duminică, 25 mai 2008

Marturie

Cununii pentru aici şi pentru veşnicie

Nunta e un eveniment extraordinar în viaţa tuturor, credincioşi sau nu. Iată mărturia unei prietene dragi despre cununiile de la biserica comunităţii din care face parte, pentru care am primit cu mare bucurie acordul publicării:

De la Pasti incoace, aproape in fiecare duminica avem cate o nunta.
Vin de la Utrenie, discret, si se aseaza in fata, inaintea usilor imparatesti, intre cele doua tetrapoade.
Nu stiu unde isi fac rochiile miresele "noastre". Par gandite ca tinute albe speciale, unice, dar pentru.. biserica:) Fara zorzoane, fara arcuri. Chipurile lor sunt aceleasi ca in fiecare duminica, doar ca mai stralucitoare. Iar rochiile lor de nunta nu sunt rochii pentru petrecere, cum sunt cele mai multe din cele pe care le vad uneori prin vitrine sau magazine. Parca-s gandite sa fie rochii de biserica:) Nu stiu daca le cumpara sau si le comanda dupa dorinta lor, dar is... asa cum ar trebui sa fie...

Daniela sigur si-a comandat "voalul". Cand am zarit-o asta dimineata, nu mi-am dat seama ce se intampla. Era un "voal" din matase, cred. Ceva fin, dar mat, nu transparet. Pornea din crestet si o imbraca toata, peste umeri, peste brate, pana jos. Pus dublu in partea de sus, un fald se termina in apropierea braului, iar celalat cobora in jurul ei. Pentru ca erau niste maici noi in biserica, primul meu gand (irational) a fost ca e vreo calugarie:).. cum era ea asa subtirica si acoperita de sus pana jos in alb din material simplu, fara sa fie voal sau dantela, fara sa fie infoiat ceva in jurul ei.
Apoi l-am zarit si pe George si m-am dumirit:) Au fost cu noi la colindat de Craciun. Nu stiu de ce, in intuitia mea (magnifica:D), am crezut ca sunt frati. El parea mai mic. Azi nu mai parea, insa, asa. Parea (si era pe cale sa devina) barbatul ei.
El statea foarte drept, ea cu jumate de cap mai scunda, era usor inclinata in fata. Se inchinau simetric, pana jos, de fiecare data. Cand s-a iesit cu Darurile, s-au retras putin fiecare spre tetrapodul mai apropiat. Ea si-a odihnit putin mana pe icoana Maicii Domnului, el pe a Mantuitorului. Au fost pomeniti cu numele, la iesirea Darurilor, apoi s-au impartasit primii (spre surprinderea copiilor care stiau ca ei sunt intotdeauna primii :) ).
Nu s-a umplut biserica de nuntasi. A fost aceeasi slujba tihnita (pe alocuri soptita aproape) ca intotdeauna. Cateva fete parca erau imbracate ceva mai elegant, dar nu mi-am putut da seama daca in legatura cu nunta, ori doar pentru ca era duminica. Spre final, i-am zarit pe cei care cred ca erau totusi parintii.. Asa e de fiecare data si nu stiu daca e din cauza ca probabil nu sunt din Bucuresti mirii (majoritatea nu suntem din Buc) sau asa isi doresc ei: cununii in Biserica, in biserica in care traiesc, alaturi de cei care traiesc. Doar ei, alaturi de aceiasi noi ceilalti, in fata Tatalui lor si al nostru.

In predica, parintele -- amintindu-ne ca doi frati ai nostri se unesc ca mire si mireasa aici si pentru vesnicie -- a zis ca nu poate sa nu ne impartaseasca o temere: ca in curand s-ar putea intampla si in Romania ceea ce se intampla deja in multe alte parti: oficializarea cununiilor intre persoane de acelasi sex. Si grotescul cumplit: dreptul acestora de a infia copii. Ceea ce ar duce la degenerarea ireversibila a (unei parti a) societatii. Ne-a zis ca il macina de cativa ani un gand pe care ni l-a pus inainte si noua: ca doar marturisirea prin propria viata poate convinge -- dar ca familia crestina pasiva s-ar putea sa nu mai fie destul. S-ar putea sa vina momentul cand va trebui sa ne simtim raspunzatori pentru ceea ce nu facem. Cand familiile crestine se vor simti responsabile, daca inca nu o fac, pentru copiii abandonati prin spitale si camine, care ar putea ajunge in aceste asa-zise familii gay. A zis ca el nu crede ca putem lupta impotriva oficializarii legale a "drepturilor" acestor persoane de a se cununa si de a "avea" copii. Dar putem goli spitalele de copii. Putem sa nu le lasam alternativa:) Putem sa nu le lasam dreptul de a ucide in vesnicie copiii care la randul lor vor deveni adulti si vor ucide pentru ca nu vor mai cunoaste alta cale. Poate suna idealist. Parintele parea macinat de durerea gandului asta si a adaugat ca ar trebui sa fim constienti ca sunt pierduti multi copii si acum, pentru ca au incaput pe calea mortii -- pentru ca au fost abuzati si abandonati, pentru ca nu au cunoscut si nu presupun macar Adevarul, Calea, alternativa. Poate ca nu s-a hotarat nimeni azi, iesind de la slujba, sa salveze un suflet, dar cine stie.. Ne-a zis ca e doar un gand pe care vrea sa ni-l puna la inima, pentru vremea cand nu se va mai putea marturisi decat cu fapta.

Ne-a mai zis ceva care a venit parca in completarea celor spune de parintele Simeon de la Essex, aseara. Ca nu exista decat doua cai in lumea asta: calea vietii si calea mortii. Nu e si drum intermediar. Si n-a existat niciodata.Ma gandeam si eu ca nu are cum sa fie alfel din mom ce nu exista decat doua deznodaminte posibile: te mantuiesti ori ba. Esti viu sau ai murit. Aici, in lumea asta -- iar apoi vei continua sa fii viu sau sa fii mort, dupa cum ai fost si pana la ceasul trecerii.

6 comentarii:

Anonim spunea...

Draga Natalia, mi-ai facut o mare bucurie cu acest articol. Mi-am amintit ca in facultate, parintele de morala ne spunea ca mai demult, nunta era integrata in Sfanta Liturghie, nu se facea dupa Liturghie, si-i impartasea preotul cu Sfintele Taine, nu erau piscoturile cu miere, ca acum. Ma gandeam ce frumos trebuie sa fie, sa te Cununi si sa te Impartasesti alaturi de mirele tau, iar Hristos sa savarseasca minunea mare de a-i uni pe cei doi intr-un singur trup binecuvantat. Mare Taina! De aceea, iti multumesc mult pentru marturia aceasta. Ma bucur mult ca asa e la voi. Ar fi mare lucru sa fie peste tot asa.
Domnul sa te binecuvanteze. (Mi-e drag de tine)
Ramona

Natalia spunea...

Din pacate, Ramona, noi am avut vreo 3 cununii in 4 ani de zile, de cand suntem in parohie. Marturia este, cum spuneam in introducere, a unei prietene din Bucuresti, despre biserica unde merge ea. E tare frumos ca mai exista si se poate si asa.
Iar apropo de ce spunea profesorul de morala, noi am fost binecuvantati cu asa o cununie, la care a fost prezent si profesorul de care vorbesti si ne-a zis ca i-a fost tare drag :). Am participat la Sf.Liturghie, ne-am impartasit, iar apoi a fost Sf. Taina a Cununiei. Din cate stiam eu doar la capela facultatii din Sibiu se mai intampla asa ceva, dar acum m-am bucurat si eu mult sa aud ca se intampla si in alte parti. Eu zic ca cine isi doreste mult sa aiba o astfel de binecuvantare o va gasi.
Domnul sa te binecuvanteze si pe tine, te imbratisez cu drag!

MunteanUK spunea...

Hristos a inviat!

cata vreme se mai petrece asa ceva in Romania anului 2008, inca este SPERANTA. si va fi speranta asta pana la sfarsitul veacurilor, caci Hristos este cu noi pana atunci. nu ne va lasa! doar noi sa nu-L lasam...

nenumarate lucruri groaznice se petrec pe lume (vezi viata atator copii de care s-a amintit), dar nu trebuie sa ne smintim de ele, nici sa ne lasam inundati de deznadejdea fata de propriile pacate si propria nevrednicie. eu unul nu pot sa nu ma bucur 'cu cei care se bucura', cand aud de asa ceva, ma bucur ca SE POATE si o astfel de Nunta, caci stiu ca fara El nu s-ar fi putut.

n-are importanta ca ma simt de parca 'asa ceva eu n-as merita niciodata', n-are importanta senzatia asta de deznadejde ce imi da tarcoale, pt ca stiu ca de la vrajmasul este, nu de la Dumnezeu. de la Domnul este bucuria asta de a sti ca 'iata, SE POATE', ceea ce nu ma poate face decat sa sper, sa ma lupt in continuare cu pacatele, sa o iau de la capat zi de zi.

iti multumesc, Natalia draga, pt ca, poate fara sa 'planuiesti asta', mi-ai intarit speranta prin vorbele 'Eu zic ca cine isi doreste mult sa aiba o astfel de binecuvantare o va gasi' - 'CRED, DOAMNE, AJUTA NECREDINTEI MELE!'

