fragmente dintr-un interviu cu Părintele Savatie Baştovoi
„…să ne temem a ridica mâna asupra unşilor Domnului. "Nu ridicaţi mâna asupra unşilor mei şi împotriva proorocilor mei nu vicleniţi!", zice Domnul prin gura lui David. Dumnezeu i-a ales. Oare Dumnezeu nu poate să le dea într-o noapte aşa o boală ca să nu se mai scoale nimeni a doua zi? Oare noi suntem cei care trebuie să-i judecăm? Dacă Dumnezeu îi lasă, oare noi suntem mai mari? Numai dacă ne va întreba cineva, să spunem: "Eu aşa cred", să mărturisim credinţa dreaptă, nu cum spun ei, ca să nu fie sminteală în Biserică, dar, pe cât se poate, să nu-i atingem pe episcopi. Cred că a venit vremea când va trebui să tăcem despre multe lucruri, chiar şi despre apucăturile eretice ale unor episcopi, numai ca să nu pierdem Biserica.
Aşa văd eu că a mers Biserica şi aceasta cred că este duhul smereniei şi al păcii, mai ales la vremea noastră, când toate sunt aşa de încurcate. Să nu facem sminteli şi să nu îndemnăm la răzvrătire, că şi aşa sunt răzvrătiţi. Acum e vremea răzvrătirii, când toţi îşi fac adunări, cluburi, mişcări şi pun moda lor în Biserică: "Că aşa, că aşa"? Nu trebuie să facem asta. Ai auzit o sminteală, ia şi o dezminte: "Nu-i aşa, frate!". Chiar dacă ai văzut tu cu ochii tăi, să nu o povesteşti, să nu o crezi. Dracul poate să arate multe lucruri care nu sunt. Binele trebuie să-l credem, dar răul - ce motive avem? Nici nu ne trebuie. Să ne rugăm! Să biruim răul cu binele - iaca pacea lui Hristos. Hristos a tăcut. Cine era mai sfânt, mai curat? Cine era arhiereu adevărat? Şi vine un arhiereu din legea cea veche, lucrul mâinilor Lui, şi-L loveşte peste obraz. Cum zice la un tropar: "Mâna cea de lut, pe care Tu ai zidit-o, Te loveşte azi peste obraz". Şi Dumnezeu a toate - tace. Arhiereul cel adevărat! Oare noi nu vom tăcea? Să nu încercăm să fim mai sfinţi decât Sfântul Sfinţilor, că noi de la Dânsul am luat sfinţenie, nu de la noi. Altminteri o să pierdem Biserica. Şi Pavel când a mustrat din neştiinţă pe un arhiereu de lege veche, numindu-l "perete văruit", îndată şi-a cerut iertare, aducând cuvintele Scripturii, că " pe mai marii poporului tău să nu-i vorbeşti de rău".
Să ne temem de sminteli. A judeca pe ierarhi în faţa poporului este cea mai mare sminteală. Aşa au apărut sectele. De unde credeţi că s-au pornit protestanţii şi toată nebuneala? S-au judecat cu mai-marii lor, " că nu mai sunt chiar aşa sfinţi preoţii ăştia, ce noi nu suntem sfinţi? Hai să facem noi Biserica noastră!" Şi au făcut-o!
Noi, dacă citim la Pocăinţă şi la Lepădarea de lume, vedem că n-am făcut încă nimic. Noi acum suntem puturoşi şi cu totul împătimiţi. Pocăinţă nu avem, smerenie nu avem, cu dragostea nici nu înţelegem despre ce-i vorba, în schimb la teologie ne învârtim prin Treime, Biserică şi ni se pare că toate le ştim. Ne rătăcim!"
Dupa ce am citit mai multe despre Parintele Serafim Rose, despre care am publicat aici, mi s-a strâns inima când am primit apelul la rugaciune din 24-25 iunie, în care primeam vestea că Mănăstirea de la Platina, întemeiată de Părintele Serafim Rose, cu hramul „Sfântul Gherman de Alaska" (despre care puteţi citi in ultimul număr din Apostolat sau direct aici) este ameninţată cu dispariţia din cauza incendiilor de mari proporţii din apropiere. Ieri am primit vestea că, prin mila Domnului, locul sfânt a fost izbăvit de foc. Slavă Domnului pentru purtarea Sa de grijă! Mai multe informaţii găsiţi aici.
Sfântul Gherman (1757-1836) a propovăduit Ortodoxia în Alaska, împreună cu alţi nouă misionari ruşi. Este primul sfânt ortodox de pe continentul american şi sămânţa din care şi-au tras seva sfinţi şi părinţi îmbunătăţiţi din vremea noastră, precum sfântul Petru Aleutul, sfântul Ioan Maximovici sau cuviosul părinte Serafim Rose, despre care am vorbit în numărul trecut.
Vindecat de Maica Domnului
Sfântul Gherman s-a născut în apropiere de Moscova, în jurul anului 1757. Nu există date sigure despre locul în care s-a născut, despre numele pe care îl purta înainte de a se călugări sau despre familia din care făcea parte. Cert este faptul că la vârsta de 16 ani a intrat în mănăstirea Sfântului Serghie – Sf. Treime şi a vieţuit în unul dintre metocurile acestei mănăstiri, situat în apropierea golfului Finlandei. În vremea în care a stat aici, a cunoscut lucrarea vie şi tămăduitoare a Maicii Domnului, care l-a ajutat să se vindece de o rană ce îi apăruse sub bărbie. S-a rugat în faţa icoanei Maicii Domnului, în somn a fost atins de aceasta şi, când s-a trezit, rana i se vindecase.
Mănăstirea Valaam – mănăstirea mucenicilor
După ce a vieţuit aproape şase ani la acest metoc, a plecat la mănăstirea Valaam, aflată pe insula Valaam de pe lacul Ladoga. În această oază veche de monahism şi spiritualitate ortodoxă şi-a continuat viaţa de rugăciune şi asceză, obişnuind să plece într-un loc mai depărtat de mănăstire, ce până astăzi îi poartă numele – Ghermanova - să se roage şi să se bucure de frumuseţea Creaţiei lui Dumnezeu.
Mănăstirea Valaam are o istorie cutremurătoare. A fost înfiinţată în secolul X de către ieromonahii Serghie şi Gherman. Între secolele XII-XVI a fost ocupată şi distrusă de suedezi de 80 de ori. Şi tot de atâtea ori a fost reconstruită din temelie. Este numită şi «mănăstireamucenicilor», deoarece vieţuitorii ei nu au scăpat de nici un atac venit din partea vremelnicelor regimuri politice.
Peninsula de gheaţă
În anul 1793, sinodul Bisericii Ruse a hotărât să trimită o misiune pentru a-i încreştina pe locuitorii peninsulei Alaska. Această insulă devenise teritoriu rusesc la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi locuitorii majoritari, aleuţi, erau păgâni. Insula a devenit renumită datorită comerţului cu piele de focă şi de vidră. Din această cauză, mulţi negustori ruşi s-au stabilit aici, au dezvoltat comerţul cu blănuri şi au oprimat populaţia băştinaşă. În acest context, insula avea nevoie să fie luminată de Cuvântul Adevărului Celui Viu. Misiunea a fost alcătuită din 10 misionari, printre care şi monahul Gherman, care au mers din sat în sat, au reuşit să trezească conştiinţele aleuţilor şi să-i boteze. Părintele Gherman nota într-o scrisoare: «Domnul să fie lăudat! Am botezat mai bine de şapte mii de americani şi am săvârşit mai bine de două mii de cununii… Îi iubim şi ei ne iubesc pe noi; sunt buni, însă săraci. Îşi doresc atât de mult să se boteze, încât şi-au distrus şi şi-au ars idolii.».
Misionarii au fost prigoniţi şi chiar ucişi de şamanii aleuţilor, dar şi de negustorii ruşi, pe care îi mustrau adesea pentru că duceau o viaţă imorală şi se purtau brutal cu băştinaşii. În 1806 unii dintre călugării misionari muriseră, alţii se întorseseră în Rusia din cauza condiţiilor grele; doar Sfântul Gherman a reuşit să reziste cu credinţă în faţa încercărilor şi nu i-a părăsit pe aleuţi.
Insula Pinului
Sfântul s-a retras pe o insulă părăsită, insula Pinului, pe care a numit-o Noul Valaam. Insula este situată în apropierea oraşului Kodiak. De aici, sfântul i-a ajutat pe băştinaşi în diferite feluri: a fost şi duhovnic, dar şi infirmier. Astfel, legătura dintre el şi fii lui duhovniceşti s-a întărit şi a dat roade bogate. A trăit în singurătate şi asceză, rodind rugăciunea şi dragostea. Cineva l-a întrebat: „Părinte Gherman, cum trăieşti de unul singur în pădure? Nu te simţi niciodată însingurat?” “Nu, nu sunt singur”, a răspuns el, “Dumnezeu este aici şi pretutindeni. Îngerii Săi sunt aici. Este cu putinţă să fii singur, cu ei alături? Nu este mai bine să fii în tovărăşia lor decât în cea a oamenilor?”
Un călător care l-a văzut pe părintele Gherman în 1819 l-a descris ca având „o înălţime potrivită, o conformaţie delicată, cu ochi blânzi, albaştri, iar trupul îi era încins cu lanţ de cinci kilograme, cămaşa îi era o piele de căprioară, sandalele - o bucată de piele bătucită, deşi uneori umbla desculţ, iar peste toate acestea purta o dulamă peticită ». Astfel, sărăcăcios înveşmântat, umbla peste dealuri şi văi, prin zăpadă şi ploaie, în căldură şi în frig, oriunde îl chema datoria. Avea ca pat o bancă acoperită cu piele de focă, drept pernă două cărămizi, şi o scândură ca să-i fie pătură. Obiceiurile sale erau simple: mânca cu măsură, dormea puţin, se ruga mult şi muncea din greu. Era îngăduitor cu slăbiciunile altora şi nu îi îndemna să urmeze aceeaşi viaţă ascetică ca el. Era blând cu animalele din sălbăticie, păsările şi veveriţele îi erau tovarăşi, iar ursul sălbatic îi mânca din mână.
Sfântul Alaskăi
Pe măsură ce a crescut în vârstă şi în sfinţenie, sfântul s-a învrednicit de vederea îngerilor, dar şi a duhurilor rele, a primit stăpânire asupra stihiilor şi a căpătat darul proorociei. În noaptea în care a adormit întru Domnul, locuitorii insulei Afognak au văzut deasupra Noului Valaam un stâlp de lumină. La această vedere minunată, au căzut în genunchi şi au strigat: «Sfântul nostru a plecat de la noi». Sfântul Gherman nu a lăsat aleuţilor clădiri cu biserici, şcoli sau spitale, ci a zidit biserici vii şi credinţă în sufletele lor.
Primul sfânt al Americii a fost canonizat în 9 august 1970, iar moaştele sale se află în Catedrala Învierii din Kodiak, Alaska. Astăzi, mormântul său din insula Pinului, Noul Valaam, este vizitat de pelerini veniţi din întreaga lume, minunile pe care sfântul le-a revărsat asupra locuitorilor peninsulei Alaska, dar şi a ortodocşilor de pretutindeni, fiind nenumărate.
Eufemia Toma
«Eu, un biet păcătos, de 40 de ani caut să Îl iubesc pe Dumnezeu, şi nu pot spune că Îl iubesc precum ar trebui. Să Îl iubeşti pe Dumnezeu înseamnă să te gândeşti la El pururea, să Îi slujeşti zi şi noapte, şi să faci voia Sa. Domnilor, Îl iubiţi pe Dumnezeu într-acest chip, vă rugaţi Lui adesea, faceţi întotdeauna voia Sa?»
De când sunt mămică am citit diverse materiale, încercând să găsesc o metodă cât mai bună de educaţie pentru copiii mei. Printre lecturi a fost cea a unui articol foarte util: "10 lucruri de făcut cu copiii înaintea vârstei de 10 ani". Desigur, nu tot ce am citit acolo se potriveşte, dar am reţinut câteva idei, pe care aş dori să vi le împărtăşesc.
6.Arte & lucru manual
Copiii învaţă mult cu ajutorul simţurilor. Ei au nevoie de multe activităţi de lucru manual înainte de vârstă de 10 ani. Daţi-le timp să experimenteze diverse activităţi manuale şi îşi vor dezvolta creativitatea elementară şi îndemânarea.
În camera de zi, sau oriunde petreceţi mai mult timp cu copiii şi le citiţi, amenajaţi un raft unde să păstraţi creioane, culori, carioci, hârtie, foarfeci, lipici, materiale pentru cusut, împletit şi croşetat. Alături de acesta aranjaţi o măsuţă cu scaune unde copiii vor putea lucra în linişte la proiectele lor, în timp ce le citiţi. Rezultatele muncii lor pot fi dăruite celor apropiaţi, pot participa cu ele la concursuri, sau pur şi simplu pot fi expuse în casă.
Unul din lucrurile cele mai utile pe care le-am făcut pentru fetele mele a fost să le cumpăr un sac cu resturi de material de la o croitoreasă. Sacul era plin cu tot felul de bucăţi de stofă, mătase, satin. La vremea aceea fetele erau destul de mici şi aveau puţină îndemânare în ceea ce priveşte cusutul, dar primele încercări de a transforma peticele în rochiţe pentru păpuşi le-a stârnit dorinţa de a învăţa mai mult. M-au întrecut rapid, astfel că acum se ocupă cu crearea de rochii de epocă. Şi toate acestea de la un sac cu resturi de material! Maşina de cusut, raftul cu rechizite şi măsuţă au fost întotdeauna la îndemână copiilor noştri. Proiectele lor puteau fi lăsate la vedere până le terminau.
Nu permiteţi copiilor să facă desene sau activităţi de lucru manual la calculator! Mouse-ul nu dezvoltă îndemânarea manuală la fel cum o fac puţin lipici şi câteva bucăţele de hârtie.
Notă :
Ideea cu sacul de petice am experimentat-o în copilăria mea. Naşa era croitoreasă şi primeam mereu de la ea diverse bucăţi de material cu care făceam rochiţe la păpuşi. Apoi am primit o carte despre cum să croieşti şi să cosi diverse lucruşoare pentru păpuşi. Nu am ajuns la un foarte mare grad de îndemânare în domeniu, dar când nu aveam copii îmi mai făceam haine cu ajutorul revistei "Burda". Şi acum o mai cumpăr din când în când, în speranţa că la un moment dat voi găsi timpul necesar pentru a-mi mai lucra câte ceva.
7. Excursii & bibliotecă
Duceţi des copii în excursii. Faceţi-vă timp să mergeţi la concerte şi piese de teatru, să vizitaţi muzee şi expoziţii. Dăruiţi-le copiilor experienţe prin care să-şi clădească înţelegerea asupra lumii - experienţe care să îi marcheze şi de care să îşi amintească mai târziu.
Nu lăsaţi copiii să exploreze lumea din faţa televizorului. Copiii au nevoie de experienţe reale, pe care să le trăiască. Să vezi la televizor un avion luându-şi zborul nu e acelaşi lucru cu a vedea asta în realitate. Să asculţi un concert la radio sau televizor nu e acelaşi lucru cu a participă la el în realitate. Să vezi un experiment ştiinţific la tv nu e acelaşi lucru cu a-l realiza singur.
Dacă ar fi să o iau de la început cu educarea copiilor, le-aş cumpără un microscop şi instrumente de disecţie încă de la 6 sau 7 ani şi i-aş învăţa cum să le folosească. Le-aş cumpără un telescop bun, o trusă de chimie şi aş amenaja în casă un loc unde să le folosească. Pe scurt, aş cheltui mai degrabă banii pe instrumente de lucru decât pe cărţi care arată cum se face.
Încă din copilărie formaţi-le obiceiul de a vizita biblioteca publică săptămânal. Astfel copilul va deveni familiar cu modul de aranjare a cărţilor şi va învăţa să ceară bibliotecarului ajutor.
Notă :
Mama m-a dus la biblioteca publică şi m-a înscris încă dinainte de a fi la şcoală. Apoi, când am mai crescut, mergeam singură, sau cu prietenele, să împrumut cărţi. Până să mă mut în Bucureşti am fost mereu înscrisă la bibliotecă.
Mă bucur mult că în copilărie n-am avut programe la televizor, asta mi-a oferit foarte mult timp să citesc, să lucrez diverse obiecte folosindu-mi îndemânarea manuală, să explorez natură şi să fac ierbare, şi multe altele. Din acest motiv televizorul stă mereu închis la noi în casă, şi copiii mei îşi găsesc câte ceva de făcut vrând-nevrând. Mă străduiesc ca măcar o data pe săptămâna să realizăm împreună o activitate de lucru manual mai deosebită, iar în restul zilelor pictează, colorează, modelează din plastilină, decupează, etc.
