Sunt sigură că majoritatea cititorilor se gândesc că aceasta este o întrebare adresată mai ales familiştilor şi că, vorbind despre iubire mă refer mai ales la iubirea dintre soţi, chiar şi la iubirea conjugală. Într-o oarecare măsură aveţi dreptate, însă este vorba nu doar de iubirea soţilor, ci de iubirea „familială”. Căci, dacă stăm să ne gândim, fiecare dintre noi facem parte dintr-o familie, avem părinţii noştri, sau soţii şi copiii noştri. Mai mult decât atât, toţi facem parte din Marea Familie al cărei liant este Hristos. Şi veţi deduce în cele ce urmează că afirmaţia mea este cât se poate de adevărată.
Cei mai mulţi dintre credincioşi în perioada Postului Paştelui care tocmai a trecut, s-au spovedit iar apoi s-au împărtăşit cu Trupul şi Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Cu toţii, indiferent de biserica, oraşul, ţara în care ne-am aflat, ne-am împărtăşit la un moment dat cu Trupul şi Sângele lui Hristos. Cu toţii ne-am împărtăşit din acelaşi Trup şi acelaşi Sânge, asta înseamnă că pentru un timp am devenit fraţi de trup şi fraţi de sânge, aşadar am devenit membri ai aceleiaşi familii. Împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului ne face hristofori, adică „purtători de Hristos“, pentru că Îl primim pe Hristos în trupul şi în sufletul nostru. Astfel devenim, toţi cei care ne împărtăşim, fii ai Tatălui şi, automat, fraţi.
Iată deci că familia se extinde, prin urmare şi iubirea ar trebui să se extindă...
Fiind membri ai unei mari familii, ar trebui să ne purtăm ca atare, ca şi în familia „de bază”. Iar la baza fiecărei familii stau încrederea, respectul, ajutorul, sprijinul reciproc, înţelegerea, bunătatea şi, mai presus de toate cea pe care se „clădesc” acestea: IUBIREA.
Deci între membrii unei familii ar trebui să se dezvolte relaţii armonioase, plăcute, bazate pe cele amintite mai sus. Sunt convinsă că aţi observat folosirea formei „ar trebui”. Am folosit-o pentru că ştiu că nu întotdeauna ne manifestăm cum trebuie în relaţia cu ceilalţi. Am putea să analizăm şi să cercetăm mult motivele comportamentului nostru - ciudat câteodată - dar cred că marea concluzie la care s-ar ajunge este aceasta: nu suntem cum trebuie câteodată pentru ceilalţi din cauza lipsei iubirii. Sau (să zicem mai blând) din cauza uitării de a iubi. Din când în când, „uităm” că iubim şi mai „scăpăm” câte un lucru, o faptă mai „nelalocul” ei.
Gândiţi-vă că în locul momentelor tensionate, stresante, ar putea fi momente frumoase, de bucurie şi că vă stă în putere să le transformaţi pe cele rele în bune prin dăruire şi iubire. E drept că pentru a-i iubi pe cei din jur ar trebui să fim în permanenţă cu „mintea trează”, cu inima deschisă, cu atenţia concentrată la maxim. Şi n-ar trebui să ne fie greu să fim astfel, pentru că Însuşi „Dumnezeu este Iubire”. Ori, dacă Îl avem mereu pe Dumnezeu cu noi, avem şi iubirea."
Ramona Broscăţeanu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu