Puţină teorie...
Deşi despre această dramă a vieţii unui om pare cinic sa teoretizezi, totuşi trebuie reţinute câteva aspecte. În timp, acest eveniment dramatic a intrat atât în atenţia Bisericii cât şi a oamenilor de ştiinţă şi litere, însă pe noi ne interesează aspectele surprinse de psihologi şi de Biserică. Psihologia vorbeşte despre „un act uman de încetare din viaţă autoprodus şi cu intenţie proprie”, iar Biserica spune că „sinuciderea înseamnă curmarea conştientă şi voluntară, directă şi arbitrară, a propriei vieţi trupeşti, fie prin întrebuinţarea unor mijloace ucigătoare, fie prin neîmplinirea unor acţiuni, care sunt imperios necesare pentru susţinerea vieţii, de pilda alimentarea”.
Aceste două definiţii au în comun un lucru important: acela că omul prin voinţa sa este responsabil de orice act pe care-l săvârşeşte în viaţă. În afară de cei care nu pot fi făcuţi responsabili de actele lor, alienaţii mintali, orice om este RESPONSABIL de deciziile şi actele sale. Ceea ce înseamnă ca sinuciderea nu este un act iresponsabil, ci pe deplin un act conştient şi care, deci, poate fi prevenit.
Ce îl împinge pe om spre sinucidere?
Iată câteva cauze sintetizate de psihologi: lipsa acută a sensului vieţii, pierderi de persoane foarte apropiate, deziluziile sentimentale, anumite concepţii etico-religioase (budismul, credinţa niponă - celebrul harakiri), consumul de droguri, tulburările de personalitate, alcoolismul, probleme psihopatologice: depresiile avansate, schizofrenii etc.
Dintre aceste cauze multiple pe noi ne interesează cele care-l afectează pe omul conştient, în deplinătatea facultăţilor mintale şi care prin Botez este creştin: pierderea sensului vieţii, deziluziile sentimentale, pierderi de persoane foarte apropiate, probleme care par de nerezolvat în viaţă, consumul de droguri etc. Dacă ne uităm dincolo de aceste cauze standard, vedem că ele sunt doar semne ale unor probleme mult mai profunde, iar problema ultimă este relaţia personală a omului cu Dumnezeu. Aici este rădăcina tuturor problemelor: faptul că omul nu-L ştie pe Cel care-i poartă nevăzut de grijă. Oricât de banal ar părea acest răspuns, este de fapt de o supremă seriozitate. Oricât au distorsionat concepţiile filosofice atee şi materialiste taina legăturii omului cu Dumnezeu, oricât a lovit evoluţionismul şi ideologiile ateiste în fundamentul existenţei umane: legătura cu Dumnezeu, adevărul acesta este, că la baza tuturor relelor, inclusiv a sinuciderii, stă slăbirea legăturii dintre om şi Dumnezeu.
Cum să prevenim?
Desigur este foarte greu să vorbim despre reţete universal valabile, pentru că există o particularitate a fiecărui caz în parte. Un lucru sigur este însă comun: la fiecare dintre cei încercaţi de gândurile cele mai negre, sufletul este bolnav. Spiritualitatea creştină priveşte la acest for ultim şi intim al omului: sufletul. Aici se ţese un întreg complex de sentimente, atitudini, concepţii despre viaţă care formează personalitatea omului. Este greu să înţelegi adâncurile sufleteşti ale celui care cugetă la acest act cutremurător, însă cu siguranţă că acel motiv care l-a făcut să gândească este punctul de maximă vulnerabilitate care i-a zdruncinat un echilibru care era deja extrem de fragil.
De aceea, încă de la vârstele cele mai fragede părinţii, Biserica şi societatea, prin factorii ei educaţionali, ar trebui să acorde o mare atenţie acestui risc: orice persoană poate fi un potenţial candidat la sinucidere încă de la naştere. Modul în care este construită în om concepţia despre lume, viaţă, modul lui de raportare faţă de tot ceea ce-l înconjoară, întregul sistem de valori şi, în concluzie, viziunea sa asupra vieţii şi lumii, vor cântări greu în momentele de cumpănă sufletească.
Creştinul are toate resorturile pentru a nu ajunge în aceste puncte critice. Chiar dacă apar momente dificile, el ştie în primul rând că viaţa nu este proprietate privată, pentru simplu fapt ca nu omul s-a creat pe sine ca fiinţă vie, ci viaţa este darul lui Dumnezeu, Părintele tuturor. Creştinul ştie că sufletul său are o valoare inestimabilă, venind de la însuşi Dumnezeu şi întorcându-se la El, iar finalitatea vieţii lui este mântuirea, întoarcerea la Dumnezeu.
Creştinul este într-o comuniune personală cu Dumnezeu, cu care vorbeşte, la care se raportează mereu ca la un Tată. Creştinul ştie că, orice s-ar întâmpla, nimic nu se întâmplă fără îngăduinţa lui Dumnezeu, după cuvântul Mântuitorului că nici un fir de păr din capul nostru nu se clinteşte fără ştirea Tatălui. Creştinul mai ştie că scopul vieţii nu este plăcerea, ci mântuirea, aceasta netransformându-l însă într-un iubitor de suferinţă, ci învăţându-l să aibă o concepţie pozitivă asupra tuturor evenimentelor dificile din viaţa lui.
Viaţa ancorată în Dumnezeu oferă deci echilibrul fără de care omul poate patina până în zonele nebuniei şi în cele din urmă ale sinuciderii. Sinuciderea este forma de abdicare supremă a fiinţei umane de la orice formă de credinţă, este dezicerea de Dumnezeu în forma maximă. De aceea este atât de aspru judecată: sinucigaşii nu sunt îngropaţi alături de ceilalţi creştini, nu se trag clopotele la moartea lor şi nu le este oficiată slujba de înmormântare.
Pentru a nu se ajunge la acest act tragic, creştinismul oferă din plin toate elementele profilactice: concepţie de viaţă sănătoasă, armonie spirituală şi, lucrul cel mai mare, realitatea faptului că viaţa noastră este în mâinile Celui care ne-a dat-o şi că nimic, dar absolut nimic nu este întâmplător atunci când omul se lasă în grija Lui.
Pr. Marius Corlean
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu