- Ea se datorează ticăloşiei omului şi este alungată cu doxologie (slăvirea lui Dumnezeu). Cârtirea naşte cârtire, iar doxologia naşte doxologie. Când cineva nu cârteşte pentru o greutate pe care o întâmpină, ci slăveşte pe Dumnezeu, atunci diavolul plezneşte şi se duce la altul care cârteşte, pentru a-i încurca aceluia şi mai mult lucrurile. Pentru că, cu cât cârteşte cineva mai mult, cu atât se distruge pe sine.
Uneori ne fură aghiuţă şi ne face să nu ne mulţumească nimic, în timp ce te poţi bucura de toate duhovniceşte cu doxologie, primind astfel binecuvântarea lui Dumnezeu. Iată, cunosc pe cineva în Sfântul Munte care, atunci când plouă şi îi spui „Iarăşi plouă“, începe: „Da, plouă mereu. O să putrezim de atâta umezeală“. Dacă după puţin timp se opreşte ploaia şi îi spui: „Ei, nu a plouat atât de mult“, acela începe iarăşi: „Da, ploaie a fost asta? O să se usuce pământul“. Şi nu se poate spune că nu e sănătos la minte, ci pur şi simplu s-a obişnuit să cârtească. Să fie om raţional şi să gândească astfel de neghiobii.
Cârtirea atrage blestemul. Este ca şi cum omul s-ar blestema pe sine însuşi, după care vine urgia lui Dumnezeu. În Epir am cunoscut doi ţărani. Unul era familist şi avea vreo două ogoraşe, şi întotdeauna pe toate le încredinţa lui Dumnezeu. Lucra cât putea, fără stres. „Voi face cât voi apuca“ spunea. Uneori o parte din snopii de grâu ce îi rămâneau pe câmp putrezeau din pricina ploii pentru că nu apuca să le strângă, iar pe altele le împrăştia vântul. Dar pentru tot ce se întâmpla spunea: „Slavă Ţie, Doamne!“ şi toate îi mergeau bine. Celălalt avea multe terenuri, vaci etc. şi nu avea nici copii. Dacă îl întrebai „Cum îţi merge?“, răspundea: „Lasă-mă, nu mă întreba!“. Niciodată nu spunea: „Slavă Ţie, Doamne!“, ci mereu cârtea. Şi să vedeţi ce i se întâmpla, uneori îi murea vaca, alteori pătimea altceva. Le avea pe toate, dar pricopseală nu făcea.
De aceea spun că doxologia, slăvirea lui Dumnezeu în toate, este mare. Depinde de noi să gustăm sau nu binecuvântările pe care ni le dă Dumnezeu. Dar cum să le gustăm, dacă atunci când Dumnezeu ne dă de pildă banane, noi ne gândim la ce mâncare bună mănâncă cutare bogătaş? Câţi oameni nu mănâncă numai posmagi, dar zi şi noapte slavoslovesc pe Dumnezeu şi se hrănesc cu dulceaţă cerească! Aceşti oameni dobândesc o sensibilitate duhovnicească şi cunosc mângâierile lui Dumnezeu. Dar noi nu le înţelegem pe acestea, deoarece inima noastră s-a învârtoşat şi nimic nu ne mai satisface. Nu înţelegem că fericirea o avem în veşnicie şi nu în deşertăciune.
Cuviosul Paisie Aghioritul, Viaţa de familie
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu