Joia Mare: Cel ce voieşte să fie întâi, să fie cel din urmă

Joia retrăim împreună cu Domnul patru lucruri. Toate sunt copleşitoare, însă, an de an, smerenia infinită pe care ne-a arătat-o Domnul prin spălarea picioarelor ucenicilor mă lasă fără cuvinte…

„Cel ce a făcut lacurile, izvoarele şi mările, învăţându-ne pe noi smerenia cea mai bună, s-a încins cu ştergar şi a spălat picioarele ucenicilor, smerindu-Se din prisoseala milostivirii, şi înălţându-ne pe noi din adâncurile răutăţii, Unul, Iubitorul de oameni.”

„Făcând cunoscători în cele de taină, Doamne, pe ucenicii Tăi, i-ai învăţat, zicând:
O, prietenilor! Vedeţi să nu vă despartă de mine vreo frică; că deşi pătimesc, dar pentru lume pătimesc. Să nu vă smintiţi deci în Mine, că n-am venit să-Mi slujească cineva Mie, ci să slujesc Eu şi să-Mi pun sufletul răscumpărare pentru lume. De-Mi sunteţi deci prieteni, faceţi ca Mine; cel ce voieşte să fie întâi, să fie cel din urmă; stăpânul, ca slujitorul. Rămâneţi în Mine, ca să aduceţi struguri, că Eu sunt viţa vieţii.”

Denia de Joi, în Săptămâna Patimilor (Miercuri seara)

Iar poezia lui Costache Ioanid, pe care o recitesc în fiecare an în această zi, mă impresionează mereu, până la lacrimi.
În sistemul societăţii în care trăim mândria este motorul care mişcă aproape totul. Şi atunci smerenia devine ceva tot mai de neînţeles, iar iubirea (care nu se „combină” cu mândria) e tot mai absentă. Ce rezultă de aici? Fără smerenie şi fără iubire suntem tot mai nesimţitori, murim încet, îngropaţi în propriile mizerii şi orgolii…
Doamne, ajută-ne să pricepem lecţia ştergarului!
N.