A inceput pregatirea pentru Postul Mare

Duminica trecută, numită Duminica lui Zaheu, este începutul unei serii de duminici pregătitoare pentru Postul Mare. Ele sunt ca un urcuş, o călătorie care ne pregăteşte pentru perioada de post:

Duminica lui Zaheu - dorinţa, foamea şi setea după Dumnezeu
Duminica canaanencii (lipseşte în unii ani, în funcţie de data Paştilor) - credinţa statornică
Duminica vameşului şi fariseului - smerenia
Duminica fiului risipitor - întoarcerea din exil
Duminica lăsatului sec de carne - Înfricoşătoarea Judecată
Duminica lăsatului sec de brânză - Iertarea.

Primul lucru de care avem nevoie la începutul acestei călătorii este deci dorinţa. Zaheu a avut dorinţa de a-L vedea pe Hristos. Această dorinţă l-a făcut să depăşească faptul că era scund (neînsemnat şi păcătos) şi a "forţat" atenţia Domnului, L-a adus pe Hristos în casa lui.

Mâine urmează Duminica canaanencei, în care avem de învăţat credinţa statornică. Hristos o supune pe această femeie unui adevărat examen, cum spune Părintele Steinhardt, examen constituit din mai multe etape:

1. neluarea în seamă, ignorarea. Ea îi ţine calea, topită de nefericire, strigă şi-L imploră; El însă nu-i răspunde nici un cuvânt (Matei 15, 23).

2. respingerea intervenţiei mult iubiţilor Săi ucenici. Apostolii Domnului, ucenicii, credincioşii, apropiaţii Săi, aceia pe care-i asigură că lor li s-a dat să cunoască tainele împărăţiei cerurilor intervin în zadar pentru hananeancă.

3. declinarea de competenţă. Cuvintele: „Nu sunt trimis decât către oile pierdute ale casei lui Israel (de altfel contrazise de „Mai am şi alte oi care nu sunt din staulul acesta“) (Ioan 10, 16) constituie ceea ce în limbaj juridic se numeşte declinare de competenţă şi totodată singurul caz din tot cuprinsul Evangheliilor unde Domnul Se arată procedurist. El care a pus duhul deasupra literei, El Care mereu a învăţat că esenţială e substanţa, El - de data aceasta -hananeencei îi opune o excepţie strict procedurală şi de formă; cazul tău nu intra în atribuţiile Mele. Ca şi cum ar fi spus: ducă-se petiţionara la alt ghişeu, aici nu are ce căuta.

4. insulta, jignirea, ocara. După ce - cu vorbe ca de gheaţă - şi-a declinat competenţa, Iisus trece la insulte directe, la ofense grele şi la cinica zeflemisire. El Care stabilise că oricine se mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă şi cine va zice fratelui său raca vrednic va fi de judecata sinedrului, iar cine-i va zice nebunule vrednic va fi de gheena focului (Matei 5, 22), El o apostrofează pe hananeancă şi-i azvârle proverbul cu pâinea ce nu se cuvine a fi dată câinilor. Altfel spus facându-i pe solicitantă şi pe ai săi câini, iar pe ea personal - consecvent celei mai elementare logici - o defineşte căţea.

Cum răspunde femeia la acest examen? Ne spune atât de frumos tot Părintele Nicolae:

a) Prin credinţă. Ea, păgâna, străina, vine cu deplină încredere la Hristos şi nici o clipă - în toată vremea crescândelor greutăţi ale examenului - nu se îndoieşte, nu se supără, nu cedează ispitei de a renunţa să mai ceară, imboldului de a se îndepărta şi a-şi căuta de treabă, nu manifestă o cât de mică slăbiciune;

b) Prin dezinteresare. Nu cere pentru ea, cere pentru fiica ei;

c) Prin curaj. Curajul de-a revendica, acolo pe pământ cananean, ajutorul unui iudeu. Apoi curajul de a rezista afronturilor, insultelor ce i se aduc în public. In sfârşit curajul (ori îndrăzneala) nu numai de a cere ci şi de a striga;

d) Prin siguranţă. Perseverează, nu se dă bătută;

e) Prin bunăcuviinţă, impecabilă politeţe şi nedezminţită eleganţă. Nu-i luată în seamă, e respinsă, e alungată, e bruftuită, e insultată, e făcută de râs şi ocară - şi-şi păstrează totuşi, neîntrerupt calmul, nu încetează a se purta şi a răspunde cu cea mai desăvârşită cuviinţă. I se închină Domnului, I se aruncă la picioarele Lui (Marcu 7, 25), zice: Doamne ajută-mă, iar invocării dispreţuitorului, atrocelui, nemilosului proverb cu pâinea rezervată copiilor şi tăgăduită câinilor ce replică îi dă? Il neagă cumva ori protestează, ori îi denunţă cruzimea, ori îl discută, (cum ar fi putut prea bine - chiar în limitele politeţei - face?) Nu, câtuşi de puţin. Il confirmă; zice: Da, Doamne.

f) Prin smerenie. Incuviinţând: afirmaţia Domnului, Da, Doamne, hananeanca dă dovadă şi de mare smerenie, deoarece se recunoaşte a fi nu mai puţin nevrednică de mila Sa decât un biet animal (socotit de popoarele orientale ca spurcat);

g) Prin inteligenţă. Printr-o mare şi iscusită inteligenţă şi un răspuns pe cât de neaşteptat pe atât de extraordinar şi de abil şi care pe Domnul - iubitor de vorbire mintoasă - trebuie să-L fi încântat.

Şi ne mai spune Părintele: „De aceea şi trece examenul cu brio şi ia o notă peste calificarea maximă, ia - cum ar veni - zece plus. Se alege - doar ea, numai ea - din toţi şi toate cărora Iisus le-a tăcut o minune pentru că L-au rugat şi au crezut în El, se alege, ea singura, cu apelativul O, femeie! Vocativul acesta exclamativ e absolut unic în Evanghelii. Tot unic este şi adjectivul mare din sintagma mare este credinţa ta.“

Minunat model pentru noi, menit să ne pregătească pentru călătoria împreună cu Domnul spre Patima Sa, o călătorie pe care eu mi-o doresc împreună cu voi, ca şi în Postul Crăciunului.

Natalia

P.S. Fragmentele din Părintele Nicolae Steinhardt sunt din volumul Dăruind vei dobândi, iar cuvântul întreg despre femeia canaaneancă îl puteţi găsi aici.