vineri, 29 august 2008

"M-am străduit să-mi fac datoria deplin"

Interviu cu Pr. Prof. Ioan Glăjar

Data şi locul naşterii: 24 martie 1929, Ucea de Jos, Ţara Făgăraşului
Studii: Liceul "Radu Negru" Făgăraş 1940-1950, Institutul Teologic Universitar Sibiu 1950-1954, Cursuri de doctorat la Institutul Teologic Universitar Bucureşti 1955-1958


De mai bine de un an şi jumătate Părintele Profesor Ioan Glăjar s-a pensionat, timp în care se bucură de frumuseţea vârstei sale patriarhale şi se luptă optimist cu neputinţele trupului, înconjurând cu multă dragoste pe cei apropiaţi. Răspunde prompt la toate solicitările de a sluji împreună la diferite servicii religioase, sau chiar de a mă înlocui uneori. Ca de fiecare dată, l-am găsit pe părintele la masa de studiu, greu dezlipindu-se de carte când a aflat că-l solicit pentru un interviu. Cu smerenie şi cu sfială, cu fineţe şi sensibilitate, părintele profesor s-a lăsat purtat în amintirea trecutului său luminos, din care cu siguranţă avem şi noi multe de învăţat.


Părinte profesor, de ceva vreme sunteţi pensionar şi deci fără obligaţiile pastoral-misionare de dinainte. Cum vă simţiţi acum, la pensie?
Desigur sunt mai liniştit şi mai odihnit. Numai că am rămas cu câteva situaţii familiale-gospodăreşti, pe care nu ştiu dacă voi reuşi să le mai rezolv, dat fiind faptul că sunt înaintat în vârstă, am intrat în al 80-lea an de viaţă şi sănătatea mi-e mult şubrezită.

Aţi slujit la parohia Ucea de Jos timp de 47 de ani. Rar se întâmplă ca un preot să rămână atât de mult într-o parohie. Ce v-a motivat în această statornicie?
Ca student şi doctorand în Teologie, nu m-am gândit niciodată să ajung preot paroh în Ucea de Jos, satul meu natal şi de domiciliu stabil în toată viaţa. Dar, când s-a vacantat Parohia Ucea de Jos, conducerea Arhiepiscopiei Sibiului, văzând că se apropia încheierea perioadei de concurs şi eu nu depusesem cererea de candidat, mi-a cerut în mod expres să depun cererea de înscriere la concurs. Mama mea era de părere să nu depun cererea solicitată, deoarece, considera dânsa, "în satul tău nu e bine să fii nici păstor de vite, darmite preot!" Am fost totuşi nevoit să candidez, deoarece alte solicitări ale mele şi propuneri ale Arhiepiscopiei noastre de până atunci fuseseră respinse de către organele politice şi de stat pe motivele detenţiei mele politice. Odată numit, recunoscut şi instalat oficial în anul 1960, ca preot paroh în Ucea de Jos, m-am străduit să-mi fac datoria deplin. Fireşte nu ştiu în ce măsură Dumnezeu a fost şi este mulţumit de viaţa şi slujirea mea preoţească, dar consătenii, şi respectiv enoriaşii mei, mi-au acordat tot timpul credibilitate, preţuire, respect, înţelegere şi ajutor necondiţionat, desigur nu fără nici o excepţie. Bucurându-mă de toate acestea din partea lor, mi-a fost sufleteşte imposibil să dau curs unor oferte de avansare, ivite după un timp pe neaşteptate, şi să mă despart de ei, să-i părăsesc, să nu le mai fiu preot paroh. Şi aceasta, mai ales atunci când biserica noastră parohială era prăbuşită. Am rămas, deci, pentru totdeauna cu ei şi împreună am reconstruit biserica, împreună ne-am rugat lui Dumnezeu în duminici şi sărbători, în biserică şi în casele lor, şi împreună I-am mulţumit lui Dumnezeu pentru toate..

În jumătatea aceasta de veac în care aţi slujit lui Dumnezeu aţi avut parte şi de lucruri frumoase, dar şi mai puţin frumoase. Ce realizare v-a bucurat cel mai mult în viaţă? Sunt şi lucruri pe care acum, cu înţelepciunea vârstei, le-aţi face altfel?
În cei 47 de ani de slujire preoţească în Ucea de Jos am avut parte fără îndoială şi de bucurii şi de încercări grele. Cea mai grea încercare a fost prăbuşirea bisericii noastre parohiale. Şi, se înţelege, cea mai mare mulţumire personală a fost reconstruirea acesteia şi dotarea ei cu toate cele necesare, inclusiv pictarea ei în tehnica frescă. Tot pe plan administrativ, am avut satisfacţia de a redobândi şi legaliza dreptul de proprietate şi de folosinţă al parohiei pentru casa parohială şi clădirea fostei şcoli confesionale.
Pe plan duhovnicesc, am trăit mulţumirea sufletească de a propovădui Evanghelia Mântuitorului Iisus Hristos, vreme de 30 de ani în timpul regimului comunist din ţara noastră, şi de a asigura şi întări credinţa creştină a enoriaşilor mei în ciuda propagandei ateiste şi anticreştine a ideologilor şi dictatorilor comunişti. Pentru contrabalansarea acestei propagande, am folosit, pe lângă predici, cărţile bibliotecii parohiale sau personale, pe care le ofeream enoriaşilor spre lectură. La această mulţumire sufletească, s-a adăugat şi cea oferită de nenumăratele mărturisiri ale enoriaşilor mei, în decursul celor 47 de ani, privind ajutorul lui Dumnezeu primit de ei în urma rugăciunilor făcute de mine pentru şi împreună cu ei. Nu pot să nu mărturisesc şi mulţumirea sufletească ce am avut-o când, în regimul comunist, am predat la Teologie, nu atât Istoria Religiilor, cât Teologia Fundamentală, al cărei obiect constă din temele: existenţa lui Dumnezeu, originea lumii, vieţii, omului şi religiei, existenţa sufletului uman imaterial, spiritual şi nemuritor, revelaţia divină supranaturală, istoricitatea, mesianitatea şi divinitatea Domnului nostru Iisus Hristos ş.a. În cei 10 ani, din 1990 şi până în 2000, în decursul cărora am predat Religia în Şcoala Generală din Ucea de Jos, am trăit şi satisfacţia de a face un autentic şi masiv colportaj religios. La festivitatea de încheiere a fiecărui an şcolar, am donat, din partea parohiei, fiecărui elev, indiferent de rezultatul la învăţătură, şi în cele 8 clase erau anual 100-150 de elevi, câte o carte religioasă, din rândul cărora amintesc: Noul Testament, Mica Biblie, catehisme, cărţi de rugăciuni, cărţi cu explicarea parabolelor evanghelice, cu povestiri religios-morale sau cu viaţa unui sfânt ş.a. Cu acelaşi prilej am donat, tot din partea parohiei, fiecărui învăţător sau profesor, câte o carte religioasă, fie din cele amintite, fie altele, dar mai ales câte un Îndrumător Bisericesc pe anul respectiv. La distribuirea acestor cărţi, ţineam o evidenţă strictă, spre a nu da unui elev, în anii şcolari următori, aceeaşi carte. De asemenea, când doi elevi erau fraţi, îi dădeam fiecăruia altă carte. În felul acesta, elevii duceau anual în familiile din care făceau parte cărţi diferite. Pe de altă parte am trăit şi durerea sufletească de a pierde de la sânul Bisericii câteva familii de ţigani care au trecut la sectari. Pentru desprinderea lor de Biserica mamă sunt vinovaţi ei înşişi, căci s-au lăsat ispitiţi de anumiţi factori, pe care nu-i pot menţiona aici, deoarece martorii au trecut la cele veşnice. Acum, după experienţa-mi de o viaţă, regret că n-am dat atunci în vileag acei factori şi să arăt public că n-a fost vorba de convingeri doctrinale şi nici de alte motive religios-morale. A fost vorba de anumite interese şi nu de nemulţumiri.

