Astazi nu mai putem fi decat sfinti

Marţi am fost la o conferinţă cu Maica Siluana, în Braşov, iar zilele astea, în timp ce lucrez, ascult înregistrarea. Iată un scurt paragraf din ce zice Maica:

„După mine a venit vremea în care rostul omului trebuie declarat clar şi limpede. (…) Rostul este acela de a deveni sfânt. Astăzi nu mai putem să fim oameni de treabă, nu mai putem să fim decât sfinţi. Astăzi nimeni nu se mai poate apăra de ispitele şi de spaimele cu care se reped puterile întunericului la noi, numai prin sfinţenie. Şi a fi sfânt înseamnă a fi lipit de Dumnezeu, prin formele pe care ni le oferă Dumnezeu.“

M-am tot gândit şi eu la acest lucru chiar zilele acestea. Când dau drumul la televizor simt cum o groaza de energii negative intră în casă (nu o fac prea des, probabil de aceea am acest sentiment acut). Parcă ar fi o fereastră spre iad (aşa cum icoana este numită o fereastră spre cer). Şi îmi dau seama că ce se vede acolo este lumea în care trăieşte majoritatea covârşitoare, pentru că televizorul este DASCĂLUL lumii de azi. De la televizor înveţi de la cum să te speli pe dinţi sau ce să mănânci la cum să îţi tai vecinul cu drujba. (Doamne, miluieste-ne!)
Iar astăzi, după ce am văzut la ştiri cum a petrecut toată lumea bună, care se respectă, Halloweenul, am ajuns la această concluzie: vorba Maicii, nu mai putem fi doar "oameni de treabă", aşa cum spun mulţi: "Eu sunt credincios. Dar am credinţa mea..."
Cred că este vremea cernerii. Nu putem fi credincioşi autentici trăind în lume, în sensul de compromis. Adică fac ce face lumea, dar eu am credinţa mea. Ispitele sunt atât de mari şi atâât de subtile... Pentru a ne mântui nu mai putem decât să ne rupem cumva. Lucrăm în lume, avem colegi de serviciu păgâni, multe din rudele noastre se fac purtători de cuvânt ai filosofiei lumii de azi. Eu nu cred că putem rezista la acest tsunami al răului care vine peste noi decât dacă ne securizăm, ducându-L pe Dumnezeu mereu şi în fiecare clipă cu noi: la serviciu, în autobuz, pe stradă, în casă... Şi Îl putem duce (mai ales dacă Îl şi luăm de-a dreptul pe Hristos, prin Sfânta Împărtăşanie, cât mai des...) oriunde, prin gândul mereu la El. Să îl chemăm mereu, în orice hotărâre şi în orice om întâlnit într-o zi, în tot ceea ce facem, prin simplul şi atât de profundul: Doamne, miluieşte!
Şi ducându-L pe Domnul mereu cu noi, Îl vor vedea şi cei din jurul nostru, pentru că toţi suntem chemaţi. Noi suntem mai degrabă obişnuiţi să Îl ducem pe Domnul celorlaţi în predici şi cuvântări, sau sfaturi moralizatoare, în loc să Îl ducem în sufletul nostru, în viaţa noastră, în iubirea faţă de cei ce ne vorbesc pe la spate şi ne fac rău.
Doar trăind mereu în prezenţa Lui putem trăi o viaţă bucuroasă, putem scăpa de fricile acestui veac, de suferinţele aducătoare de moarte, doar în El este Bucuria pe care nimeni nu o poate lua de la noi, încă de aici, din viaţa aceasta.

Natalia