De curând citeam una din cărţile părintelui Paisie şi m-am oprit cu gândul mai mult la sintagma „păcatul a devenit modă.” Şi pe mine mă frământa într-un fel această problemă văzută puţin din alt unghi... acela al păcatului ca şi compromis.
De foarte multe ori devenim nostalgici gândindu-ne la perioada copilăriei noastre şi a adolescenţei. Şi cred că această nostalgie se datorează şi faptului că ne amintim de copilărie şi adolescenţă ca perioade ale curăţiei, ale purităţii noastre. Adolescenţa este o perioadă care, chiar dacă face trecerea de la copilărie la maturitate, păstreză încă „cuminţenia” şi curăţia copilăriei. De această curăţie ne este dor, pentru această puritate suntem nostalgici.
Cu cât creştem şi ne „maturizăm”, începem să cunoaştem tot mai multe lucruri, ne învârtim în tot mai multe medii, avem o viaţă socială tot mai intensă, devenim tot mai „pricepuţi” la cât mai multe, astfel încât ne mai pierdem din curăţie, din puritate. Lucruri care adesea ne făceau să roşim devin treptat lucruri obişnuite, aprobate şi adoptate de cât mai mulţi, şi până la urmă chiar de noi.
Aminteam înainte cuvântul COMPROMIS. Începem să facem compromisuri mici la început. Cu timpul ele devin tot mai serioase şi, din compromis în compromis, ne „trezim” cu mai multe patimi... Şi când vorbesc despre acest „compromis” mă refer direct la păcat. Facem compromisuri în sensul că acceptăm să facem păcate care, tot repetându-le, ajung să ni se pară normalităţi, sau le diminuăm gravitatea spunând că „nu e chiar aşa de mare” sau „important este că nu facem altele mai mari”. Şi astfel ne „acoperim”, încercăm să ne liniştim conştiinţa, să o adormim.
Să revenim la modă... în păcat. Un factor important în acceptarea acestor compromisuri este moda. Nu atât ca vestimentaţie, cât mai ales ce fac ceilalţi: „păi dacă şi colega face aşa... şi altă colegă şi alt coleg... fac şi eu”. Şi ni se pare că păcatul nu-i păcat, iar el devine un mod de viaţă, de „adaptare la mediu”.
E drept că a creşte nu înseamnă a învăţa să faci o grămadă de păcate, ci doar că adulţi fiind nu mai păstrăm curăţia adolescenţei. Facem cunoştinţă tot mai mult cu păcatul şi uneori nici nu mai reuşim să îl identificăm, tocmai din cauzele amintite mai sus: sau ne obişnuim cu păcatul şi ajungem să trăim cu el considerându-l o stare normală, ce ţine de evoluţia noastră ca persoană.
De foarte multe ori devenim nostalgici gândindu-ne la perioada copilăriei noastre şi a adolescenţei. Şi cred că această nostalgie se datorează şi faptului că ne amintim de copilărie şi adolescenţă ca perioade ale curăţiei, ale purităţii noastre. Adolescenţa este o perioadă care, chiar dacă face trecerea de la copilărie la maturitate, păstreză încă „cuminţenia” şi curăţia copilăriei. De această curăţie ne este dor, pentru această puritate suntem nostalgici.
Cu cât creştem şi ne „maturizăm”, începem să cunoaştem tot mai multe lucruri, ne învârtim în tot mai multe medii, avem o viaţă socială tot mai intensă, devenim tot mai „pricepuţi” la cât mai multe, astfel încât ne mai pierdem din curăţie, din puritate. Lucruri care adesea ne făceau să roşim devin treptat lucruri obişnuite, aprobate şi adoptate de cât mai mulţi, şi până la urmă chiar de noi.
Aminteam înainte cuvântul COMPROMIS. Începem să facem compromisuri mici la început. Cu timpul ele devin tot mai serioase şi, din compromis în compromis, ne „trezim” cu mai multe patimi... Şi când vorbesc despre acest „compromis” mă refer direct la păcat. Facem compromisuri în sensul că acceptăm să facem păcate care, tot repetându-le, ajung să ni se pară normalităţi, sau le diminuăm gravitatea spunând că „nu e chiar aşa de mare” sau „important este că nu facem altele mai mari”. Şi astfel ne „acoperim”, încercăm să ne liniştim conştiinţa, să o adormim.
Să revenim la modă... în păcat. Un factor important în acceptarea acestor compromisuri este moda. Nu atât ca vestimentaţie, cât mai ales ce fac ceilalţi: „păi dacă şi colega face aşa... şi altă colegă şi alt coleg... fac şi eu”. Şi ni se pare că păcatul nu-i păcat, iar el devine un mod de viaţă, de „adaptare la mediu”.
E drept că a creşte nu înseamnă a învăţa să faci o grămadă de păcate, ci doar că adulţi fiind nu mai păstrăm curăţia adolescenţei. Facem cunoştinţă tot mai mult cu păcatul şi uneori nici nu mai reuşim să îl identificăm, tocmai din cauzele amintite mai sus: sau ne obişnuim cu păcatul şi ajungem să trăim cu el considerându-l o stare normală, ce ţine de evoluţia noastră ca persoană.
Şi totuşi... avem şi calea de întoarcere. Asta este frumuseţea Ortodoxiei! Avem mereu posibilitatea de a ne ridica atunci când am căzut, de a ne curăţi atunci când am păcătuit. Cum? Majoritatea ştim răspunsul acestei întrebări: metanoia, schimbarea minţii, întoarcerea la Dumnezeu prin spovedanie, părere de rău şi Sfânta Împărtăşanie. Numai după ce ne-am „îngenunchiat inima” şi ne-am plâns păcatele ajungem iar la puritatea şi curăţia dintâi... a copilăriei. Avem marea şansă de a o putea lua de la început de câte ori vrem... important este să „deschidem ochii”, să vedem „compromisurile”, să lăsăm „moda” şi să mergem la scaunul spovedaniei.
Ramona Broscăţeanu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu