Pentru mine personal slujbele afară au fost
mai rele decât perioada fără oameni la biserică. Atunci îmi lipsea enorm
comuniunea liturgică cu frații, dar trăiam intens relația cu Domnul la slujbe. Pe
când afară...
Prima dată când l-am auzit pe PS Ignatie,
la prima Liturghie în aer liber, spunând că cerul întregii țări s-a făcut
cupolă de biserică, mi-a sunat așa frumos și întăritor! Cu timpul însă mi-am
dat seama că eu afară nu mă pot ruga ca înăuntru. Că nu pot să mă adun, că mă
risipesc în natură, că mă dizolv parcă în exterior. Am luat-o ca pe o neputință
proprie și în mare măsură așa și este. Dar când am auzit un preot spunând (cu
cele mai bune intenții de mângâiere a credincioșilor la o predică în aer liber)
că nicio boltă de biserică nu e mai frumoasă decât bolta cerului... mi s-a
așezat clar în minte întrebarea: Dacă cea mai frumoasă biserică e natura, de ce
avem biserici? Doar ca să nu ne plouă? Sau să nu ne ardă soarele? O, nu!
Biserica, lăcașul acesta de zid, adună în ea atâtea taine dumnezeiești! Atâta
ardere, atâta intensitate! Rugăciunile înaintașilor timp de secole au înduhovnicit
parcă zidurile! Lacrimile și trăirile lor s-au impregnat parcă în materie!
Prezența permanentă a lui Hristos pe Sfânta Masă e o Taină de necuprins în
cuvinte!
Toate acestea m-au inundat astăzi într-un
potop de lacrimi, la prima slujbă în biserică după o lună de zile dureroasă... Mi-am
dat seama că diferența între slujbele de afară și slujbele din biserică mi-au
fost ca diferența între o tentativă de coacere pe lângă cuptor, care poate
dospi frumos și poate încălzi foarte bine, dar nu poate egala interiorul
cuptorului, unde harul radiază parcă din toate direcțiile. (Desigur, dacă
există corespondență cu biserica inimii... Altfel nu pătrunde nimic. Doar de
atâtea ori am fost de piatră și prezența mea în biserică a fost doar formală!)
Doamne, ai îngăduit să rămânem fără slujbe...
Și în loc să investim în repararea bisericii din inimă, ca să Te întâlnim
permanent acolo, unii ne-am obișnuit cu live-urile și le accesăm acum în continuare,
ca fiind mai simple și mai sigure.
Ai îngăduit să fim lipsiți de biserici... Și
în loc să le prețuim mai mult, unii ne-am uitat mai mult la norii cerului decât
la Tine.
Ai îngăduit să ni se ia pentru o perioadă
Spovedania și Dumnezeiasca Împărtășanie... Și în loc să ne pocăim pentru
ratările din trecut, să ardem de dorul ei și să ne pregătim cu lacrimi de
întâlnirea cu Tine, mulți (atât de mulți!) am șters-o din calendarul personal,
că doar a trecut Postul Mare.
Ai îngăduit să nu ne mai întâlnim unii cu
alții... Iar noi am reușit prea puțin să prețuim relațiile inter-personale și să
lucrăm la unitatea între noi. Mai degrabă ne-am repezit să ne ardem cu vorbe și
judecăți ucigătoare, chiar între noi, creștinii, și să ne dezbinăm orbește.
Ai îngăduit să ne fie răstignite zâmbetele
și îmbrățișările... Și în loc să realizăm vitalitatea lor și să găsim soluții
de a le înlocui temporar cu căldura iubirii, unii ne-am distanțat existențial,
nu doar sanitar, zdrobiți de frică și privind la aproapele doar ca la o
posibilă sursă de moarte.
Doamne, câți dintre noi am căzut în valuri
în furtuna aceasta! Da, e vreme de cernere, Doamne, dar nu lăsa, pentru păcatele
și neiubirea mea, să ne acopere talazurile spre moartea sufletului! Trimite,
Doamne, bărci de salvare care să ne readucă în corabia Ta, pentru rugăciunile
tuturor Sfinților Tăi, cei vrednici de Tine, și ale Preacuratei Maicii noastre.
Vino, Doamne! Trimite Duhul Tău cel Sfânt
să ardă baobabii patimilor, să lumineze cămara și să aprindă candela inimii
care să ardă nestinsă cu focul Iubirii Tale.
2 comentarii:
ma bucur ca ai revenit!da, e altceva cu slujbele inauntru...
Irina, ce fain cum mă întâmpini tu din nou încurajator, ca la începuturi! Mulțumesc mult de tot!
Trimiteți un comentariu