„Mai mult decât desfrânata făcând fărădelege, ploi de lacrimi nicicum nu Ţi-am adus, Bunule; dar cu tăcere rugându-mă, cad către Tine, sărutând cu dragoste preacuratele Tale picioare. Ca să-mi dai iertare de greşeli ca un Stăpân, mie celui ce zic: Mântuitorule, de întinăciunea faptelor mele curăţeşte-mă.”
„Când păcătoasa aducea mirul, atunci s-a înţeles ucenicul cu cei fără de lege. Aceea se bucura turnând mirul cel de mult preţ, iar el se grăbea să vândă pe cel fără de preţ; aceea a cunoscut pe Stăpânul, iar acesta se despărţea de Stăpânul; aceea se mântuia, iar Iuda se făcea rob al vrăjmaşului. Rea este lenevirea, mare este pocăinţa, pe care dăruieşte-o mie, Mântuitorule, Cel ce ai pătimit pentru noi, şi ne mântuieşte pe noi“
Denia de Miercuri, în Săptămâna Patimilor (Marţi seara)
O atenţionare pentru noi, cei care suntem în Biserică şi ne considerăm credincioşi: aceea (păcătoasă, blamată de toţi, bârfită) prin lacrimi şi dragoste a cunoscut pe Dumnezeu; iar acesta (ucenic, fizic aflându-se mai mereu în prezenţa Domnului) s-a despărţit de Dumnezeu, pentru că a avut inimă împietrită şi nu avut pocăinţă. Dacă i-ar fi părut rău, ca lui Petru, ar fi fost primit în dragostea Domnului, ar fi fost iertat, chiar şi după trădare.
Eu? Eu unde mă aflu? Atunci când, cunoscând nespusa iubire a Domnului pentru noi şi bucuria copleşitoare pe care ţi-o dă harul Lui, şi totuşi uit de El, de prezenţa Lui, şi mă rispesc în griji aiurite, sau judec pe cineva, gonind harul de la mine, sau stau stană de piatră la Liturghie (care e cea mai mare actualizare a Iubirii pe care ne-o oferă Domnul azi), cu inimă nesimţită şi împietrită… În toate aceste cazuri şi altele asemănătoare, nu sunt eu oare mult, dar muult mai aproape de Iuda? Ba da.
Doamne, dă-mi lacrimile femeii păcătoase!
N.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu