O ţară binecuvântată

Iubesc Grecia. E o ţară binecuvântată de Dumnezeu, ca orice ţară, dar binecuvântată şi de locuitorii ei, pe care patriotismul îi face să fie uniţi, să conlucreze pentru binele lor comun şi al ţării lor, şi să ţină la Ortodoxie, pentru că pentru ei a fi grec înseamnă a fi ortodox. Deşi adesea atitudinea aceasta cade în naţionalism, în sensul că Ortodoxia devine greacă şi cel care nu este grec în ochii lor nu prea este ortodox, admir mult felul lor de a fi, dintr-un motiv foarte simplu: nouă, românilor, ne lipseşte şi conlucrarea şi colaborarea, şi dragostea pentru Ortodoxie. Extrem, extrem de rar am văzut români care să o preţuiască şi să fie conştienţi de marea binecuvântare pe care o avem prin ea.
Păcat de ţara pe care o avem, la fel de binecuvântată, pentru că îi lipseşte binecuvântarea noastră, ceea ce anulează binecuvântarea lui Dumnezeu.

În imagini, un tablou virtual al pelerinajului în Grecia:

N.

Un prieten drag

Mâine este ziua Sfântului Ioan Rusul. Deşi ne întâlnim des, în rugăciune, de curând l-am vizitat. O mare bucurie, din care vă împărtăşesc câteva imagini:

Din prăznuirile de pe la noi:

• - schitul Şinca Nouă - priveghere pentru Sf. Ioan în seara aceasta, de la ora 21
• - Mănăstirea „Sf. Ioan Rusul' din localitatea Slobozia de Giurgiu

[editare ulterioară:]

• - capela maternităţii Polizu 

Un film grecesc despre viaţa Sfântului Ioan Rusul: 

• Viata Sfantului Ioan Rusul partea 1  
• Viata Sfantului Ioan Rusul partea 2  
• Viata Sfantului Ioan Rusul partea 3  
• Viata Sfantului Ioan Rusul partea 4

 N.

Iarba verde de acasă

Am lipsit de acasă mai bine de o săptămână. O săptămână copleşitoare, plină de folos duhovnicesc şi de îmbogăţire spirituală şi culturală (meseria de călător ar fi una din preferatele mele :) ). Surpriza a venit însă la întoarcerea acasă, moment pe care îl anticipam cam deprimant, având în vedere schimbarea totală a peisajului şi lovirea frontală de muntele de sarcini de rezolvat, care a crescut vertiginos în lipsa mea.
Ce am primit în schimb? Multă emoţie şi bucurie neaşteptată: copii cu floricele în mână pândindu-mi nerăbdători plecarea la biserică (ne-am întors duminică dimineaţa, la 5); flori proaspete la icoane; îmbrăţişări calde sau strângeri puternice de mâini, chiar lacrimi în colţuri de ochi; multă căldură.
O primire emoţionantă, total neaşteptată, la fel de copleşitoare ca pelerinajul.

N.

o săptămână lipsă = iarbă până la brâu :)

Împreună-călătorilor, cu bucurie

 

Vă mulţumesc tuturor celor care aţi participat la împreună-călătoria din Post şi transmit tuturor mulţumirile multora dintre voi. Unii dintre noi au avut mari probleme în această perioadă şi mi-au spus că au simţit efectiv puterea rugăciunii în comun. Mare este Dumnezeu, îndelung-milostiv şi grabnic-răspunzător la rugăciunile noastre lipsite de vrednicie…

 

Domnul să ne ţină credinţa şi nădejdea şi dincolo de Post!

 

Hristos a înviat!

 

N.

[editare ulterioară] Am uitat să menţionez că pe lângă cei care au fost pe pomelnic am mai avut împreună cu noi şi alţi împreună-călători, care fie au aflat prea târziu pentru a se mai înscrie, fie le-a plăcut aşa mult rugăciunea, încât şi-au dorit să călătorească cu noi şi cu Domnul, chiar dacă nu au mai fost pomeniţi cu numele. S-au rugat cu smerenie împreună cu noi, fiind pomeniţi la "toţi cei care călătoresc împreună cu noi în acest Post" şi "cei ce se roagă acum împreună cu noi". De dragul comuniunii, îi pomenesc acum pe cei de care ştiu:

• Mihai cu fam.
• Mihaela cu fam.
• Ana-Maria
• preoteasa Ileana cu fam.
• Valer, Virginia şi Valeriu
• Cristina

Să zicem cu toţii şi pentru aceştia: Doamne, miluieşte!

Hristos a înviat, ce bucurie!

Zile pline şi minunate au fost şi încă nu s-au terminat, pentru că mi-am luat concediu fără plată şi pentru Săptămâna Luminată, să mă pot bucura din plin de Înviere.
Cel mai mare cadou pe care l-am primit: nădejdea. Iar pentru o persoană cu accese depresive nu există DAR mai mare. Nu ştiu ce va mai urma, dar atâta timp cât Îl simt pe Domnul şi am Nădejdea Lui, ştiu că totul va fi bine, oricât de greu ar fi…

Zile cu bucurie tuturor, în continuare. Săptămâna Luminată (o continuă Înviere) este abia la jumătate!
Din repertoriul pascal sârbilor ortodocşi, mult soare, flori şi bucuria Învierii (versurile sunt ale Sf. Nicolae Velimirovici):




Şi tot din aceeaşi serie:


Hristos a înviat, ce bucurie!
N.

Sâmbăta Mare: „Să nu zăboveşti, Viaţă, între morţi!”

PROHODUL

Maica Precista
Omorârea Ta văzând, Hristoase,
Cu adânc-amărăciune, Ţie-Ţi grăia:
„Să nu zăboveşti, Viaţă, între morţi!”

„Astăzi cuprinde mormântul pe Cel ce cuprinde făptura cu palma; acoperă piatra pe Cel ce acoperă cerurile cu bunătatea; doarme Viaţa, şi iadul se cutremură, şi Adam din legături se dezleagă. Slavă rânduielii Tale, prin care săvârşind toate, ne-ai dăruit nouă odihnă veşnică, prin Sfântă Învierea Ta cea din morţi.”

Denia Prohodului

Vinerea Mare: Cu spini se încununează Dumnezeu, primeşte răni şi rabdă ocări

Doamne, ce grozăvii am trăit în seara asta…


„Astăzi a fost spânzurat pe lemn Cel ce a spânzurat pământul pe ape.
Cu cunună de spini a fost încununat Împăratul îngerilor.
Cu porfiră mincinoasă a fost îmbrăcat Cel ce îmbracă cerul cu nori.
Lovire peste obraz a luat Cel ce a slobozit în Iordan pe Adam.
Cu piroane a fost pironit Mirele Bisericii.
Cu suliţa a fost împuns Fiul Fecioarei!
Închinămu-ne patimilor Tale, Hristoase.
Arată-ne nouă şi slăvită Învierea Ta.”


„Răstignitu-Te-ai pentru mine, ca să-mi izvorăşti mie iertare; împunsu-Te-ai în coastă, ca să-mi ţâşneşti pâraie de viaţă; cu piroane Te-ai pironit, ca prin adâncul patimilor Tale, crezând eu înălţimii puterii Tale, să-Ţi cânt: Dătătorule de viaţă, Hristoase, slavă şi Crucii Tale, şi Patimii Tale, Mântuitorule.“


„Acestea zice Domnul către iudei: Poporul Meu, ce am făcut ţie? Sau cu ce v-am supărat pe voi? Pe orbii voştri i-am luminat, pe cei leproşi i-am curăţit, pe bărbatul cel ce era în pat l-am îndreptat. Poporul Meu, ce am făcut vouă? Şi cu ce Mi-aţi răsplătit? În loc de mană, cu fiere; în loc de apă cu oţet; în loc să Mă iubiţi, pe Cruce M-aţi pironit.“


„Cu spini se încununează Dumnezeu, Care înfrumuseţează tot pământul cu flori; primeşte răni şi cu îndelungă răbdare rabdă ocări; poartă porfiră de ocară, şi toate le rabdă şi pătimeşte cu trupul, Dumnezeu fiind.”


„Cel ce Se îmbracă cu lumina ca şi cu o haină, stat-a gol la judecată şi a primit palme peste obraz, din mâinile pe care le-a zidit. Şi poporul cel călcător de lege a răstignit pe Domnul slavei pe Cruce. Atunci s-a rupt catapeteasma Templului; soarele s-a întunecat, nesuferind să vadă batjocorit pe Dumnezeu, de care se cutremură toate.“

Denia celor 12 Evanghelii

Nu mă mai satur de aceste stihiri din Joia Mare… Oricât le-aş relua şi aş găsi şi altele, mintea mea rămâne blocată în faţa Îndelung-răbdării pline de Iubire pe care o are Domnul faţă de ura, scuipările, bătăile, batjocoririle sau, mai rău, indiferenţa noastră.
Şi cât de inconştienţi suntem că în voia noastră stă să-L slobozim sau să-L răstignim şi că atunci când ne dedăm la fărădelegi, trimitem pe Domnul la moarte.

