Catehism

Catehism ortodox pe înţelesul tuturor

Începând cu acest număr al revistei, dăm curs dorinţei celor care ne-au cerut să aducem mai multă lumină în înţelegerea adevărurilor noastre de credinţă prin lansarea rubricii „Catehism ortodox”. Nu ne propunem să urmăm, însă, planul clasic al catehismului, (care poate fi răsfoit în formatul deja tipărit şi re-tipărit), ci vom urmări o abordare mai „liberă” a principalelor teme de credinţă.

Argument

Necesitatea unui catehism este justificată de necesitatea cunoaşterii şi înţelegerii propriei spiritualităţi. Dictonul „crede şi nu cerceta” care a făcut valuri în nenumărate rânduri şi este prilej de sminteală de multe ori (prin ironizarea credinţei) nu îşi are locul în spiritualitatea ortodoxă. Dumnezeu nu ne vrea o „biserică de mameluci” sau o mulţime care se conduce după „spiritul de turmă”, ci doreşte însuşirea şi trăirea liberă de către fiecare a adevărurilor de credinţă revelate fie pe cale naturală, fie pe cale supranaturală. Ca zidire a lui Dumnezeu (care este Fiinţă Personală), purtăm amprenta celor trei caracteristici care definesc persoana: sentimentul, raţiunea şi voinţa. Voi spune, deci, „simte, cercetează şi crezi” pentru că vei găsi suficiente motive pentru a-ţi trăi credinţa în deplină înţelegere şi conştienţă.

Religie şi religiozitate

În căutările sale, omul a găsit de cuviinţă să-şi definească relaţia cu Persoana Absolută - „Făcătorul tuturor celor văzute şi nevăzute” - prin termenul de origine latină „religare” (a lega, a re-lega), care desemnează o legătură conştientă şi liberă a lui cu Dumnezeu. Ca „purtător de Dumnezeu” prin definiţie (= prin creaţie), omul este atras fiinţial de cele superioare, cereşti, proprii Creatorului său, iar activarea şi canalizarea puterilor sale spirituale în această relaţie se conturează ca un mod de a fi, ca religiozitate. Raportat la această stare, indiferenţa religioasă este, în realitate, inconştienţă religioasă. Mă voi referi, în acest sens, la o naraţiune citită cândva, intitulată „Cel mai mare nebun”. Pe scurt, este vorba despre un clovn, unul din bieţii „condamnaţi” la a-i face veseli pe cei din jurul lor cu preţul propriei umiliri şi adeseori al propriei prostii, care a primit din partea stăpânului său un băţ noduros, cioplit ca din topor, cu următoarea menţiune: „-Ţine acest băţ şi să nu-l laşi din mână decât atunci când vei întâlni un om mai nebun decât tine. Aceluia poţi să i-l dai”. Nebunul şi-a trăit restul vieţii cu băţul în mână, împlinind porunca stăpânului său. Când acesta a fost doborât la pat de o boală incurabilă, nebunul a venit la el şi l-a întrebat de sănătate. „-Fac rău de tot, în curând va trebui să plec de aici”, i-a zis stăpânul. Plângând, nebunul l-a întrebat: „-Dar când te vei întoarce, stăpâne. Poate peste o lună?” „-Nuuu...” suspină prinţul plin de durere. „-Poate peste un an?!” „-Vai! Nu!” „-Dar peste cât timp, stăpâne?” „-Niciodată” „-Niciodată?! Dar te-ai pregătit de drum pentru o lipsă atât de mare?” l-a întrebat nebunul. „-Pregătit? Nicidecum! Nici nu m-am gândit măcar.” „-Cum, stăpâne, ştii că vei pleca şi n-ai făcut nici o pregătire de plecare?... Nu te-ai spovedit la preot, nu te-ai împăcat cu cei cu care eşti certat, nu-ţi iei rămas bun de la ai tăi?!...ŢINE BĂŢUL! Eu n-am întâlnit până acum om mai nebun decât mine, dar tu mă depăşeşti total cu nebunia ta.” Chiar şi pentru un biet nebun religiozitatea era ceva firesc, natural. Oare au murit nebunii?

Pr. Adrian Magda

Apostolat in Tara Fagarasului nr. 13 - februarie 2008