Croque Monsieur cu ciuperci

Am iar o perioada mai lejera, pt. ca am terminat Apostolatul, asa ca revin cu retete. Avand in vedere fosta mea ocupatie de profesoara de franceza, va prezint o reteta frantuzeasca (la origine ;) ), pe care eu o fac frecvent. E usor, rapid si aspectuos.

Ingrediente: 6 felii de cascaval, 6 felii de sunca (sau muschi file), 12 felii de paine toast, unt, 200 g. smantana, 2-3 ciuperci. 2 rosii, cascaval ras sau parmezan.

6 felii de paine se ung cu unt si apoi se pun pe ele ciuperci taiate feliute.

Deasupra asezati cate o felie de cascaval, apoi muschiul (sau sunca, ce aveti), aranjate pe forma

feliei de piine.

Se pune si a doua felie de paine, iar deasupra smantana, rosii taiate feliute si apoi cascavalul ras sau parmezanul.

Se dau la cuptor pana se rumenesc. Se servesc calde.

P.S. E f. buna si varianta simpla, fara ciuperci.

Bajbaiala departarii de Dumnezeu

„Neliniştit este sufletul meu până ce se va odihni întru Tine, Doamne” Fericitul Augustin

Viaţa celor mai mulţi dintre noi este o continuă succesiune de perioade agitate şi perioade liniştite, cele dintâi fiind parcă tot mai lungi şi dese, iar cele din urmă mai scurte şi rare. De cele mai multe ori ajungem să tânjim, să ne fie dor de acele scurte perioade de linişte, de pace. Intrăm tot mai des în tot felul de situaţii stresante, haotice, din care nu mai vedem calea de ieşire.

Mi s-a întâmplat să aud la un post de radio citatul de mai sus (din opera fericitului Augustin) chiar când eram într-o perioadă din aceasta de nelinişte, de agitaţie. Mă tot întrebam atunci de ce ni se complică viaţa tot mai mult, de ce nu mai „merg” lucrurile de la sine, aşa cum se întâmpla odată.

Răspunsul a venit din mila lui Dumnezeu prin acest cuvânt al Fericitului Augustin: ”Neliniştit este sufletul meu până ce se va odihni întru Tine Doamne”. Paradoxal! Mă tot frământam şi iată că, în neliniştea mea, Dumnezeu S-a milostivit de mine şi mi-a trimis încă o dată o mână de ajutor. E clar! Cauza neliniştii este lipsa odihnei în Dumnezeu, adică depărtarea de Dumnezeu, uitarea - chiar şi pentru scurt timp – de Dumnezeu.

Cum să fii liniştit atunci când nu mai pui totul înaintea lui Dumnezeu, atunci când nu Îl laşi pe El să „rezolve” ceea ce ai de rezolvat? Ni se întâmplă să ne tot agităm, să ne zbatem încercând să rezolvăm câte ceva. Nu este nimic rău în a munci pentru a obţine anumite lucruri, ba din contră, doar prin muncă primeşti ceea ce vrei, dar atâta timp cât suntem încredinţaţi că vom reuşi cu ajutorul lui Dumnezeu, dacă este un lucru plăcut înaintea lui Dumnezeu.

Uităm să ne lăsăm în grija lui Dumnezeu, uităm că oricum fără voia şi ajutorul Lui nu putem face nimic, totul este posibil doar prin bunăvoinţa lui Dumnezeu. Practic, uităm de Dumnezeu. Suntem atât de prinşi de dorinţele noastre, încât sărim peste ceea ce este mai important: nădejdea în sprijinul lui Dumnezeu. Şi-apoi începem să bâjbâim... umblăm pe întuneric. Ne lovim, ne împiedicăm, dăm cu capul de prag... şi ne tot rotim în întuneric până ne amintim iar de Dumnezeu, chiar şi printr-un citat din opera fericitului Augustin.

Poate vă gândiţi că şi atunci când ne tot agităm să obţinem ceva prin forţe proprii, nu neapărat uităm de Dumnezeu, ci doar Îl lăsăm puţin deoparte... Nu Îl mai amestecăm pe Dumnezeu şi în asta... În rest, suntem credincioşi practicanţi. Salutăm cu „Doamne ajută”, mergem la slujbe. Dar, vă întreb, oare sufletul nostru se odihneşte în Dumnezeu? Şi dacă ne odihnim în Dumnezeu, atunci cum să Îl mai lăsăm deoparte?

Iniţial gândeam că această agitaţie este indispensabilă, deoarece face parte din zilele pe care le trăim, face parte din „timpurile” noastre. Nu degeaba s-a încetăţenit expresia aceasta cum că am fi în „secolul vitezei”... Dar să ştiţi că nu este aşa. Un om echilibrat duhovniceşte, „odihnit în Dumnezeu”, nu are de ce să treacă prin aceste angoase. Dacă ne rugăm, muncim şi ne punem nădejdea în Dumnezeu, sigur vom avea reuşite mai uşor şi cu mai multă linişte. Este posibil ca şi pe cealaltă cale (pe care o călcăm mai des) să avem rezultate, însă cu un consum mult mai mare, astfel încât la sfârşit să nu mai simţim prea mult bucuria reuşitei noastre, iar pierderile să fie mai mari decât câştigul.

Toate ispitele, îndatoririle, responsabilităţile, greutăţile noastre trebuie întâmpinate cu calmul şi liniştea date de credinţa că prin ajutorul lui Dumnezeu se vor rezolva toate. Desigur că e greu să îţi menţii calmul atunci când ai probleme, dar dacă am fi cu rugăciune şi cu gândul la Dumnezeu am trece peste ele, fără să le mărim prea mult importanţa. Situaţii-problemă apar mereu în viaţa noastră. Uneori se ţin lanţ şi se transformă în acele perioade agitate de care vorbeam. Important este să le identificăm şi să le abordăm cu calm, cu linişte, acea linişte care vine de la Dumnezeu.

La fiecare început de an sperăm ca va fi un an mai bun în care ne vom apropia mai mult de Dumnezeu pe drumul mântuirii noastre. Să ne dea Dumnezeu un an cât mai liniştit, cât mai aproape de El!

Ramona Broscăţeanu

(Apostolat in Tara Fagarasului, nr. 13 - februarie 2008)

Filosofia „conflictelor de familie“

Deseori certurile în familie provin din reproşurile soţiei, acceptate cu greutate de soţ, chiar dacă sunt juste (din orgoliu!). Trebuie descoperită cauza acestor reproşuri. De multe ori ele vin din dorinţa soţiei de a-şi vedea soţul mai bun decât este de fapt, din prea mare exigenţă faţă de el sau dintr-un fel de idealizare. În aceste cazuri soţia devine conştiinţa soţului, iar reproşurile ei trebuie acceptate. Bărbaţii, în special după căsătorie, înclină să se lase pe tânjală, să se complacă într-o existenţă empirică. Soţia caută să-şi smulgă soţul din această stare, aşteptând de la el ceva mai mult. În acest sens, apariţia unei disensiuni în familie, oricât ar părea de bizar, demonstrează că mariajul a devenit o realitate (nu doar un proiect) şi că în noua entitate umană alcătuită din două persoane, soţia joacă rolul conştiinţei. De aceea conflictele între doi oameni atât de apropiaţi pot fi folositoare. În focul disputei poate să ardă tot gunoiul amărăciunilor şi neînţelegerilor acumulate uneori de multă vreme. După explicaţiile şi mărturisirile de rigoare, poate veni o stare de deplină înţelegere şi linişte, totul a fost clarificat, orice apăsare şi orice umbră de neînţelegere s-au risipit. Atunci se eliberează şi se dezvoltă cele mai alese calităţi sufleteşti şi, prin deplină comunicare reciprocă, se realizează şi deplina unitate de suflet şi de gânduri.

În căsătorie, bucuria sărbătorească a primei zile de existenţă comună trebuie să continue toată viaţa, fiecare zi să fie o sărbătoare, în fiecare zi soţul şi soţia trebuie să-şi arate unul altuia o „faţă“ nouă, liberă de orice rutină şi stagnare. Există o singură cale pentru a realiza aceasta: aprofundarea vieţii duhovniceşti a fiecăruia, autoperfecţionarea. Iubirea este cel mai preţios bun într-o căsnicie şi pierderea ei un lucru îngrozitor, mai ales atunci când se ajunge la despărţire din cauza unor lucruri absolut derizorii. De aceea toate eforturile şi toate intenţiile trebuie concentrate pentru a o păstra şi atunci totul va veni de la sine.

Pr. Aleksandr Elceaninov, Credinţa vine din iubire

Apostolat in Tara Fagarasului, nr. 13 - februarie 2008

Duminica cananeencei

Maine este Duminica cananeencei, cu o pericopa evanghelica tare draga mie:

Şi ieşind de acolo, a plecat Iisus în părţile Tirului şi ale Sidonului.
Şi iată o femeie cananeiancă, din acele ţinuturi, ieşind striga, zicând: Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de demon.
El însă nu i-a răspuns nici un cuvânt; şi apropiindu-se, ucenicii Lui Îl rugau, zicând: Slobozeşte-o, că strigă în urma noastră.
Iar El, răspunzând, a zis: Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel.
Iar ea, venind, s-a închinat Lui, zicând: Doamne, ajută-mă.
El însă, răspunzând, i-a zis: Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor.
Dar ea a zis: Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor.
Atunci, răspunzând, Iisus i-a zis: O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti. Şi s-a tămăduit fiica ei în ceasul acela.

Doua cuvinte deosebit de frumoase despre aceasta, al Sf. Ioan Gura de Aur si al parintelui Nicolae Steinhardt, gasiti pe Razboi intru cuvant.
Sa cautam si noi sa dobandim macar o mica parte din credinta, dezinteresarea, curajul, staruinta, bunacuviinta, smerenia si inteligenta de care a dat dovada femeia cananeeanca, spre raspuns bun la intrebarea pe care ne-o va pune Hristos despre ce am facut cu viata noastra.

Catehism

Catehism ortodox pe înţelesul tuturor

Începând cu acest număr al revistei, dăm curs dorinţei celor care ne-au cerut să aducem mai multă lumină în înţelegerea adevărurilor noastre de credinţă prin lansarea rubricii „Catehism ortodox”. Nu ne propunem să urmăm, însă, planul clasic al catehismului, (care poate fi răsfoit în formatul deja tipărit şi re-tipărit), ci vom urmări o abordare mai „liberă” a principalelor teme de credinţă.

Argument

Necesitatea unui catehism este justificată de necesitatea cunoaşterii şi înţelegerii propriei spiritualităţi. Dictonul „crede şi nu cerceta” care a făcut valuri în nenumărate rânduri şi este prilej de sminteală de multe ori (prin ironizarea credinţei) nu îşi are locul în spiritualitatea ortodoxă. Dumnezeu nu ne vrea o „biserică de mameluci” sau o mulţime care se conduce după „spiritul de turmă”, ci doreşte însuşirea şi trăirea liberă de către fiecare a adevărurilor de credinţă revelate fie pe cale naturală, fie pe cale supranaturală. Ca zidire a lui Dumnezeu (care este Fiinţă Personală), purtăm amprenta celor trei caracteristici care definesc persoana: sentimentul, raţiunea şi voinţa. Voi spune, deci, „simte, cercetează şi crezi” pentru că vei găsi suficiente motive pentru a-ţi trăi credinţa în deplină înţelegere şi conştienţă.

Religie şi religiozitate

În căutările sale, omul a găsit de cuviinţă să-şi definească relaţia cu Persoana Absolută - „Făcătorul tuturor celor văzute şi nevăzute” - prin termenul de origine latină „religare” (a lega, a re-lega), care desemnează o legătură conştientă şi liberă a lui cu Dumnezeu. Ca „purtător de Dumnezeu” prin definiţie (= prin creaţie), omul este atras fiinţial de cele superioare, cereşti, proprii Creatorului său, iar activarea şi canalizarea puterilor sale spirituale în această relaţie se conturează ca un mod de a fi, ca religiozitate. Raportat la această stare, indiferenţa religioasă este, în realitate, inconştienţă religioasă. Mă voi referi, în acest sens, la o naraţiune citită cândva, intitulată „Cel mai mare nebun”. Pe scurt, este vorba despre un clovn, unul din bieţii „condamnaţi” la a-i face veseli pe cei din jurul lor cu preţul propriei umiliri şi adeseori al propriei prostii, care a primit din partea stăpânului său un băţ noduros, cioplit ca din topor, cu următoarea menţiune: „-Ţine acest băţ şi să nu-l laşi din mână decât atunci când vei întâlni un om mai nebun decât tine. Aceluia poţi să i-l dai”. Nebunul şi-a trăit restul vieţii cu băţul în mână, împlinind porunca stăpânului său. Când acesta a fost doborât la pat de o boală incurabilă, nebunul a venit la el şi l-a întrebat de sănătate. „-Fac rău de tot, în curând va trebui să plec de aici”, i-a zis stăpânul. Plângând, nebunul l-a întrebat: „-Dar când te vei întoarce, stăpâne. Poate peste o lună?” „-Nuuu...” suspină prinţul plin de durere. „-Poate peste un an?!” „-Vai! Nu!” „-Dar peste cât timp, stăpâne?” „-Niciodată” „-Niciodată?! Dar te-ai pregătit de drum pentru o lipsă atât de mare?” l-a întrebat nebunul. „-Pregătit? Nicidecum! Nici nu m-am gândit măcar.” „-Cum, stăpâne, ştii că vei pleca şi n-ai făcut nici o pregătire de plecare?... Nu te-ai spovedit la preot, nu te-ai împăcat cu cei cu care eşti certat, nu-ţi iei rămas bun de la ai tăi?!...ŢINE BĂŢUL! Eu n-am întâlnit până acum om mai nebun decât mine, dar tu mă depăşeşti total cu nebunia ta.” Chiar şi pentru un biet nebun religiozitatea era ceva firesc, natural. Oare au murit nebunii?

Pr. Adrian Magda

Apostolat in Tara Fagarasului nr. 13 - februarie 2008

Principiile educarii crestine a copiilor

Psihologii avertizează că părinţii nu se implică suficient în educarea copiilor. Şcoala dă vina pe familie, iar părinţii pe profesori. Biserica atrage atenţia că părinţii sunt responsabili de mântuirea pruncilor. Între timp, sondaje de opinie şi statistici rezumă dramele ultimei generaţii: violenţă, alcool, droguri... Cum trebuie să ne educam copiii, care sunt recomandările? Iată mărturii şi experienţe consemnate, începând din acest număr, într-o pagină dedicată educaţiei creştine.

Principiile educării creştine a copiilor

Începem din acest număr un serial nou: despre educaţia creştină a copiilor. Sfaturile pe care le publicăm sunt preluate (cu acordul autoarei) din cartea Raising Godly Tomatoes. Elisabeth Krueger este o mamă creştină din Statele Unite care îşi creşte şi şcolarizează acasă cei zece copii. Cartea recent publicată în limba engleză şi disponibilă de asemenea pe internet adună laolaltă experienţa de viaţă, încercările, problemele şi soluţiile acestei familii. Sunt sfaturi utile care pot fi transformate în reguli sau pot fi adaptate, în funcţie de nevoile familiilor dumneavoastră.

Tentaţia majorităţii părinţilor este de a căuta reţete simple de educare a copiilor. Eu cred că reuşita sau eşecul în creşterea copiilor depinde de răspunsul la următoarele întrebări: care îţi sunt priorităţile , ce cunoşti despre autoritatea părintească, cât de determinat eşti să îţi separi copiii de influenţele lumeşti şi, în fine, cât de dispus eşti să renunţi la teoriile pur ştiinţifice şi să aplici principiile creştine în schimb.

„Fericit este omul pe care îl vei certa, Doamne, şi din legea ta îl vei învăţa pe el” (Psalmi, 93:12)

Am citit de curând despre o femeie care – după ce ani la rând nu a rămas însărcinată – s-a hotărât să înfieze câţiva copii mici. Tânjise să fie mamă şi a pornit în lumea părinţilor cu vise despre ce îşi imagina că avea să o aştepte. Ani buni mai târziu, mărturisea unei persoane apropiate că nu i-a plăcut călătoria ei ca părinte. Ba chiar ajunsese să urască maternitatea şi s-a simţit cu adevărat uşurată abia când „povara” a luat sfârşit. Ce trist! M-am întrebat ce va fi fost în imaginaţia acestei biete femei când şi-a adus pentru prima oară copiii acasă. Cel mai probabil avea în minte aceleaşi imagini despre copii pe care le au fetiţele mici care se joacă cu păpuşile. Se gândea probabil la bebeluşul care adoarme în braţele mamei, la copilaşul vesel care se joacă în linişte, la elevul dornic mereu să înveţe şi niciodată refractar, la adolescentul care îşi împarte trăirile cu mama şi tata, şi apoi la tânărul matur, pregătit să îşi întemeieze o familie a lui.

“Cuvintele acestea, pe care ţi le spun eu astăzi să le ai în inima ta şi în sufletul tău; şi să le sădeşti în fiii tăi şi să vorbeşti de ele când şezi în casa ta, când mergi pe cale, când te culci şi când te scoli” (Deutoronom, 6: 6-7)

Nu vreau să spun că imaginile de mai sus ar fi total nerealiste. Eu însămi am trăit toate aceste stări alături de copiii mei. Dar subliniez că este totuşi doar o parte a realităţii. Deci dacă vă imaginaţi că viaţa va fi aşa, în toate situaţiile şi-n fiecare zi, e momentul să meditaţi ceva mai mult la asta. Pentru că nu e aşa! E mai aproape de realitate să vă gândiţi că dacă depuneţi eforturi susţinute şi continue, punând educaţia copiilor voştri pe primul loc, în fiecare moment, în fiecare zi, atunci situaţiile din fantezia de mai sus vor deveni realitate şi se vor întâmpla tot mai des, pe măsură ce copiii vor creşte. Şi nu veţi gusta bucuria unei relaţii oneste şi intime cu un fiu evlavios şi bine-crescut, decât dacă sunteţi dispus să faceţi din educaţia lui prioritatea numărul unu a vieţii dumneavoastră. Educarea copiilor trebuie să fie privită ca un angajament cu normă întreagă, fără pauze şi fără vacanţe. Dacă asumaţi asta, veţi primi “recompensa” mai curând şi mai minunat decât aţi fi putut visa vreodată.

Primul „principiu” în educarea copiilor, este – aşadar – asumarea responsabilităţii şi stabilirea priorităţilor. Despre celelalte fundamente, numărul următor.

(a consemnat Oana Dobrin)

Apostolat in Tara Fagarasului, nr. 13 - februarie 2008

Apostolat nr. 13

Am terminat si nr. 13, o sa il gasiti la linkul din stanga sus, dar tot asa, peste cateva zile, cand o sa fie pus pe site. O sa postez si eu in continuare cateva dintre articole.

Temelia familiei si „nepotrivirile de caracter“

Continuăm serialul nostru dedicat familiei creştine cu un fragment din sfaturile Cuviosului Paisie Aghioritul, un experimentat duhovnic din Grecia, la uşa căruia au bătut mulţi soţi cu probleme în familiile lor pentru a cere sfat. Stareţul primea şi foarte multe scrisori de la oameni cu probleme familiale, iar aceste probleme el le atribuia depărtării oamenilor de Dumnezeu şi iubirii lor de sine. „Mai demult, spunea el, viaţa era mai liniştită şi oamenii aveau răbdare. Astăzi sunt ca brichetele. Nici măcar un singur cuvânt nu suferă; după care urmează automat divorţul“.

Temelia căsniciei

- Părinte, un oarecare tânăr, ce s-a hotărât pentru viaţa de familie, m-a întrebat cum o poate începe corect.

- Mai întâi să se îngrijească să afle o fată bună, care să-l odihnească sufleteşte, pentru că pe fiecare îl odihneşte alt caracter de om. Să nu caute să fie bogată şi frumoasă, ci mai ales simplă şi smerită. Adică trebuie să dea mai multă atenţie frumuseţii lăuntrice şi nu celei exterioare. Atunci când tânăra este un om de nădejde şi este înzestrată cu bărbăţie, fără să aibă mai mult din cele de care are trebuinţă caracterul femeiesc, aceasta îl ajută foarte mult pe bărbat să afle îndată înţelegere şi să nu-l doară capul. Dacă are şi frică de Dumnezeu şi smerenie, atunci se pot lua de mână ca să treacă împreună râul cel primejdios al lumii.

Dacă tânărul se gândeşte serios să ia de soţie pe o fată, dacă îşi dau cuvântul şi se logodesc – este bine ca logodna să nu ţină mult – să încerce ca în perioada care va dura până la nuntă să o vadă pe tânără ca pe sora sa şi să o respecte. Dacă amândoi se vor nevoi din tot sufletul să-şi păstreze fecioria lor, la Taina Căsătoriei, atunci când preotul îi încununează, vor primi har îmbelşugat de la Dumnezeu.

În continuare să cultive virtutea dragostei cât pot mai mult, pentru a rămâne uniţi amândoi pentru totdeauna, ca astfel să fie împreună cu ei şi al Treilea, Preadulcele nostru Iisus. Fireşte, la început, până se vor aranja şi se vor cunoaşte bine, se poate să aibă unele greutăţi. Aşa se întâmplă la fiecare început.

În deosebirea caracterelor se ascunde armonia

Într-o zi a venit la chilia mea cineva şi mi-a spus că este foarte mâhnit, penru că nu se înţelege cu femeia lui. Cu toate acestea am văzut că nu există ceva serios între ei. El are o „umflătură“, femeia lui alta şi de aceea nu se pot apropia unul de altul. Au nevoie de puţină „rindeluire“. Ia două scânduri nerindeluite, una care are un nod într-un loc, iar cealaltă în alt loc, încearcă să le uneşti şi vei vedea că rămâne un gol între ele. Dacă însă rindeluieşti puţin una dintr-o parte, iar cealaltă din partea opusă, dar cu aceeaşi rindea, îndată se vor uni. Lucrarea aceasta o face cel mai bine duhovnicul şi este eficientă atunci când cei doi au acelaşi duhovnic, astfel încât să se facă „cu aceeaşi rindea“.

Unii bărbaţi îmi spun: „Nu mă înţeleg cu soţia mea. Avem caractere deosebite.“ Nu înţelegeţi că în deosebirea caracterelor se ascunde armonia lui Dumnezeu? Caracterele deosebite creează armonia. Vai vouă dacă aţi avea acelaşi caracter! Gândiţi-vă ce s-ar întâmpla dacă amândoi v-aţi mânia repede. Aţi dărâma casa. Sau dacă amândoi aţi fi cu caractere blânde. Aţi dormi în picioare. Dacă aţi fi fost amândoi zgârciţi, v-aţi fi potrivit, dar aţi fi mers amândoi în iad. Iar dacă aţi fi fost amândoi cu dare de mână, aţi fi putut ţine casa? Copiii voştri ar fi umblat pe drumuri.

Micile deosebiri ale caracterelor soţilor ajută la crearea unei familii armonioase, pentru că unul îl completează pe celălalt. La maşină este absolut necesară acceleraţia, ca ea să meargă, dar şi frâna, ca să se oprească. Dcă maşina ar avea numai frână, nu s-ar mişca din loc, iar dacă ar avea numai acceleraţie, nu s-ar mai putea opri. Ştiţi ce le-am spus unor soţi? „Fiindcă vă potriviţi, de aceea nu vă potriviţi.“ Amândoi sunt sensibili. Dacă se va întâmpla ceva în casă, amândoi se vor pierde cu firea şi vor începe: „Vai ce-am păţit!“ va spune unul, „Vai ce-am păţit!“ va spune celălalt. Adică unul îl ajută pe celălalt să deznădăjduiască şi mai mult. Nu-l poate întări cât de puţin pe celălalt, spunându-i: „Ia stai, nu este un lucru chiar aşa de grav ceea ce se întâmplă!“

Atunci când soţii au caractere diferite pot ajuta mai mult şi în educaţia copiilor lor. Unul frânează puţin, iar celălalt spune: „Lasă-i pe copii puţin mai liberi“. Dacă amândoi îi vor constrânge pe copii, îi vor pierde. Iar dacă îi vor lăsa liberi amândoi, iarăşi îi vor pierde. În timp ce, în felul acesta, află şi copiii un echilibru.

Vreau să spun că toate sunt de trebuinţă. Dar, fireşte, nu trebuie să întreacă măsura, ci fiecare să-l ajute pe celălalt în felul său. Dacă, de pildă, mănânci ceva foarte dulce, simţi nevoia apoi să mănânci ceva sărat. Sau verdeţurile, dacă sunt foarte amare, nu se pot mânca. Puţin amar însă ajută, precum şi puţin acru. Dar dacă cel care este acru va spune: „Să vă faceţi toţi acri ca mine“, cel care este amar: „Să vă faceţi toţi amari“, iar cel care este sărat va spune: „Să vă faceţi toţi săraţi“, atunci nu se va putea face sat.

Cuviosul Paisie Aghiritul, „Viaţa de familie“

publicat in Apostolat in Tara Fagarasului nr.8

Nu pricep, Curata, nici ingerii, nici oameni...

Nu pricep, Curată, nici îngerii, nici oamenii, Maică şi Fecioară, ce prin tine s-a săvârşit. În mâini ţine Simeon, bătânul, îmbrăţişat, pe al Legii făcător şi Stăpânul tuturor.

Legatura cu duhovnicul

Am inceput o serie de postari in categoria Duhovnicul, pt.ca, dupa parerea mea, e cel mai important lucru in viata crestinului. Daca ai un duhovnic bun si faci ascultare nu ai cum sa gresesti, pentru ca esti in voia lui Dumnezeu. Iar restul vor veni de la sine, prin ascultarea de duhovnic...
In aceasta serie deci iata si un cuvant al Maicii Siluana, pe care il gasiti aici.