marți, 22 ianuarie 2008

Lasagna

Duminica la Vecernie am avut niste musafiri dragi, cu care am luat si masa de seara la noi. La insistentele lor postez cum am pregatit eu lasagna si salata in straturi, care se pare ca le-au placut f.mult. De cand am fost la Roma am inceput sa gatesc si eu lasagna, plecand tot de la reteta mamei prietenei mele. Intre timp insa am mai gasit si alte retete si luand de la fiecare ce mi-a placut am ajuns la o varianta proprie (sau nu).
Am pus intr-o tigaie 1 ceapa mica taiata marunt, un ardei mic cubulete, 1 morcov ras – in putin ulei de masline. Am lasat f.putin la calit (nici un minut, pt.ca nu prea le avem cu prajelile), am adaugat 400 g de carne tocata si apoi vin, in care am lasat sa fiarba. Spre sfarsit (nu trebuie sa fiarba f.bine, pt.ca urmeaza sa stea si la cuptor) am adaugat 200 ml sos de rosii si o cutie de mazare.

Am facut un sos béchamel: am pus pe foc 400 ml lapte in care am dizolvat 2 lg de faina si o lgt de unt. Apoi, intr-o tava unsa cu unt am pus cam 1/3 din sosul béchamel, apoi foi de lasagna (eu am avut cu spanac, de aceea sunt verzi).

Urmeaza apoi un rand de carne, mozzarella felii (eu am pus telemea) si parmezan.

Se pun tot asa 3-4 randuri, ultimul strat fiind insa de lasagna, peste care am pus restul de sos béchamel, sos de rosii, parmezan si putina veredeata.

Se lasa la cuptor 20-30 min la foc potrivit, pana se rumeneste (poate nu chiar ca a mea ;) )

Iata si o sectiune:

vineri, 18 ianuarie 2008

Vorbulita calda

Să nu ne înşelăm gândind că deoarece nu ni se iveşte prilej de mucenicie nu avem cum să-L mărturisim şi slăvim pe Domnul nostru, Care-i prezent nu numai în cer şi în iad, în slava cerului ori în adâncurile marii, ci şi în fiecare clipă şi la orice pas al vieţii celei mai obişnuite. Gestul Veronicăi, măscăriciul de la Notre Dame, banalul zâmbet al omului de bunăvoire, vorbuliţa caldă spusă omului necăjit ajung spre a ne convinge că suntem neîncetat îmbiaţi cu posibilitatea de a ne recunoaşte şi vădi ucenici feluriţi şi neabătuţi ai lui Iisus Hristos.
Parintele Nicolae Steinhardt
(sursa este un blog care mi-a facut o mare bucurie)

Duhovnicul


„Cine urcă pentru prima dată un munte trebuie să urmeze un traseu marcat: trebuie să aibă împreună cu el drept însoţitor şi călăuză pe cineva care a urcat deja acest munte şi cunoaşte drumul.“

P.S. Kallistos Ware


„Duhovnicul e cel care te ia de mână si te dăruieşte lui Hristos, e cel care te învaţă să te lupţi cu patimile tale, e cel care te învaţă să cunoşti bucuria cea adevărată. E cel care la fiecare răspântie te ajută să înţelegi care e drumul bun.“

Danion Vasile

joi, 17 ianuarie 2008

Iubeşte si vei fi iubit

Partea I: Dragostea, viaţa femeii

Dragostea este necesară pentru supravieţuire. Fără ea omul îşi pierde dorinţa de a trăi, iar în ea creştem într-o strălucire care ne influenţează pe toate planurile. Din cauza lipsei de iubire mii de oameni se sinucid anual, alţii ajung în spitalele de nebuni, copii loviţi sau neglijaţi suferă de nevroză, iar bătrânii locuiesc în azile tânjind după o vorbă bună. Dumnezeu fiind iubire, ne-a lăsat dragostea ca lege a supravieţuirii. De aceea dacă avem dragoste putem înainta prin cele mai grele momente ale vieţii şi putem face faţă oricărei încercări. Societatea contemporană însă încurajează principii false despre modul de a iubi. De aceea de multe ori noi aşteptăm de la ceilalţi dragoste infinită fără ca noi înşine să oferim această dragoste. Studiile au arătat că există multe diferenţe între felul de a iubi al femeii şi cel al bărbatului, diferenţe care, odată cunoscute, ne pot ajuta să ieşim în întâmpinarea celuilalt, să lucrăm împreună la rodirea binecuvântării pe care am primit-o prin Taina Cununiei.

Trăiesc pentru a iubi

Se pare că femeile au o mare capacitate de a iubi. Dragostea unei femei poate scoate tot ce este mai bun într-un bărbat; este atât de binefăcătoare încât el poate abandona chiar o viaţă de crimă pentru dragostea unei femei.

Lumea are nevoie de atingerea blândă, iubitoare şi plină de afecţiune a femeii, iar dragostea din ea aşteaptă omul potrivit pentru a-şi manifesta această dragoste. Dar femeile au şi o mare nevoie să fie iubite, iar dragostea faţă de ele să fie manifestată în mod constant. Datorită capacităţii ei de afecţiune, exprimările zilnice ale dragostei sunt vitale pentru existenţa unei femei. Ele sunt cheia împlinirii ei, a respectului de sine şi a satisfacţiei vieţii de căsătorie. Dacă un bărbat se simte prins în cursa unei căsnicii plictisitoare, obositoare, el ar putea privi spre sine. Exprimându-şi în mod constant şi afectuos dragostea în diferite moduri, mulţi bărbaţi ar dobândi o căsnicie mult mai fericită.

Mulţi bărbaţi sunt total inconştienţi de nevoia femeii de o dragoste „romantică“, pentru că societatea priveşte de multe ori femeia ca prestatoare de servicii. Căsnicia este o afacere bună atâta timp cât include mesele, grija de casă, îndeplinirea datoriilor sexuale, toate satisfăcute la momentul oportun. Un asemenea comportament distruge femeia, pentru că ea se ofileşte de dorul de a fi o persoană deosebită pentru soţul ei, de a fi preţuită, respectată, apreciată şi iubită.

O avertizare: aşteptările ucigătoare

Uneori o femeie se aşteaptă ca soţul ei să facă ceea ce doreşte ea fără a fi rugat, văzând aceasta ca o dovadă a marii iubiri pe care acesta i-o poartă. De aceea este posibil ca ea să nu îi spună întotdeauna ce doreşte. Pentru a evita frustrările care provin de aici femeile ar trebui să înveţe să dea glas nevoilor lor într-un mod deschis şi sincer, iar bărbaţii trebuie să cunoască nevoia permanentă a femeii de a se simţi iubită.

Unele femei aşteaptă însă o atenţie prea mare din partea soţilor lor. Mijloacele de informare în masă (romanele, filmele, revistele şi siropoasele telenovele) dau adesea o imagine falsă a realităţilor unei căsnicii. Dacă soţia îşi compară mereu soţul cu eroul bun, frumos, bogat şi realizat profesional de pe micul ecran, este foarte posibil ca acesta să se descurajeze şi să acumuleze sentimente de frustrare, nefericire şi amărăciune.

Să nu uităm că realitatea nu este cea pe care o vedem în filme, iar dragostea este un foc care trebuie întreţinut mereu, de ambele părţi. Dragostea femeii poate fi nemărginită, dar ea trebuie în acelaşi timp alimentată cu dovezi de dragoste din partea soţului. Iar o floare, o privire drăgăstoasă sau o vorbă dulce sunt la îndemâna oricui.

Despre lemnele pe care trebuie să le pună soţia pentru a întreţine focul dragostei, numărul viitor...

Natalia Corlean

Implinirea casniciei, un „Pas in doi“

O rubrica de care ma ocup in cadrul Apostolatului este „Pas in doi“. M-am gandit ca e de folos sa postez din articolele care au aparut aici, la tematica Taina casatoriei. Pentru inceput iata cuvantul si motivatia cu care am pornit aceasta rubrica.

Pas în doi, la început de drum

„Pas în doi“. Sub acest titlu ne propunem să redescoperim frumuseţea căsniciei. În lumea de azi majoritatea căsniciilor nu se mai bazează pe alegerea părinţilor sau pe considerente materiale, iar tinerii pornesc pe acest drum din proprie iniţiativă, din dragoste. Cu toate acestea, paradoxal, numărul divorţurilor a crescut incredibil de mult, practic o căsnicie din cinci ajungând la separare, cu consecinţe dureroase pentru familie, mai ales pentru copii. Şi nu numai atât. Chiar şi mulţi dintre cei care rămân împreună fac acest lucru numai pentru că divorţul li se pare mult mai greu şi acceptă să îndure o relaţie de complezenţă, de acceptare resemnată a situaţiei; iar cu sufletul (şi de cele mai multe ori şi cu trupul) evadează din căsnicie. Nici societatea nu e de partea familiei, pentru că încurajează acest comportament, iar căsnicia este de multe ori numită "colivie" sau "jug", iar pe seama ei există nenumărate glume care descriu viaţa celor căsătoriţi ca fiind una de suportare reciprocă. Aşa să fie? Atunci cum de vedem totuşi şi soţi care se înţeleg din priviri, care şi după zeci de ani de căsnicie îşi zâmbesc drăgăstos şi complice sau se plimbă de mână, ca în tinereţe?

Un psiholog pe probleme de căsnicie spunea că nu există căsătorii nefericite, ci doar parteneri imaturi. O căsnicie fericită nu e un cadou pe care îl primeşti de-a gata prin binecuvântarea lui Dumnezeu în Taina Cununiei, ci e o luptă care, dacă îl luăm ca aliat pe Domnul, se transformă în victorie. În această împreună călătorie un rol important îl are şi informaţia, pentru că despre căsnicie înveţi cât trăieşti. De aceea ne-am propus să punem la dispoziţia celor care îşi doresc o căsnicie împlinită, indiferent de vârsta lor, o serie de articole în care vor găsi informaţii folositoare, din experienţa unor duhovnici şi nu numai.

Pornim deci la drum, cu rugăciune şi cu speranţa ca mersul unul lângă altul din multe căsnicii să se armonizeze în timp şi să devină un "pas în doi".

Natalia Corlean

Biscuiti cu cereale

Continui seria postarilor cu hrana pentru trup, pt.ca in perioada asta mai lejera pentru mine am programat tot felul de mancaruri pe care nu am putut sa le fac in saptamanile trecute. Am trecut azi la biscuitii cu cereale, tot de la Irina, care este o adevarata enciclopedie de lucruri bune. Nici mie nu prea imi placeau cerealele in forma lor de musli, dar cum au iesit in forma de biscuiti sunt excelenti!
Eu am folosit asa:
1 pachet unt
100 g zahar (300 de g, cum zice reteta, mi s-a parut f.mult, mai ales ca noi incercam sa evitam zaharul pe cat putem, iar fructele din musli dau oricum o dulceata naturala)
2 pliculete zahar vanilat
2 oua
150 g faina
1/2 lgt praf de copt
1 praf sare
3 cani musli
50 g nuca de cocos (reteta zice 1 cana nuci macinate, dar nu am avut)
Am batut untul cu zaharul, am adaugat rand pe rand ouale, vanilia, praful de copt, faina, nuca de cocos si cerealele si am lasat 30 de min sa se inmoaie.
Intr-o tava tapetata cu hartie de copt am pus cu lingurita gramajoare (daca vreti sa fie f.aspectuoase puteti folosi o forma).
Am dat 15-20 min la cuptor si... gata! cu lapte sunt excelenti, ca sa nu mai vorbim de sanatosi!
Important: pt. a ramane crocanti se pastreaza in cutii ermetice.

miercuri, 16 ianuarie 2008

Paste reci

Dupa doua saptamani de preocupare exclusiva pentru Apostolat in Tara Fagasului, adica „hrana pentru suflet“, m-am „coborat“ si in sferele hranei pentru trup.
Asa ca in timp ce se cocea painea la cuptor, fiind post astazi, m-am avantat rapid si la o portie de paste reci care imi aduc aminte de Italia, pentru ca acolo am prins reteta, de la mama prietenei mele.
Foarte simplu si usor, aveti nevoie de:
2-3 rosii
busuioc
1-2 catei usturoi
ulei de masline, sare
Rosiile se taie cubulete. Busuiocul, daca aveti verde, da o aroma deosebita - se rupe cu mana. Daca nu, merge si uscat si puteti adauga alta verdeata (eu am pus marar si patrunjel). Se adauga putin ulei de masline, sare si 1-2 catei de usturoi pisat. Se lasa cel putin 1/2 ora sa prinda gust.
Intre timp se fierb spaghetele. Dupa ce se racesc se amesteca cu restul.
PS. Daca nu e post se pot pune cubulete de mozarella.