Copiii care au sub 10 ani au neapărată nevoie de activităţi zilnice care să îl ajute să se dezvolte. În numărul trecut am început să vă prezint un set de 10 activităţi care vă pot ajuta să creşteţi copii sănătoşi, fizic, mintal şi spiritual.
4. Audiţii & ascultarea cu atenţie a unui text Citind copiilor cu glas tare, aceştia învaţă să distingă sunetele, îşi îmbogăţesc vocabularul, îşi lărgesc concepţia despre lume şi îşi dezvoltă imaginaţia. Este recomandat să faceţi asta cel puţin două ore pe zi. Puteţi alege între cărţi de literatură bună, biografii şi povestiri istorice. Puteţi include cărţi de ştiinţă, geografie, artă, muzică şi istorie. Nu vă temeţi să citiţi copiilor mici cărţi cu capitole lungi. Un copil de 5 ani este capabil să fie atent şi să înţeleagă mult din cărţi ca "Insula comorilor" sau "Călătorie spre centrul pământului". În timp ce citiţi nu cereţi copilului să stea liniştit pe canapea lângă dumneavoastră. Cât timp copilul este în cameră şi nu distrage sau nu întrerupe lectura, îi vom permite să se joace în linişte, sau să lucreze la ceva (să coasă, să lipească, să coloreze, etc.), în timp ce noi citim cu glas tare. Majoritatea copiilor ascultă mult mai bine când fac ceva cu mâinile - în special băieţii. Unii părinţi combină lectura cu glas tare şi povestirea. Nu vom citi copilului două ore neîntrerupte, ci vom împărţi timpul de lectură - dimineaţa, la prânz şi seara. Nu citiţi varianta prescurtată a cărţilor, sau cea tip benzi desenate, ci căutaţi varianta originală. Nu este important ca cel mic să cunoască povestea, ci să audă fraze care îi atrag atenţia şi îl provoacă să gândească. Variantele prescurtate sunt scrise într-un limbaj simplu, cu vocabular elementar, şi nu dezvoltă plăcerea pentru lectură şi pentru literatură bună. Ocazional putem da copilului să asculte cărţi înregistrate pe casete/CD, mai ales în timpul călătoriilor lungi cu maşina. Este bine să avem şi cartea, astfel încât copilul să asculte povestea şi să se uite la imagini. Însă aceste audiţii nu trebuie să înlocuiască cititul cu glas tare împreună cu părinţii.
5. Rugăciune în familie O veche zicală spune că familia care se roagă împreună rămâne împreună. Temelia vieţii creştine este rugăciunea. Cunoştinţele dobândite prin catehizare sunt importante, dar ele singure nu pot transforma un copil în creştin. Pentru această e nevoie de trăire. Rugăciunea nu se învăţa prin conferinţe şi lecţii, ci prin participarea directă a copilului la viaţa de rugăciune a familiei. Aceasta nu trebuie să fie ostentativă, ci să facă parte din firescul zilnic. Este bine că familia să îşi stabilească un anume ritual de rugăciune, în funcţie de programul zilnic şi de vârstă membrilor săi. Ora nu este foarte importantă, ci contează regularitatea. Pentru copiii preşcolari, o rugăciune scurtă, seara, la căpătâiul patului, ca şi rugăciunea de la masă, sunt uşor de îndeplinit şi nu trebuie să îi forţăm la mai mult. Copiii mai mărişori vor putea participa mult mai activ la rugăciunea familiei prin cântări, lecturi, sau prin rostirea unei rugăciuni proprii. Ei pot pregăti aceste momente prin aprinderea candelei, a lumânărilor sau tămâind. Nu trebuie să limităm rugăciunea la un anume moment al zilei, ci să îi învăţam pe copii să se roage oricând, oriunde, ajutându-i să-şi exprime sentimentele înaintea lui Dumnezeu. Decât să îi învăţam pe copii rugăciuni compuse special pentru ei, este mai bine să rostim împreună rugăciunile cele mai cunoscute (rugăciunile începătoare, Tatăl nostru, sau troparele zilei), precum şi versete din psalmi potrivite momentului respectiv, sau cântări din slujbele Bisericii. Procedând astfel, adeseori copilul va auzi la biserică o rugăciune pe care el o ştia pe dinafară de acasă, şi astfel este fericit, participând deplin la slujbă şi învăţând s-o îndrăgească. Un timp regulat de rugăciune în familie va dezvolta copilul moral şi intelectual, ajutându-l să se apropie de Hristos.
