Minunea voluntarilor - file de jurnal

Decizia autorităților de a ANULA acordul între Biserică și M.A.I., prin care paștile puteau fi distribuite la biserică, ne-a bulversat. Mai era o zi și totul era super organizat: marcaje de distanțare, intrare de pe o stradă și ieșire pe alta, toate normele în vigoare respectate. Și, deodată, iată că nu e bine! E voie la hipermarket, la piață, dar NU la biserică!
CE SĂ FACI? Ce să poți face într-o singură zi, în condițiile în care credincioșii nu au acces la slujbe, iar majoritatea consilierilor parohiali sunt peste 65 de ani, deci consemnați la domiciliu? Și atunci a apărut dragostea lor:
— Părinte, eu pot să mă ocup de cartierul meu! Mă duc eu din poartă în poartă și îi întreb pe vecini dacă vor paști. Fac liste și mă organizez! Vă puteți baza pe mine!
— Părinte, mă ocup eu de blocul meu! Și de fapt cred că pot să iau și câteva blocuri vecine, mai cunosc oameni acolo. O trimit și pe mama!
— Părinte, pot să ajut cu ceva?
— Părinte, și eu!...
Și așa... Om cu Om, am reușit să acoperim toate zonele. Cu un entuziasm fantastic.
În responsabilitea mea de call center, în Sâmbăta Mare primeam încă telefoane:
— Bună ziua! Abia acum am văzut anunțul în poștă. Am dori și noi paști...
— Bună ziua! Am aflat acum că ne puteți aduce paști. Pe mine nu m-a anunțat șeful de scară, mi-au zis acum vecinii... Vreau și eu!...
...
Eu le-aș fi zis sincer: „Oameni buni, e foarte târziu. Nu se mai poate! Voluntarii umblă de 3 zile, caserolele au fost deja duse!” Dar răspunsul trebuia să fie al voluntarului zonei, nu al meu. Și le ziceam:
— Eu nu cred că se mai poate, e foarte târziu. Dar vorbesc cu voluntarul care se ocupă de zona dvs. Lăsați-mi datele și vedem dacă se mai poate face ceva.
Și sunam. Iar răspunsul era, invariabil:
— Sigur, doamna preoteasă! Se rezolvă! Mă duc!
Pe mine disponibilitatea aceasta m-a impresionat până la lacrimi. Au fost zile grele de tot, din multe puncte de vedere. Dar dragostea lor a fost balsam tămăduitor pe rănile dureroase.

Preotul specialist în găuri negre

L-am cunoscut pe părintele Răzvan Bena anul trecut, la Paris. Un om minunat.
Reportajul Trinitas îl surprinde foarte bine:

Potop în cuptor. Dureri în file de jurnal

Pentru mine personal slujbele afară au fost mai rele decât perioada fără oameni la biserică. Atunci îmi lipsea enorm comuniunea liturgică cu frații, dar trăiam intens relația cu Domnul la slujbe. Pe când afară...

Prima dată când l-am auzit pe PS Ignatie, la prima Liturghie în aer liber, spunând că cerul întregii țări s-a făcut cupolă de biserică, mi-a sunat așa frumos și întăritor! Cu timpul însă mi-am dat seama că eu afară nu mă pot ruga ca înăuntru. Că nu pot să mă adun, că mă risipesc în natură, că mă dizolv parcă în exterior. Am luat-o ca pe o neputință proprie și în mare măsură așa și este. Dar când am auzit un preot spunând (cu cele mai bune intenții de mângâiere a credincioșilor la o predică în aer liber) că nicio boltă de biserică nu e mai frumoasă decât bolta cerului... mi s-a așezat clar în minte întrebarea: Dacă cea mai frumoasă biserică e natura, de ce avem biserici? Doar ca să nu ne plouă? Sau să nu ne ardă soarele? O, nu! Biserica, lăcașul acesta de zid, adună în ea atâtea taine dumnezeiești! Atâta ardere, atâta intensitate! Rugăciunile înaintașilor timp de secole au înduhovnicit parcă zidurile! Lacrimile și trăirile lor s-au impregnat parcă în materie! Prezența permanentă a lui Hristos pe Sfânta Masă e o Taină de necuprins în cuvinte!

Toate acestea m-au inundat astăzi într-un potop de lacrimi, la prima slujbă în biserică după o lună de zile dureroasă... Mi-am dat seama că diferența între slujbele de afară și slujbele din biserică mi-au fost ca diferența între o tentativă de coacere pe lângă cuptor, care poate dospi frumos și poate încălzi foarte bine, dar nu poate egala interiorul cuptorului, unde harul radiază parcă din toate direcțiile. (Desigur, dacă există corespondență cu biserica inimii... Altfel nu pătrunde nimic. Doar de atâtea ori am fost de piatră și prezența mea în biserică a fost doar formală!)

Doamne, ai îngăduit să rămânem fără slujbe... Și în loc să investim în repararea bisericii din inimă, ca să Te întâlnim permanent acolo, unii ne-am obișnuit cu live-urile și le accesăm acum în continuare, ca fiind mai simple și mai sigure.

Ai îngăduit să fim lipsiți de biserici... Și în loc să le prețuim mai mult, unii ne-am uitat mai mult la norii cerului decât la Tine.

Ai îngăduit să ni se ia pentru o perioadă Spovedania și Dumnezeiasca Împărtășanie... Și în loc să ne pocăim pentru ratările din trecut, să ardem de dorul ei și să ne pregătim cu lacrimi de întâlnirea cu Tine, mulți (atât de mulți!) am șters-o din calendarul personal, că doar a trecut Postul Mare.

Ai îngăduit să nu ne mai întâlnim unii cu alții... Iar noi am reușit prea puțin să prețuim relațiile inter-personale și să lucrăm la unitatea între noi. Mai degrabă ne-am repezit să ne ardem cu vorbe și judecăți ucigătoare, chiar între noi, creștinii, și să ne dezbinăm orbește.

Ai îngăduit să ne fie răstignite zâmbetele și îmbrățișările... Și în loc să realizăm vitalitatea lor și să găsim soluții de a le înlocui temporar cu căldura iubirii, unii ne-am distanțat existențial, nu doar sanitar, zdrobiți de frică și privind la aproapele doar ca la o posibilă sursă de moarte.

Doamne, câți dintre noi am căzut în valuri în furtuna aceasta! Da, e vreme de cernere, Doamne, dar nu lăsa, pentru păcatele și neiubirea mea, să ne acopere talazurile spre moartea sufletului! Trimite, Doamne, bărci de salvare care să ne readucă în corabia Ta, pentru rugăciunile tuturor Sfinților Tăi, cei vrednici de Tine, și ale Preacuratei Maicii noastre.

Vino, Doamne! Trimite Duhul Tău cel Sfânt să ardă baobabii patimilor, să lumineze cămara și să aprindă candela inimii care să ardă nestinsă cu focul Iubirii Tale.

Preocuparea mea pentru Postul Mare s-a concretizat într-un volum

Mult am vorbit pe acest blog despre Postul Mare.
De aceea mă simt datoare să anunț aici că această preocupare a mea de a împărtăși bucuria parcurgerii împreună-călătoriei prin Postul Mare s-a concretizat într-un volum.
E un volum care a apărut la 20 de ani de la prima mea întâlnire copleșitoare cu atmosfera Postului Mare, cu Triodul, cu Canonul cel Mare – petrecută în capela Facultății de Teologie ortodoxă din Sibiu.
Și e un volum care a apărut după opt ani de lucru – nu am putut lucra la el decât în perioadele Postului Mare, pentru că atmosfera acestuia nu poate fi recreată și retrăită în altă perioadă a anului. Cartea poate fi comandată pe site-ul Editurii Agaton.

Cu drag și nostalgie pentru împreună-rugăciunile noastre pornite pe acest blog cu binecuvântarea duhovnicilor noștri,
Vă îmbrățișez cu drag și recunoștință pe toți cei care ați gustat din bucuria împreună-călătoriei, dar și pe cei care veți descoperi comorile acestei perioade unice din an.
N.

Sârbii ortodocşi şi Church related ethno music

„Church related ethno music” este un fenomen care mie mi-a părut tare interesant. Se petrece în Serbia. Începând cu anii 90, după ce au ieşit din comunism, diverşi oameni pasionaţi de muzică (profesionişti şi amatori) au dezvoltat un tip de muzică în care au încercat combinaţii interesante între:

• -          “Karlovačko pojanje” – cântarea sârbească dezvoltată în timp, în urma pierderii treptate a cântării bizantine în timpul stăpânirii otomane;
• -          cântece populare lirice
• -          muzică europeană renascentistă
• -          muzică bizantină
• -          poezia Sfântului Nicolae Velimirovici
• -          poeme epice populare, acompaniate de diverse instrumente tradiţionale.

Unul din cele mai cunoscute şi interesante proiecte este Podignimo Stupove („Să ridicăm turnuri de biserici”), dedicat refacerii Mănăstirii Djurdjevi Stupovi, biserică de secol 12 (patrimoniu UNESCO), distrusă de turci şi abandonată în 1689. Mănăstirea are un amplasament extraordinar şi refacerea ei este un simbol al renaşterii spiritualităţii. Aşa că în proiect s-au implicat diverse celebrităţi – muzicieni, artişti, sportivi etc.