Paine facuta in casa

De mult am la suflet respectul taranului pentru paine. Atunci cand tu cultivi graul, pe al carui bob, spun stramosii nostri, „este scrisa fata Domnului Hristos“, apoi lucrezi cu mainile tale la tot procesul prin care trebuie sa treaca bobul de grau pentru a ajunge paine pe masa, e firesc respectul pentru acest aliment de baza. Astazi insa, cand dam un banut si ne procuram de-a gata si foarte simplu o bucata de paine, nu mai realizam nici semnificatia painii, ci ne intereseaza doar prospetimea ei, daramite sa avem grija de locul unde o punem (doar din considerente igienice nu o asezam oriunde). Bunicii nostri nu isi inchipuiau alt loc pentru paine decat PE MASA, loc de cinste, si nu o taiau pana nu o insemnau cu semnul crucii.
Toate acestea le-am avut pana azi mai mult in minte, cred... Astazi insa am reusit sa pun in practica reteta Irinei de paine de casa, cred ca mai mult din curiozitate, si tot ce va spuneam mai inainte mi-a intrat si la inima :)
Am pus deci asa:
250 g faina alba
130 g faina integrala de secara
150 g faina integrala de grau
1 plic drojdie uscata (Dr.Oetker)
1 lgt sare, 1 lgt zahar
seminte de floarea soarelui si susan
250 ml apa calduta
70 ml ulei (eu am pus jumatate de masline, jumatate de floarea soarelui)
Am amestecat si framantat bine, mai cu mixerul, mai cu mana :), am lasat la dospit o jumatate de ora, la caldura (eu am pus pe soba de teracota), apoi am mai framantat putin, am pus-o in tava, am pus seminte si pe deasupra si am mai lasat 15 min.
Am dat la cuptor cam 35-40 de min.
Rezultatul a fost... impresionant.
In afara de mirosul ademenitor de paine calda care iti umple casa, parintele a zis ca e cea mai buna paine pe care a mancat-o vreodata (ceea ce merita toata osteneala, care nici macar nu e mare). Si mie mi s-a parut la fel si pentru prima data mi-am dat seama, facand diferenta, de multimea de afanatori si alte prostii pe care le contine painea de cumparat.
Am mancat deci paine ca pe o delicatesa, nici nu ne-am indurat sa mai punem ceva pe ea, atat de buna este...

marți, 15 ianuarie 2008

„Prea ni se pare că noi suntem stăpânii lumii“


Interviu cu parintele Iosif Ciolan, preot paroh in Sinca Veche

Părintele Iosif păstoreşte cu bucurie şi dragoste comunitatea ortodoxă din Şinca Veche. Un preot cu multe realizări deosebite, ca mărturie atrăgându-ne atenţia frumoasa biserică unde slujeşte, dar şi implicarea lui în viaţa comunităţii, care îl face să fie apreciat şi iubit atât de cei de vârsta a doua şi a treia, dar şi de tinerii pe care cu drag părintele îi ia sub ocrotirea sa, unii dintre ei cântând în cor, alţii ajutându-l în Sfântul Altar. Mereu zâmbitor şi iubitor de oameni, părintele ne-a răspuns cu drag la întrebările ridicate de câteva temeri contemporane.


Părinte, parcă sunt tot mai mulţi tineri care amână momentul căsătoriei, fiindu-le teamă să facă acest pas. De unde vine această teamă ?

Cred că este vorba de impactul societăţii asupra naturii umane. Oamenilor le e teamă că nu va exista un suport material suficient, care să le susţină viaţa, care să-i ajute să înceapă această nouă viaţă.

Este justificată această teamă ?

Cu siguranţă că nu. În momentul în care omul are alte valori în viaţa lui, în momentul în care se bazează pe viaţa spirituală, automat materialul va fi lăsat pe planul al doilea şi atunci şi teama va dispărea. Din păcate însă societatea noastră este din ce în ce mai secularizată şi chiar ea le alimentează tinerilor această temă, neoferindu-le însă alternativă la astfel de probleme. Există însă o oază spirituală care le poate oferi efectiv o stare de linişte, o stare de împăcare cu realităţile lumii actuale şi răspunsurile la aceste frământări ale lor. Aceasta este Biserica. Dacă ne uităm în Biserică vedem că există exemple de urmat sau cel puţin de luat în seamă. Acolo îi găsesc pe cei care sunt împliniţi şi pe cei care au trecut deja prin viaţa unei căsnicii frumoase. În Biserică, nu în afară. În afară o să-ţi dai seama că familia nu este prezentă decât într-o măsură dezbinată oarecum.

Însă cum pot fi ei să discearnă aceste lucruri, pentru că pe de altă parte avem o situaţie deloc plăcută: foarte multe cupluri, după destul de puţin timp de la căsătorie, divorţează.

O greşeală mare pe care o fac tinerii când se căsătoresc este că nu întreabă şi nu ascultă pe nimeni. Ei consideră că uneori iubirea este totul şi că aceasta poate să rezolve toate problemele. Cel mai adesea ei nu au un duhovnic comun, cu care să vorbească înainte de a se căsători. Doi tineri care-şi aleg bine duhovnicul, aceia nu pot să greşească în căsătorie. Duhovnicul este cel care, nu numai el ca şi om, prin pregătirea sa, poate să le răspundă şi să-i ajute la finalizarea cu responsabilitate a acestui pas, ci efectiv glasul lui Dumnezeu care vorbeşte prin gura duhovnicului poate să îi arate tânărului dacă persoana pe care a ales-o este potrivită pentru căsătorie. Sunt multe cazuri de tineri care datorită duhovnicilor pe care i-au avut, şi datorită binecuvântării, au trăit vremuri frumoase şi o căsnicie fericită. Pentru că au avut de la început binecuvântarea lui Dumnezeu care a lucrat în căsnicia lor, bineînţeles cu lucrarea şi cu străduinţa amândurora. Deci primul lucru este ca ei să-şi caute duhovnic, şi un duhovnic bun.

Părinte, în afară de teama de căsătorie am mai întâlnit, nu de puţine ori, la oamenii căsătoriţi, o teamă de a avea copii. De cele mai multe ori tot din considerente materiale…

Perspectiva acesta este greşită, pentru că de fapt nu noi îi creştem pe copii. Noi le oferim un mediu de socializare. În rest cel care îi creşte este Dumnezeu. Şi cel mai bun exemplu este cel al familiilor cu mulţi copii. Am un vecin care are 13, şi toţi sunt realizaţi din punct de vedere material, deşi le-a fost greu.

Există însă şi o altă teamă, egoistă: să nu le fure timpul pe care preferă să îl dedice realizărilor profesionale sau destinderii decât creşterii copiilor.

Am întâlnit de curând pe cineva care avea o teamă filosofică, ca să zic aşa… Se întreba de ce să dea viaţă unei fiinţe pentru a se chinui în această lume plină de suferinţe. Are dreptate?

Nu. Din punctul meu de vedere, există mult mai multă fericire decât nefericire, mult mai multe lucruri frumoase. Nu ne putem numai crampona de ceea ce este urât în jurul nostru. Mântuitorul Hristos spune foarte clar: dacă ochiul tău este curat, totul în jurul tău îl vezi curat. Dacă trupul şi sufletul sunt curate, toate în jurul tău sunt curate. Avem un exemplu foarte bun pentru noi: părintele Teofil. Suferinţa cu care s-a născut, de a nu vedea, ar fi trebuit să-l facă să fie încruntat, supărat, însă el, din contră, este luminos şi optimist. A fost întrebat odată de mitropolitul Antonie dacă este fericit şi mulţumit aşa cum este el. Părintele a răspuns că dacă ar zice că e mulţumit şi fericit ar minţi. Însă i-a ajutat Dumnezeu să descoperă acea bucurie în plus faţă de ce au primit alţii: liniştea izvorâtă din prezenţa lui Dumnezeu în viaţa lui.

Prea ni se pare că noi suntem stăpânii lumii, că noi suntem cei care facem să crească copilul. Nu, Dumnezeu este cel care le plineşte toate.

Părinte, sunteţi autorul poveştii pentru copii din fiecare număr al revistei, care-l are protagonist pe Matei. De unde dragostea de a vă adresa copiilor şi puterea de a crea?

În primul rând fiecare copil îşi iubeşte copilăria. Şi aici vorbeşte copilul din mine. Mi-a plăcut să ascult poveşti şi în general ascultam poveştile pe care bunica mea mi le spunea, în care personajele principale eram eu şi sora mea. Aşa am ajuns la un moment dat să încerc să retrăiesc acele clipe de atunci şi ori de câte ori scriu poveştile, mă revăd pe mine. Puterea de a crea... probabil că aşa vrea Dumnezeu. Poveştile însă nu sunt numai pentru copiii mici, ci sunt şi pentru copiii din noi, pentru copii mai mari, care eu nevoie de explicarea învăţăturii creştine printr-o pildă.

Interviu realizat de Pr. Marius Corlean

duminică, 13 ianuarie 2008

Credinţa, între declaraţie şi trăire

Observăm de cele mai multe ori în vieţile creştinilor noştri că nu există o acoperire practică a credinţei. Adică, deşi se numesc creştini, în comportamentul, viaţa, atitudinea şi modul lor de gândire există o ruptură faţă de modul în care ar trebui să se comporte, să trăiască, să gândească un adevărat creştin. De ce? Uneori lipseşte informaţia, alteori nu este interesat pur şi simplu din varii motive…

„Tradiţiile“ – credinţa noastră

A fi creştin nu înseamnă numai a face act de prezenţă la slujbele care se ţin la biserică (care de cele mai multe ori sunt neînţelese, tot din cauza dezinteresului), ci înseamnă ca TOATĂ viaţa noastră „lui Hristos Dumnezeu să o dăm”, cum mărturisim la Sfânta Liturghie.
S-ar putea întreba cineva: cum adică nu trăiesc cu adevărat creştineşte? Uite, eu merg la biserică, mă rog cât de cât… Ce-mi lipseşte? Am să iau cu un exemplu: la o înmormântare, după ce s-a ieşit afară pentru a continua slujba, una dintre femei, (pe care o ştiam că merge la biserică), a fugit repede şi a luat o cană spărgând-o în cameră după ce a fost scos afară mortul iar oamenii au ieşit în curte. Am întrebat-o de ce a făcut gestul acesta, pentru a vedea ce explicaţie dă. Răspunsul a fost acesta: „Aşa-i tradiţia.“
Nu de puţine ori mi-a fost dat să aud acest răspuns în multe alte contexte, indiciu al faptului că mulţi dintre ai noştri creştini fac ceea ce fac nu fac conştient şi convinşi de ceea ce fac, ci multe lucruri le împlinesc în virtutea unei aşa zise „tradiţii”. Mai cunoaştem şi alte multe „tradiţii“: spoveditul la repezeală în ultima săptamână înainte de Paşti, parastasele „udate” din belşug cu băutură, pe la sate intratul la crâşmă „la una mică” după slujbă, bârfele şi uitatul prin biserica pentru a vedea cine cu ce e îmbrăcat şi multe altele..., care în nici un caz nu aparţin unei vieţi creştine.
Faptul că există un număr statistic majoritar de creştini ortodocşi (90%) nu înseamnă că toţi aceştia sunt şi creştini în adevăratul sens al cuvântului. Ba chiar mulţi nici nu au habar ce înseamnă creştinism. Şi aceasta reprezintă un semnal de alarmă, pentru că atâta timp cât nu este înţeles creştinismul în profunzime şi corect, atât timp cât nu este aplicat în viaţa de zi cu zi, nu putem spune că avem o relaţie autentică cu Dumnezeu şi, deci, că suntem creştini. Toate aceste „tradiţii“, superstiţii şi erori de înţelegere trebuie înlăturate şi corectate, deoarece prin ele nu numai că nu ne trăim credinţa, dar nu-i lăsăm nici pe alţii să o trăiască. Cum se întâmplă asta? Pentru că cei care ar vrea să se apropie de Biserică şi dau de tot felul de oameni care sunt preocupaţi mai degrabă cu respectarea a tot felul de „tradiţii“, care nu au nimic de a face cu o credinţă sinceră, dau bir cu fugiţii.

Cum aflăm voia lui Dumnezeu?
Ce este însă de făcut? Primul lucru care trebuie înţeles fundamental de către credincioşi este că Biserica lui Hristos o formăm cu toţii, laici şi clerici. Numai împreună putem vorbi despre o adevărată Biserică a lui Hristos, iar despre noi ca despre nişte mădulare active, nu moarte, ale acestui corp al Bisericii. Pentru că fiind fiecare mădular al Bisericii lui Hristos, fiecare avem funcţia noastră REALĂ, nu închipuită, nu înţeleasă metaforic, ci pur şi simplu noi suntem o particică activă a trupului lui Hristos, adică al Bisericii, şi fiecare avem un loc şi un plan binecunoscut lui Dumnezeu. Cum îl putem cunoaşte şi noi ? Cu ajutorul DUHOVNICULUI. Este primul lucru din abecedarul credinţei pe care trebuie să-l înţelegem şi de fapt cel mai important. Cu aceasta ar trebuie nepărat să începem.
Dar iată că noi astăzi nu mai prea vorbim de duhovnic, ci vorbim impersonal de preotul cutare la care m-am spovedit. Şi dacă nu era el, e bun şi altul. Apoi, în Postul Paştilor, buluc la biserică în mod deosebit în ultima săptămână, şi... pe unde om nimeri.
Dragii mei, vă întreb aşa, după mintea şi sufletul dumneavoastră, credeţi ca asta se numeşte duhovnic? Că aşa superficial putem noi cunoaşte voia lui Dumnezeu cu noi? Că aşteptăm miracole de la o spovedanie care durează uneori la fel de scurt ca şi un blitz al aparatului de fotografiat? Această noţiune - DUHOVNIC - creştinii zilelor noastre trebuie să o înţeleagă şi să o asume. Duhovnicul este tatăl nostru duhovnicesc, el este unul singur şi pe acela trebuie să-l păstrăm necontenit. Este cel prin care Dumnezeu călăuzeşte paşii omului. Fără acesta, omul este realmente în derivă. Spovedania adevărată se face cu răgaz, la un duhovnic care te cunoaşte, îţi cunoaşte viaţa şi durerile, se roagă pentru tine, iar în timpul spovedaniei are şi vremea de a cere lui Dumnezeu să îi dea cuvântul de folos pentru tine.

Preţuiţi-vă sufletul!
Apoi mai este o problemă gravă. De duhovnic se leagă automat o altă stare pe care creştinul ar trebui obligatoriu să o deţină: ascultarea. Adică să asculţi de ceea ce spune părintele duhovnicesc, duhovnicul. Aici însă e o altă problemă majoră: „Cum, zice creştinul nostru, să ascult eu de popa? Păi el îmi zice să postesc, să mă înfrânez, să nu mai înjur etc. Fugi, dom’le de aici...“
Da, dragul meu creştin, să asculţi de el, de duhovnic, pentru că degeaba ai duhovnic dacă nu-l asculţi. Şi preţuiţi-vă sufletele, dragii mei, căutaţi duhovnici care să vă crească sufleteşte, să simţiţi că prin ei grăieşte Dumnezeu. Aşa cum atunci când sunteţi bolnavi căutaţi să mergeţi la un doctor bun şi nu vă lăsaţi pe mâna oricui, acordaţi cel puţin aceeaşi atenţie şi sufletului.
Iată două realităţi fundamentale, la care trebuie să luăm aminte. Duhovnicul şi ascultarea de duhovnic. Cu aceasta facem primii paşi adevăraţi în viaţa duhovnicească, primii paşi cu Dumnezeu. Ascultându-l putem apoi împlini şi celelalte lipsuri ale noastre, iar diferenţele dintre ceea ce declarăm că ne este credinţa şi ceea ce facem în realitate se vor diminua simţitor.

Pr. Marius Corlean