Timpul petrecut cu copiii noştri este extrem de important. Deşi în ziua de azi pentru multe familii acest timp s-a redus foarte mult din cauza programului prelungit de serviciu, mulţi părinţi, chiar şi atunci când sunt acasă împreună cu cei mici, preferă să îi lase în compania televizorului sau a calculatorului pentru a-şi vedea liniştiţi de treabă, favorizând diminuarea capacitaţii intelectuale a acestora şi apariţia unor trăsături negative de caracter. Copilul până în 10 ani are neapărată nevoie de interacţiunea cu un adult, de activităţi zilnice care să îi dezvolte mintea si sufletul. Iată un set de 10 astfel de activităţi care vă vor ajuta să creşteţi copii sănătoşi, fizic, mintal şi spiritual.
1. Scris şi citit
2. Povestirea orală
3. Memorare
4. Audiţii & ascultarea cu atenţie a unui text
5. Rugăciune în familie
6. Arte & lucru manual
7. Excursii & bibliotecă
8. Munca & slujirea aproapelui
9. Disciplina
10. Jocuri & explorare
1. Cititul şi scrisul
Înainte de a împlini vârsta de 10 ani, copilul trebuie să înveţe să citească. Unii copii învaţă foarte devreme (în jurul vârstei de 4 ani), iar alţii mai târziu, dar majoritatea copiilor încep să citească între 5 şi 8 ani. Odată cu cititul se învaţă şi scrisul. De obicei, la noi aceste lucruri se fac la grădiniţă sau în clasele primare.
Odată ce copilul a învăţat literele, este bine să-i dăm de copiat texte din diferite cărţi. Copierea e o metodă foarte veche, care ajută la exersarea abilităţilor de scriere şi la introducerea în gramatică şi în topica frazei.
2. Povestirea
Povestirea este un foarte bun exerciţiu pentru mintea copilului, deoarece îi îmbogăţeşte vocabularul şi îi dezvoltă imaginaţia . Părintele îi citeşte copilului un text (sau copilul citeşte singur), apoi copilul trebuie să spună, în cuvintele sale, ceea ce s-a citit. Cel mai bine este ca exerciţiul povestitului să înceapă încă de la vârste mici, de la 4-5 ani, şi să fie practicat zilnic.
Trebuie să se înceapă cu puţin. I se citeşte copilului un paragraf dintr-un text sau o povestioară scurtă şi îl rugăm să redea ce am citit cu propriile sale cuvinte. La început s-ar putea să trebuiască să ajutăm copilul cu întrebări despre ce am citit, dar pe măsură ce vom exersa el va fi capabil să povestească pasaje tot mai lungi şi mai detaliate.
Povestirea este de mare ajutor, atât pentru părinte cât şi pentru copil. În primul rând, cu ajutorul ei părintele poate testa periodic cât de bine a înţeles copilul ceea ce a citit sau ceea ce a auzit. Cu cât copilul redă mai multe detalii în povestirea sa, cu atât înseamnă că a înţeles mai mult. Dacă nu îşi aminteşte mare lucru înseamnă că nu a citit sau nu a ascultat cu atenţie.
În al doilea rând, povestirea poate fi folosită pentru a dezvoltă şi a "ascuţi" capacitatea mentală. Copilul nu trebuie lăsat să fie un observator pasiv. Ajutaţi-l nu doar să memoreze, ci să şi gândească. Dezvoltaţi-i mintea nu doar ajutându-l să absoarbă informaţia, ci să o şi prelucreze, să răspundă. Mintea care prelucrează informaţia trebuie să o şi absoarbă în aceeaşi măsură, iar acest lucru nu se întâmplă în faţa televizorului sau a computerului. În acest proces mintea este pasivă în procesul de învăţare, învaţă să primească informaţia fără să o redea după aceea. Computerele sau televizorul nu oferă o experienţă de învăţare, căci aceasta necesită un răspuns real din partea omului. Învăţarea la computer este utilă şi poate fi eficientă la vârste mai mari, dar până la 10 ani copilul are nevoie de interacţiunea cu un adult.