Anonim spunea...

Draga Natalia, iti scriu aici un gand pe care il am de catva timp, si anuma acela de a crea un blog. Nu am cu cine sa vorbesc despre asta, si de aceea ma adresez tie. Sunt mai multe intrebari pe care mi le adresez mie, si la care nu gasesc acum raspuns. Mai intai: la ce mi-ar folosi, cui i-ar fi de folos, ce sa scriu in el, elevilor mei li s-ar parea util, cat din ceea ce simt sa dezvalui, cat timp mi-ar fi necesar pentru a scrie pe blog, scoala la care predau ar avea ceva de spus, as putea posta fotografii cu manastirile vizitate cu elevi si nu numai, pana unde merge sinceritatea cu mine insami si multe altele (10 semne de intrebare). M-as lovi de invidia altora sau de comentarii rautacioase? Sunt deja atat de multe blog-uri, ce diferenta ar mai face unul?
Ramona

Natalia spunea...

Chiar zilele trecute vorbeam cu o prietena despre aceeasi problema. Iti spun si tie parerea mea... Eu cred ca daca simti acest imbold sa ii dai curs, pentru ca suntem datori sa marturisim, mai ales in ziua de azi. Iar blogul este un mod f.bun, pentru ca nu e agresiv, nu se impune nimanui, citeste doar cine vrea si cine randuieste Domnul sa ajunga sa citeasca. Este iarasi bine faptul ca nu exista nici o regula, adica poti sa postezi 50 de mesaje intr-o zi sau unul pe luna, in functie de timpul tau; nu esti obligata sa scrii, scrii doar cand simti ca vrei sa spui ceva si celorlalti, sa dai marturie despre ceva.
De invidie nu cred ca ai de ce sa te lovesti, pt.ca oricine isi poate face un blog, iar daca tot te lovesti e problema celui care invidiaza :(. Eu marturisesc ca nu m-am gandit la asta... Adica Domnul nu ne-a zis sa marturisim sau sa inmultim talantii pe care i-am primit de la El doar in anumite conditii, ci pur si simplu neconditionat. Ce se intampla cu ceilalti la contactul cu marturia noastra sincera si pusa mereu sub rugaciune e problema lor si a Lui. Din asta nu cred ca trebuie sa te gandesti daca cei care citesc au reactii pozitive sau negative, da grija asta in seama Domnului, tu doar trebuie sa iti faci datoria.
In legatura cu ceea ce ai putea sa scrii, raspunsul este tot: orice. Ceea ce crezi, ceea ce simti, ceea ce te indeamna Domnul sa spui si altora. Eu pur si simplu simt nevoia sa marturisesc minunatia vietii crestine, asa cum o traiesc eu in viata mea de zi cu zi.
Nu cred ca e vorba de un blog in plus, ci de faptul ca noi toti suntem madulare ale aceluiasi Trup, Biserica, asa cum ne-a numit chiar Domnul, si ne suntem complementari. Intre copiii Domnului nu există rivalitati sau concurenta, pentru ca noi doar impreuna suntem ceva, fiecare are rolul lui si fara el nimic nu ar mai fi la fel.
Indrazneste dar de marturiseste si pune totul inaintea Domnului, iar El te va indruma ce si cum sa faci! Iar eu, daca iti pot fi de folos, cu mare drag!

Natalia spunea...

Adevarat a inviat, Bogdan!
Minunata marturia prietenei mele, intr-adevar, sa dea Domnul sa se bucure cat mai multi de o asemenea binecuvantare! Simt insa nevoia sa fac o precizare: cand ziceam 'Eu zic ca cine isi doreste mult sa aiba o astfel de binecuvantare o va gasi' ma refeream la o astfel de nunta bineplacuta lui Dumnezeu care, chiar daca nu se practica in majoritatea bisericilor, cu ajutorul Domnului putem gasi si un loc unde sa avem parte de Taina Cununiei dupa ce am participat la Sf.Liturghie si ne-am impartasit impreuna.
In legatura cu binecuvantarea care se refera la primirea unui sot bun/unei sotii bune, trebuie sa deschidem ochii si la ce ne pune inainte Domnul, sa fim dispusi in primul rand a face voia Lui, pentru ca poate uneori criteriile noastre s-au indepartat de aceasta.
Am insa incredere ca El le poarta mereu de grija copiilor Lui, si ma rog ca acestia sa Îi faca voia fara sa fie nevoie de prea multe dureri prin care Dumnezeu ne atentioneaza ca nu suntem chiar in voia Lui.
cu mult drag si incredere
natalia