Mâine îi sărbătorim pe Sfintii Părinţi de la Sinodul I Ecumenic, care a avut loc la Niceea, în anul 325. Părintele Cleopa explică foarte simplu şi clar ce s-a întâmplat atunci:
„Astăzi, în Duminica a 7-a după Sfintele Paşti, Biserica Ortodoxă prăznuieşte primul Sinod Ecumenic al lumii creştine, care a avut loc în anul 325 în oraşul Niceea, pentru a condamna erezia, adică învăţarea greşită, eretică a lui Arie. Sinodul s-a organizat de Sfântul Împărat Constantin cel Mare cu mama sa Elena, la cererea Sfinţilor Părinţi de atunci, fiind primul împărat creştin din lume (306-337). Ce este un sinod ecumenic? Este adunarea tuturor marilor ierarhi ortodocşi - episcopi, mitropoliţi şi patriarhi din toată lumea, cu scopul de a discuta unele învăţături de credinţă creştină neclare încă, şi de a le fixa în legi fixe, neschimbabile, numite dogme. De asemenea, un sinod ecumenic judecă şi condamnă toate abaterile de credinţă, străine de învăţătura Sfintei Evanghelii şi a Sfinţilor Părinţi şi exclude din Biserică, adică dă anatema, pe toţi ereticii care sfîşie unitatea de credinţă a Bisericii, simbolizată prin cămaşa de in a Domnului, făcută dintr-o sigură bucată, cum zice în Sfînta Evanghelie: Cămaşa era fără cusătură, de sus ţesută în întregime (Ioan 19, 23). Prin cuvîntul "sinod" înţelegem adunare, consiliu; prin cuvîntul "erezie" înţelegem părerea sau învăţătura particulară a cuiva despre Dumnezeu, împotriva învăţăturii adevărate a Bisericii lui Hristos.“
Motivul Sinodului de la Niceea a fost învăţătura greşită pe care o răspândea Arie, un preot din Alexandria Egiptului, care spunea că Iisus Hristos nu este Dumnezeu, ci o „creatură superioară”.
Sinodul a durat toată vara, timp în care cei 318 Părinţi, uniţi în rugăciune prin harul Sfântului Duh, au încercat să îi lămurească, pe Arie şi pe cei care îi ţineau partea, despre adevărul Sfintei Treimi. Acesta însă, fiind extrem de mândru şi neascultător, a rămas statornic în greşeala minţii lui şi astfel a fost exclus din Biserică. Pentru a contracara învăţătura greşită, Sfinţii Părinţi au redactat atunci prima parte a Crezului pe care noi îl rostim astăzi la fiecare Sfântă Liturghie şi nu numai.
Ereziile nu aparţin numai trecutului, cum am putea crede, ba dimpotrivă, astăzi s-au înmulţit parcă mai mult ca niciodată. Mulţi cred că e suficient să crezi în Dumnezeu (prin Dumnezeu înţelegând o forţă superioară care ne guvernează). Nu este aşa, pentru că nu orice credinţă este mântuitoare, de aceea suntem datori să ştim în ce credem, să ne cunoaştem credinţa.
O altă idee importantă a zilei de mâine o văd în faptul că Sinodul (adunarea tuturor ierarhilor, despre care noi, ca ortodocşi, credem că sunt urmaşi ai Apostolilor, prin harul primit în continuitatea neîntreruptă a hirotonirilor) este cel care recunoaşte şi condamnă o erezie, ca şi pe cel care a căzut în acest păcat. De aceea cred că avem o mare datorie în a ne ruga pentru ierarhii noştri, pentru că ierarhia nu este decât imaginea poporului. Dacă noi ne vom ruga zi de zi, ceas de ceas, ca Duhul Sfânt să le fie călăuză, Domnul ne va asculta rugăciunea. Dacă nu ne rugăm, nu vom suporta decât consecinţele necredinţei, răutăţii şi mândriei noastre…
Natalia
2 comentarii:
ai mare dreptate! prea a intrat duhul 'de(mono)cratiei' in noi, prea repede suntem tentati sa dam indicatii, sa cerem masuri, ba unii mai cuteaza si sa-si 'urecheze' ierarhii, insa prea putin ne rugam pt cei care, numai prin voia Domnului, au autoritate asupra noastra.
e plin de evenimente 'smintitoare' in jur, la nivel 'macro', dar uneori (cand ma simt mai slab, ca in ultimele ore) as zice ca si la nivel 'micro', in jurul meu - insa ce putem face cand ne simtim asa decat sa ne rugam pt cei care au mare nevoie de luminarea Domnului in a lua decizii importante, si asa vom pricepe ce mici sunt 'zbuciumurile' noastre fata de ce e pus pe umerii altora?
a te gandi la altul, deopotriva 'mai marele tau' (care are raspunderi infinit maimari), dar si la mai 'micul tau' (sa vezi ca sunt nimica ceea ce tu ai cuteza sa numesti 'greutati' fata de cat indura altii) mi se pare singura solutie ca sa ne vedem masura nimicniciei noastre. prob noastre trebuie sa devina mici de tot in comparatie cu ale altora si abia atunci vedem ce pacatosi suntem ca, avand prob asa mici, nu facem ceea ce trebuie, nu luam deciziile corecte, de teama, de lene, din egoism, de nerabdare...
Asa e, e mai usor sa te uiti in ograda altuia... Sarmanii de noi, nu ne dam seama ca atunci cand vedem un rau la altul e pentru ca il avem in primul rand in noi. Si nu la marimea paiului, ci la nivel de barna...
Domnul sa ne ierte si sa ne miluiasca!
Trimiteți un comentariu