hotare, Ștefane, Măria Ta!
Natalia Corlean
Doinește Nistrul
Doinește Nistrul noaptea, cînd apele vin toate,Să se închine-n taină Cetății de pe mal,
Atîtea lacrimi curs-au pe ziduri de Cetate,
Păstrate sunt de-a pururi în fiecare val.
Din ele sfînt se-adapă eterul care soarbe
Suspinul și amarul ce vine din pămînt,
Cînd vîntul se trezește din locu-n care doarme,
MĂRIA SA îl cheamă și vine Duhul Sfînt.
Învie-un cîmp de oase, de strajă stau soldații,
Nu-s faptele uitate, nici morții risipiți,
Și curge, curge Nistrul, dar cînd se înserează,
Se-oprește-n loc în taină și cîntă: Auziți?
Maria Gabor, 2018
Am
trecut Prutul cu mari emoţii. Basarabia mi-a sunat întotdeauna cu fiori
în profunzimile sufletului şi iată că a venit vremea să păşesc în
sfârşit pe plaiurile ei. După trecerea frontierei, simţurile mi se
activează la maxim: privesc, ascult, respir profund atunci când mai
facem câte un popas; ating florile de mai şi frunzele copacilor. Prima
destinaţie spre care ne îndreptăm e Mănăstirea Vărzăreşti.
Vărzăreşti?
Există o locaţie omonimă şi în judeţul Vrancea, mă întreb dacă au ceva
în comun. Un lucru cu siguranţă: în 1959 ambele au fost distruse de
tăvălugul comunist. Dar mă opresc din citit şi caut să aflu mai multe de
la faţa locului. E abia luna mai, dar nori de praf gros se ridică pe
drumul de ţară care ne duce spre satul Vărzăreşti, raionul Nisporeni.
Peisajul e parcă încremenit într-un trecut. Uliţele sunt pustii. Rar mai
vezi câte un bătrân pe ici, pe colo.
În
sfârşit ne deschide cineva biserica. Urcăm scările abrupte şi intrăm pe
rând. Stupoare. O biserică extraordinar de bine îngrijită. Parcă toată
frumuseţea locului s-a adunat aici, înăuntru: pictură recentă de
calitate, străni noi, sculptate, podea de parchet cu model mozaicat ce
îmi aduce aminte de Castelul Peleş. O, da, aceasta e taina: aici tot ce
este mai bun este dăruit lui Dumnezeu! Nu contează că sunt neterminate
chiliile sau alte utilităţi: Dumnezeu e pe primul loc, deci biserica Lui
este centrul eforturilor.
Mănăstirea
Vărzăreşti este cea mai veche vatră de rugăciune de pe teritoriul
dintre Prut şi Nistru. Ctitorie a boierului Stan Vărzari, este atestată
documentar la 25 aprilie 1420 într-un act emis de către Alexandru cel
Bun, Domnul Ţării Moldovei. Începuturile ei însă sunt mai vechi şi
povestea grea: două perioade lungi de jefuire şi batjocorire i-au marcat
existenţa.
Cea
de-a doua pustiire a început în 1959, când autorităţile sovietice au
închis mănăstirea. Maicile mai bătrâne spuneau că era într-o zi de
Duminică; au intrat în biserică batjocoritor şi au început jaful. Au
fost scoase icoanele, au fost date jos clopotele, cărţile au fost luate
pentru a fi arse, odoarele bisericeşti au fost încărcate în camioane, în
ciuda maicilor care se aşezau în faţa maşinilor. Complexul monastic a
fost devastat, clopotniţa şi atelierele au fost demolate. Biserica de
vară „Sfântul Dimitrie” a devenit depozit de produse alimentare, iar cea
de iarnă a fost transformată în club. Cu timpul biserica „Naşterea
Maicii Domnului” s-a ruinat, iar din biserica Sf. Dimitrie au rămas doar
zidurile.
Prin
jertfa acestei familii a fost reparată biserica „Sf. Dimitrie” şi a
fost construită clădirea care adăposteşte chiliile maicilor. Cealaltă
biserică nu a mai putut fi reconstruită.
O
mare minune din viaţa acestei mănăstiri a fost trăită în 1997, când
preţioasa icoană a Maicii Domnului numită „de la Vărzăreşti” s-a întors
acasă în chip minunat, după ce fusese salvată în 1959 de la razia
comunistă şi dispăruse de multă vreme. Prăznuirea acestei icoane se face
în fiecare an în 17 mai, când are loc şi o procesiune în împrejurimile
mănăstirii.