Foto: Marijana Pantić; www.naslovi.net

Iată câteva exemple de piese născute în cadrul acestui proiect, multe dintre ele pe versuri de Sf. Nicolae Velimirovici:

Şi nu e vorba doar de acest proiect, ci de un stil; cum e şi piesa aceasta:

 Mie mi-au transmis multă bucurie. M-au impresioant vocile, frumuseţea oamenilor şi iubirea lor profundă pentru ţara lor şi valorile moştenite.

N.

Bibliografie:

• Mihailo SMILJANIC, Renaissance of Orthodox Church Chanting and Ethno Music in Belgrade from 1990 Until Today, Academia.edu
• Aleksandar Mitic, Barnstorming To Raise the Roof, 20 August 2003, Transitions Online

Când faci ordine în garderobă

În ultima vreme m-am gândit mult la cum se fac un anumit tip de daruri: cele din lucruri care nu îţi mai trebuiesc, dar sunt încă bune. Şi atât am filozofat pornind de la experienţe, încât am scris un articol. :)
Despre câteva principii de care ar trebui să ţinem cont când dăruim lucruri deja folosite:

Când vrei să faci ordine în garderobă sau arta de a dărui ce nu îţi mai foloseşte

„Mâine e o zi bună de lucru"

Acum un an cugetam la cuvintele domnului Ştefan Câlţia: „A răzbi înseamnă a avea speranţa că ziua de mâine e O ZI BUNĂ DE LUCRU"
M-am bucurat să regăsesc acum aceste cuvinte, spuse într-un interviu din 2011:

"Am venit dintr-o lume aşezată, deloc sofisticată, în care am învăţat că dacă îţi faci lucrul tău, şi te zbaţi pentru el, Dumnezeu te ajută. Şi, până la urmă, răzbeşti. Ce înseamnă a răzbi? A răzbi înseamnă a avea speranţa că ziua de mâine e o zi bună de lucru." (Ştefan Câlţia, în dialog cu Diana Rotaru, jurnalul.ro)

Cuvântul anului 2016

Mi-a venit în seara asta: RELAŢIE. Şi mi s-a luminat şi definit printr-un cuvânt al Maicii Siluana: „Viața nu e o înșiruire de evenimente, ci RELAȚIE. Relație cu Viața Care este Dumnezeu, direct și prin toate darurile Lui. Și relații cu toți cei vii și cu toate darurile lor.”

Pentru că îmi doresc pentru anul acesta să fiu vie, să fiu o prezenţă conştientă în relaţie cu celălalt şi cu Domnul.

***
„Cuvântul anului” este o iniţiativă lansată de Irina (Dulce casă) şi este „un cuvant care sa sintetizeze directia in care as dori sa merg, persoana care as dori sa fiu. Un cuvant care sa ma calauzeasca de-a lungul anului si sa-mi reaminteasca mereu ca trebuie sa ma concentrez intai pe ceea ce as dori sa fiu, ca sa fac ceea ce trebuie si sa obtin ceea ce imi doresc.”

http://dulcecasa.blogspot.ro/2016/01/cuvantul-anului-2016.html

Revelionul în biserică

Am trăit pentru prima dată trecerea dintre ani în biserică într-o suburbie a Parisului. Aveam 16 ani.
A fost o revelatie atât de profundă, încât mi-am dorit să fac acest lucru în fiecare an. Nu a fost mereu posibil. Dar atunci când a fost, am avut parte de momente de o adâncime duhovnicească greu de explicat în cuvinte.

Un an binecuvântat!
N.

„Să binecuvintezi cu bunătatea Ta cununa anului ce a sosit şi să potoleşti în noi toate vrăjmăşiile, neorânduielile şi luptele cele dinlăuntru şi să ne dăruieşti dragoste tare şi nefăţarnică, unire şi viaţă fără de păcate...” (slujba de mulţumire de Anul Nou)

Reîntoarcere?

Am renunţat la scrisul pe blog de pe la sfârşitul lui 2012. Nu mi-am luat rămas bun, nu l-am închis – m-am gândit că cine ştie, poate o fi de vreun mic folos ceva, vreodată, cuiva. Am mai şi postat, rar, când am avut ceva care m-a impresionat foarte tare.

Între timp proiectele mele s-au dezvoltat mult pe reţelele de socializare. Simt însă nevoia de o ordine, de aşezare, de... rânduială. Şi mi-am dat seama că blogul oferă ceva mai mult în acest sens. Aşa că m-am gândit să mă întorc aici, unde am cunoscut aşa mulţi oameni frumoşi. De multe ori cunoaşterea virtuală a fost primul pas către întâlnirea faţă către faţă.

Nu ştiu dacă e doar o impresie temporară, vom vedea. Deocamdată am făcut puţină curăţenie la aspect. Probabil voi mai şterge şi din postări, ce simt că nu mă mai reprezintă.

Voi ce părere aveţi? Mai folosiţi blogurile?