Doamne, ajută-ne să nu-Ţi fim răstignire…

N.

Şi, din nou, Costache Ioanid:

Nu-i singur Iuda vinovat
de sângele ce se dădu.
Nici marii preoţi, nici Pilat,
ci lumea-ntreagă prin păcat!
Şi eu, şi tu...

Nu drumul greu spre Golgota,
nici biciul, când Iisus căzu.
Şi dacă crucea grea era,
povara noastră şi mai grea!
Şi eu, şi tu...

Nu patru cuie L-au străpuns,
când El pe cruce Se-aşternu.
Ci noi, cu sufletul ascuns,
cu mii de patimi L-am străpuns!
Şi eu, şi tu...

Nu doar bătrânii cărturari,
nu doar mai marii preoţi, nu!
Şi noi am râs cu ochi murdari,
şi noi suntem cei doi tâlhari!
Şi eu, şi tu...

Şi nu ostaşilor prin sorţi
cămaşa albă şi-o dădu.
Ci tuturor! Dar tu n-o porţi!
Şi, fără ea, toţi suntem morţi!
Şi eu, şi tu...

Nu doar în stânci, sub lilieci,
nu doar sub lespede zăcu.
Ci L-am acuns ca pentru veci
sub piatra unor forme reci,
Şi eu, şi tu...

Şi-acum Iisus cel condamnat,
azi, El te-ntreabă: "Da sau nu?
Eşti tu sau nu eşti vinovat?"
Eu am spus da! Şi-am fost iertat.
Eu am spus da.
Dar tu? Dar tu?...

Joia Mare: Cel ce voieşte să fie întâi, să fie cel din urmă

Joia retrăim împreună cu Domnul patru lucruri. Toate sunt copleşitoare, însă, an de an, smerenia infinită pe care ne-a arătat-o Domnul prin spălarea picioarelor ucenicilor mă lasă fără cuvinte…

„Cel ce a făcut lacurile, izvoarele şi mările, învăţându-ne pe noi smerenia cea mai bună, s-a încins cu ştergar şi a spălat picioarele ucenicilor, smerindu-Se din prisoseala milostivirii, şi înălţându-ne pe noi din adâncurile răutăţii, Unul, Iubitorul de oameni.”

„Făcând cunoscători în cele de taină, Doamne, pe ucenicii Tăi, i-ai învăţat, zicând:
O, prietenilor! Vedeţi să nu vă despartă de mine vreo frică; că deşi pătimesc, dar pentru lume pătimesc. Să nu vă smintiţi deci în Mine, că n-am venit să-Mi slujească cineva Mie, ci să slujesc Eu şi să-Mi pun sufletul răscumpărare pentru lume. De-Mi sunteţi deci prieteni, faceţi ca Mine; cel ce voieşte să fie întâi, să fie cel din urmă; stăpânul, ca slujitorul. Rămâneţi în Mine, ca să aduceţi struguri, că Eu sunt viţa vieţii.”

Denia de Joi, în Săptămâna Patimilor (Miercuri seara)

Iar poezia lui Costache Ioanid, pe care o recitesc în fiecare an în această zi, mă impresionează mereu, până la lacrimi.
În sistemul societăţii în care trăim mândria este motorul care mişcă aproape totul. Şi atunci smerenia devine ceva tot mai de neînţeles, iar iubirea (care nu se „combină” cu mândria) e tot mai absentă. Ce rezultă de aici? Fără smerenie şi fără iubire suntem tot mai nesimţitori, murim încet, îngropaţi în propriile mizerii şi orgolii…
Doamne, ajută-ne să pricepem lecţia ştergarului!
N.

Miercuri: Ploi de lacrimi nicicum nu Ţi-am adus, Bunule

La Denia de marţi seara ne sunt puse în faţa ochilor inimii două chipuri: femeia cea păcătoasă şi Iuda.