În greutăţile pe care le-aţi întâmpinat de-a lungul timpului aţi fost sprijinit de familie, în special de doamna preoteasă. De ceva ani dânsa conduce chiar corul parohiei noastre. Cât de important este pentru un preot ca misiunii lui să i se alăture şi soţia?
Familia preotului e în atenţia tuturor enoriaşilor. Spun lucrul acesta în baza unor constatări şi nu doar teoretic. Eu şi soţia mea ne-am cunoscut la Sibiu şi ne-am căsătorit din dragoste. Ne-am înţeles unul pe altul şi am fost solidari în lupta vieţii, iar când această luptă a fost deosebit de grea ne-am încurajat reciproc. Eu n-am umbrit cu nimic demnitatea soţiei mele, iar soţia mea a sporit demnitatea amândurora şi prestigiul familiei noastre prin credinţa ei exemplară şi prin slujirea ei ca educatoare a celor tineri şi ca iniţiatoare, formatoare şi conducătoare a corului bisericesc.

Părinte, aţi fost profesor la Facultatea de Teologie din Sibiu timp de 14 ani, funcţionând în acelaşi timp şi la Parohia Ucea de Jos. Cum aţi reuşit să îmbinaţi munca de la parohie cu cea de la catedră, lucrul cu credincioşii şi cel cu studenţii?
Am activat 14 ani, din 1976 până în 1990, ca preot paroh la Ucea de Jos şi în paralel ca lector la Institutul Teologic Universitar din Sibiu, unde am predat cursuri de Îndrumări misionare, din 1976 până în 1978, de Istoria Religiilor, din 1978 până în 1990, şi de Teologie Fundamentală, din 1983 până în 1990, dar nu pot spune că am îmbinat în mod reuşit cele două activităţi. În toţi acei ani, am fost nevoit să acord prioritate obligaţiilor parohiale, mai ales că în 12 din cei 14 ani, la parohie am avut şantier de construcţii şi de pictură. Atât pentru satisfacerea nevoilor religioase ale enoriaşilor mei, cât şi pentru buna desfăşurare a lucrărilor de reconstruire a bisericii parohiale, am fost nevoit să fac des naveta Ucea – Sibiu şi alte deplasări în scopul aprovizionării şantierului cu toate cele necesare. Şi aceasta datorită faptului că lucrările în cauză se executau în regia proprie a parohiei, căci în regimul comunist toate întreprinderile de construcţii erau ale statului comunist şi nu acceptau să execute servicii în folosul Bisericii. Aflându-mă atâţia ani în această situaţie, pregătirea prelegerilor şi a altor obligaţii didactice, bineînţeles, afară de ţinerea cursurilor, o făceam aproape numai noaptea. Aşa se explică, în parte, şi faptul că am scris foarte puţin în viaţă, în raport cu alte cadre didactice din domeniul teologic, cadre care, mai ales la începutul carierii lor didactice, nu prestau decât activitate în domeniul învăţământului.
Pe de altă parte, trebuie să mărturisesc că, în această privinţă a scrisului, în toată perioada activităţii mele ca preot şi teolog, am trăit un complex psihologic de inferioritate în ceea ce priveşte talentul meu literar, harul meu de scriitor, darul meu de condeier. Dacă stau să mă gândesc bine, din timpul studiilor mele liceale şi până astăzi, am avut o structura psihică de matematician, de ins care gândeşte limpede, o fire de intelectual curios şi angajat într-un efort cognitiv susţinut, un profil de teolog-apologet, de preot credincios, dar nu mistic, ci raţionalist, am fost un propovăduitor creştin lipsit de harul oratoriei, de forţa de a entuziasma auditorul, dar cu puterea raţională de a-l convinge. Am scris câteva studii teologice, articole religioase, predici, reportaje bisericeşti, ş.a., toate în jur de 50 de titluri, poate consistente, dar lipsite de un stil literar elevat, de o aleasă calitate a exprimării.

Am observat că arătaţi un interes aparte pentru publicaţia noastră, "Apostolat în Ţara Făgăraşului." Nu numai că o răsfoiţi, ci o dăruiţi şi celor apropiaţi. Care credeţi că este rolul unei astfel de publicaţii?
Într-adevăr, consider revista "Apostolat în Ţara Făgăraşului" ca fiind o revistă bine gândită şi scrisă, mult folositoare credincioşilor şi chiar preoţilor. De aceea aştept apariţia fiecărui număr cu curiozitate şi o distribui cu plăcere prietenilor mei şi tuturor celor apropiaţi sufleteşte.
Având în vedere că şi astăzi, ca şi în trecut, adevărurile religioase fundamentale şi cele biblice, inclusiv sursele acestora, sunt puse de unii intelectuali, chiar şi de unii oameni mai simpli, sub semnul întrebării, cred că ar fi necesar şi bine să se adauge publicaţiei de faţă, prin articole specifice, şi un timbru apologetic. Dar lucrul acesta trebuie făcut cu prudenţă, adică să se evite titluri, idei şi abordări provocatoare şi, în cele din urmă, derutante.

Pentru cititorii revistei noastre, vă rugăm să adresaţi un cuvânt folositor, iar ca fost profesor, un sfat pentru tineri.
Asigur pe cititorii acestei reviste că ea are puterea de a-i zidi sufleteşte în duh creştin autentic, iar pe Prea Cucernicul Protopop Ioan Ciocan, fondatorul revistei, pe distinsa Doamnă Preoteasă Natalia Corlean, redactorul şef al revistei, pe toţi membrii colegiului de redacţie şi pe toate colaboratoarele acestora, îi felicit sincer pentru contribuţiile ce le aparţin şi le urez succes cât mai îndelungat.
Pe tineri îi sfătuiesc să-şi fixeze din vreme un ideal capital de viaţă, pentru care sunt conştienţi că au vocaţie şi să-şi mobilizeze toate energiile întru realizarea lui. Să nu se angajeze pe mai multe planuri de activitate, căci, în asemenea cazuri, e foarte greu să ajungi în viaţă la un nivel mulţumitor şi, mai ales, fără ajutorul lui Dumnezeu!

Părinte profesor, vă mulţumim pentru timpul acordat şi pentru disponibilitatea dumneavoastră de a ne împărtăşi aceste gânduri. Vă dorim multă sănătate şi să vă bucuraţi în continuare alături de familia dragă şi de credincioşii parohiei noastre, de care aţi rămas apropiat nu numai ca şi consătean, dar mai ales ca părinte duhovnicesc.
Interviu realizat de Pr. Ion Tărcuţă

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 19 - august 2008

2 comentarii:

oradereligie spunea...

Un om deosebit! L-am cunoscut pe Parintele Glajar in anul I de facultate la Sibiu. Mi-a parut rau ca nu am mai avut ocazia sa-l ascult si la cursuri, pt ca in acel an s-a pensionat de la facultate. Toti studentii mai mari vorbeau despre cursul sau de Teologie fundamentala, foarte interesant si bine predat. La vremurile de acum, acest curs e atat de necesar.
Dumnezeu sa-l tina intru sanatate si bucurii!

Natalia spunea...

Ma bucur de aceasta marturie, imi confirma impresia pe care mi-a facut-o si mie Parintele din cat l-am cunoscut, ca este o minte limpede, matematica, care structureaza, explica si argumenteaza foarte bine. I se potriveste foarte bine Teologia fundamentala.
In Apostolat a mai aparut un articol despre viata dansului, il puteti gasi aici:
http://apostolatintarafagarasului.blogspot.com/2008/09/o-via-impresionant.html