duminică, 20 aprilie 2008

Meditatia zilei de Luni


În fiecare zi din Săptămâna Patimilor Biserica ne pune înainte o pomenire, o aducere aminte, fiecare zi avand un mesaj. În ziua de Luni se face pomenirea lui Iosif, fiul lui Iacov, pe care îl cunoaştem din Vechiul Testament. Prin istoria vieţii lui, Iosif este un preînchipuitor al lui Hristos.

Tot în această zi se face pomenirea smochinului care s-a uscat prin blestemul Domnului. O descifrare superbă la acest gest aparent nefondat al Domnului (nici măcar nu era vremea smochinelor), ne dă Părintele Nicolae Steinhardt:

Da, nedrept este a-i pretinde smochinului (sau oricărui alt arbore fructifer) roade atunci când nu-i vremea recoltei, dar nedreptatea încetează dacă realizăm ce este în fapt vorba de a fi ori a nu fi de folos lui Dumnezeu, de a răspunde ori ba chemării Sale. Nu de smochin şi de smochine se face menţiune în parabola aceasta, ci de om (tot aşa şi în alte metafore neotestamentare: parcă de păsări ori de boi se îngrijeşte Atotputernicul !): care nu dispune de scuză valabilă spre a-L refuza pe Făcătorul său ori pentru a-I spune: n-am timp sau nu-i acum momentul potrivit.“

„chemarea lui Hristos mobilizează irezistibil, amânare nu încape, motivaţii nu-s de conceput: nici Moise care-şi invoca gângăvia, nici tânărul care-şi pretextează bogăţia, nici omul căruia i-a rodit ţarina nu-s scuzaţi: li se cere să asculte (în amândouă înţelesurile). Sărmana scuză a smochinului: nu-i vremea mea! E întotdeauna vremea slujirii şi facerii binelui“

„Ce-ar fi putut face, practic, smochinul? Să fi intrat de obidă şi ruşine în pământ; să se fi strămutat, de ciudă şi emoţie, în mare; sau mai bine, mult mai bine, să-I fi fost Domnului – prin lăuntrică bunăvoinţă, strădanie şi cutremurare – prilej de minune pozitivă. Există o mică legendă japoneză a cărei citare nu-i nelalocul ei aici: un filosof se plimba în pădure; se opreşte în faţa unui arbust şi se adresează unei ramuri rostind: vorbeşte-mi despre Dumnezeu. Creanga, atunci, înfloreşte. De nu putea să rodească fructe, smochinul ar fi putut măcar înflori. Ori se pleca sfios şi nemulţumit de sine. Dar priveliştea aceea a pomului încremenit în cenuşiul nerodirii sale, sec (nu mai puţin decât lemnul crucii), sterp, încăpăţânat, credincios neînduplecatei lui scadenţe, tare pe situaţia lui calendaristică, semeţ în fariseica lui “dreptate”, netulburat de vreo îndoială, trebuie să fi trezit mânia Domnului nu mai puţin decât forfota vânzătorilor de porumbei şi a schimbătorilor de bani în cuprinsul unui lăcaş de sfinţenie.“

„ Să stăm bine, să luăm aminte, să judecăm cu multă chibzuinţă. Pentru nimic în lume să nu primejduim avutul cel mai de preţ – sufletul – oferind Domnului jalnicul, iritantul, netrebnicul spectacol al unor fiinţe refugiate în prostia rea, fudulă, stupidă a legalismului contabilicesc. (…) Să nu plece Hristos de la noi înfometat, însetat, cu inima deşartă şi sufletul mâhnit. (…) Dacă Hristos ne face neasemuita cinste de a ni se adresa, răspunsul nostru fulgerător – neoprindu-se la nimic altceva: real, cuminte, sigur – să fie numai: “Iată-mă, Doamne.”

Întregul cuvânt îl puteţi găsi aici.

Sursa imaginii - aici.

Natalia

4 comentarii:

MunteanUK spunea...

minunate cuvinte! macar sa vrem cu adevarat, catusi de putin, sa avem timp pentru Domnul, iar apoi stie El cum sa faca sa ne umple ziua si sa ne descarce de alte urgente (?!) sarcini...

ca doar rodul tot El ni-l da, ca nu cu de la sine putere facem ceva bun pe lume, dar macar sa vrem un picut. si ce adesea chiar si cei care ne straduim sa traim credinta ortodoxa, parca nu vrem destul, pentru ca suntem rispiti intr-atatea...

odata ce ne scutura cineva (ca pe un smochin), adica dam ne vreo mare ipsita, cel mai adesea ne venim din fire si ne trezim ca dupa un vis urat, zicand 'iata-ma, Doamne, desigur ca numai pe Tine Te vreau, ce mi-oi fi pierdut eu vremea cu asta ori ailata?'... dar altfel, netrebnicii de noi (si eu sunt cel dintai) usor ne pierdem in atatea si atatea lucruri neimportante.

dar poate tocmai de aceea avem randuita aceasta Saptamana Mare, ca lucrurile la care luam aminte acum sa ne ramana in inima pt tot restul anului. Doamne ajuta!

Natalia spunea...

Da, e un timp al luarii aminte si al „venirii in sine“! sa ne ajute Domnul deci sa luam aminte si sa ne venim in sine, in aceasta impreuna calatorie cu El spre Cruce, dar mai apoi spre Inviere!

Gabi(2*mama) spunea...

O saptamana a patimilor...cat mai linistita si cu sufletul cat mai curat si cu Domnul in suflet.

Natalia spunea...

Doamne, ajută!