„Mai mult decât desfrânata făcând fărădelege, ploi de lacrimi nicicum nu Ţi-am adus, Bunule; dar cu tăcere rugându-mă, cad către Tine, sărutând cu dragoste preacuratele Tale picioare. Ca să-mi dai iertare de greşeli ca un Stăpân, mie celui ce zic: Mântuitorule, de întinăciunea faptelor mele curăţeşte-mă.”

„Când păcătoasa aducea mirul, atunci s-a înţeles ucenicul cu cei fără de lege. Aceea se bucura turnând mirul cel de mult preţ, iar el se grăbea să vândă pe cel fără de preţ; aceea a cunoscut pe Stăpânul, iar acesta se despărţea de Stăpânul; aceea se mântuia, iar Iuda se făcea rob al vrăjmaşului. Rea este lenevirea, mare este pocăinţa, pe care dăruieşte-o mie, Mântuitorule, Cel ce ai pătimit pentru noi, şi ne mântuieşte pe noi“

Denia de Miercuri, în Săptămâna Patimilor (Marţi seara)

O atenţionare pentru noi, cei care suntem în Biserică şi ne considerăm credincioşi: aceea (păcătoasă, blamată de toţi, bârfită) prin lacrimi şi dragoste a cunoscut pe Dumnezeu; iar acesta (ucenic, fizic aflându-se mai mereu în prezenţa Domnului) s-a despărţit de Dumnezeu, pentru că a avut inimă împietrită şi nu avut pocăinţă. Dacă i-ar fi părut rău, ca lui Petru, ar fi fost primit în dragostea Domnului, ar fi fost iertat, chiar şi după trădare.

Eu? Eu unde mă aflu? Atunci când, cunoscând nespusa iubire a Domnului pentru noi şi bucuria copleşitoare pe care ţi-o dă harul Lui, şi totuşi uit de El, de prezenţa Lui, şi mă rispesc în griji aiurite, sau judec pe cineva, gonind harul de la mine, sau stau stană de piatră la Liturghie (care e cea mai mare actualizare a Iubirii pe care ne-o oferă Domnul azi), cu inimă nesimţită şi împietrită… În toate aceste cazuri şi altele asemănătoare, nu sunt eu oare mult, dar muult mai aproape de Iuda? Ba da.
Doamne, dă-mi lacrimile femeii păcătoase!

N.

Marţi: Pentru ce te zăboveşti cu lucruri trecătoare?

La Denia de luni seara auzim despre pilda celor zece fecioare şi despre pilda talanţilor:


„Pentru ce te leneveşti, ticălosul meu suflet? Pentru ce ţi se nălucesc fără de vreme griji netrebnice? Pentru ce te zăboveşti cu lucruri trecătoare? Ceasul cel de apoi acum este, şi ne vom despărţi de la acestea de aici. Până când ai vreme, trezeşte-te, grăind: Greşit-am Ţie, Mântuitorul meu, să nu mă tai ca pe smochinul neroditor; ci ca un îndurat milostiveşte-te, Hristoase, spre mine, cel ce grăiesc cu frică: Să nu rămân afară din cămara lui Hristos.”


„Iată că îşi încredinţează Stăpânul talantul Său ţie, suflete al meu. Primeşte darul cu frică, împrumută pe Cel ce ţi l-a dat, împarte-l la săraci şi câştigă prieten pe Domnul, ca să stai de-a dreapta Lui când va veni cu slavă şi să auzi glasul cel fericit: Intră, slugă bună, întru Bucuria Domnului tău!”

Denia de Marţi, în Săptămâna Patimilor (Luni seara)

"Lucrurile trecătoare" sunt specialitatea noastră, a oamenilor în general şi a mea în special. Mintea noastră macină neîncetat gânduri, gânduri: ce fac mâine, cum să fac să rezolv problema cutare, ce mai fac de mâncare, azi m-am întâlnit cu cutare, uite ce mi-a zis, când să fac cutare etc. etc. etc. etc.
Cât efort facem să disciplinăm mintea? Cât din timpul unei zile ne gândim la Domnul? La cât de mare este mila Sa şi îngăduinţa pe care o are pentru toate răutăţile şi păcatele noastre, pentru multa noastră ne-simţire, la cât de mult ne poartă de grijă şi în cele mai mici lucruri (o, de am avea "ochi" să vedem!), la cât minunate sunt lucrurile Sale etc. etc. etc.

De mare ajutor: metanierul şi
Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătoasa...

N.