Notă:
Referitor la aceste idei aş recomanda cărţile despre televiziune ale lui Virgiliu Gheorghe, în special cea referitoare exact la copii: „Efectele micului ecran asupra mintii copilului“. Mulţi părinţi îşi lasă copiii în faţa televizorului fără să considere că acest lucru ar fi rău. Chiar şi eu, deşi citisem cărţile despre care vă spuneam mai sus, am lăsat-o pe fetiţa mea cea mare la desene animate într-o perioadă, pentru a-mi vedea liniştită de treburi. Din păcate, în scurt timp am văzut rezultatele negative: copilul era agitat, nervos, nu se mai odihnea bine, nu mai avea plăcere pentru citit sau pentru alte activităţi, nu ne mai asculta, visa urât, etc. Aşa că am eliminat în totalitate vizionarea de desene animate la televizor sau la computer. A urmat o perioadă, nu foarte lungă dar destul de grea, de "dezintoxicare", în care a trebuit să mă ţin tare şi să nu-i deschid iar televizorul. Acum sunt însă mulţumită de rezultate.
De aceea vă încurajez să nu mai permiteţi copiilor să se uite la televizor, chiar dacă e mai comod pentru voi uneori.
3. Memorarea
Memorarea trebuie să înceapă de la vârste fragede (de la 2-3 ani) şi să continue de-a lungul vieţii (este foarte utilă şi pentru adulţi). Este necesar ca zilnic să se petreacă puţin timp recitând pasajele memorate.
Încurajaţi copilul să memoreze lucruri ca pasaje din Scriptură şi din catehism, poezii, pasaje din literatură. Memorarea unor texte literare va pregăti copilul pentru studiul formal al gramaticii la vârsta de 10 ani. El va începe să "simtă" modul în care se formează frazele şi îşi va îmbogăţi vocabularul. De asemenea, îl pregăteşte pe copil pentru a face compuneri bune. Ceea ce intră în capul unui copil când e mic va ieşi mai târziu sub formă de compuneri scrise.
Copilul poate recita ceea ce a memorat în faţa familiei sau al unui grup mai mare. Aceasta îl poate pregăti pentru serbările de la grădiniţă sau şcoală, iar mai târziu pentru discursuri şi dezbateri. Împreună, memorarea şi povestireaantrenează, ascut şi întăresc capacitata intelectuala, ceea ce îl va pregăti pe copil pentru studii riguroase mai târziu. Aceste lucruri sunt bine de făcut în primii ani de viaţă. Dimpotrivă televiziunea, mijloacele video şi chiar o mare parte din software-ul educaţional actual duc într-o direcţie opusă.
Petreceţi timp (câte 5- 10 minute pentru fiecare copil), odată sau de două ori pe zi, pentru a asculta ceea ce a memorat acesta. Exerciţiile zilnice de memorare ajuta la întărirea minţii, aşa cum exerciţiile fizice ajută la întărirea trupului.
Copilul nu trebuie să recite zilnic tot ce a memorat până atunci. După ce cunoaşte bine un text, daţi-i ceva nou de învăţat, şi revedeţi pasajele vechi o dată pe săptămână. După ce copilul a memorat o cantitate rezonabilă de texte, acestea vor fi trecute în revistă o data pe lună sau mai mult. De-a lungul anilor multe lucruri pot fi uitate, dar va rămâne întotdeauna impresia produsă de ele, iar unele se vor întipări pentru totdeauna.
La sfarsitul saptamanii trecute am terminat un nou numar din Apostolat in Tara Fagarasului. Il gasiti aici sau aveti mereu link in coltul stanga sus. Sa dea Domnul sa fie spre folos duhovnicesc!
Avem tendinţa de a gândi şi de a spune că sfinţii din calendar, mărturisitorii din primele veacuri, se află la depărtare de mii sau sute de ani şi că nu mai avem modele duhovniceşti. Da, sfinţii au fost cândva, dar astăzi vremurile sunt altfel, mai grele. Din fericire pentru Ortodoxie există mărturisitori contemporani care - prin viaţa şi trezvia sufletească - ne dovedesc zi de zi că ne înşelăm, că ei sunt faruri spirituale care ne călăuzesc către Viaţa cea adevărată. Rămâne să îi lăsăm să ne pătrundă în inimi, să înălţăm rugăciuni către ei şi să ni-i facem prieteni.
Părintele Serafim Rose (1934-1982)
Este primul chip de părinte cu care voi începe prezentarea ciclului de articole “Mărturisitori Contemporani ai Ortodoxiei”. Cu numele de mirean Eugene Dennis Rose, el s-a născut în California, într-o familie de protestanţi. A absolvit cursurile colegiului Pomona din zona Los Angeles-ului – fiind un mic geniu în matematică, iar mai apoi şi-a dat master-ul în limba chineză la Universitatea California din Berkeley. A fost influenţat de scrierile lui Allan Watts – a fost iniţiat în zen-budism, de către învăţatul chinez Gi-ming Shien, taoist, cel mai mare sinolog din SUA din acea vreme – care îl va îndruma pe calea spiritualităţii chinezeşti tradiţionale şi de gânditorul René Guénon – care a susţinut că relativizarea adevărului duce la distrugerea vechilor tradiţii spirituale, a societăţii şi a omului ca persoană.
Convertirea la Ortodoxie
Apropierea de Hristos şi de Ortodoxie s-a petrecut treptat şi firesc, iar convertirea a fost totală şi de netăgăduit, toate lucrările şi textele lui o confirmă din plin. "Adevărul nu era doar o idee abstractă, căutată şi cunoscută de către minte, ci era ceva personal - chiar o Persoană - căutată şi iubită de către inimă. Şi astfel l-am întâlnit pe Hristos." Părintele Serafim a fost numit de către arhiepiscopul Antonie al San Francisco drept “primul podvijnik (drept-luptător) american”. Creştinismul pe care a reuşit să îl trăiască a fost unul autentic, la măsura sfinţilor primelor veacuri, sfinţi vieţuitori în pustiurile geografice din Palestina, Egipt sau Siria. Părintele Serafim Rose mărturisea: "Când am vizitat o biserică ortodoxă, a fost doar ca să văd o altă tradiţie. Însă, când am intrat pentru prima dată într-o biserică ortodoxă (una rusească, în San Francisco), ceva mi s-a întâmplat, ceva ce nu mai trăisem într-un templu budist sau în alt templu oriental; ceva îmi rostea în inimă că sunt acasă, că întreaga mea căutare luase sfârşit."
A fost fondatorul periodicului «Orthodox Word», al Frăţiei Sfântului Gherman din Alaska (sfântul Gherman a fost un misionar ortodox rus din secolul al XVIII-lea, care a încreştinat populaţia aleută din Alaska şi care este considerat ocrotitorul continentului american) şi al Mănăstirii Ortodoxe din Platina. A renunţat la tot confortul pe care îl presupune tehnica modernă (tipografia la care tipărea cărţile era manuală, nu avea curent electric sau altă sursă de căldură în chilie) şi a trăit simplitatea umană până la limită, în muntele Platina din California.
Duhovnic, patrolog, sfânt
A reuşit să plămădească duhovniceşte mădulare vii ale Dumnezeului Celui Viu în acest ţinut american, însetat de frumuseţea şi de adâncimea Ortodoxiei. Exact ca în primele veacuri, făcea cateheze cu catehumenii şi apoi îi boteza. A încercat să facă şi un manual pentru convertiţii la Ortodoxie, dar, din păcate, nu a reuşit să îl termine. De asemenea, făcea multe misiuni pentru a întemeia noi comunităţi ortodoxe sau pentru a le consolida pe cele deja existente. Mănăstirea Platina organiza pelerinaje de vară în cadrul cărora se ţineau conferinţe pentru cei care doreau să cunoască sau să aprofundeze Ortodoxia.
A avut bucuria de a-l cunoaşte şi de a fi unul dintre ucenicii duhovniceşti ai sfântului Ioan Maximovici. Povăţuirea sa constantă era: "Osândeşte-te. Nu-ţi căuta niciodată îndreptăţiri. Dacă trebuie, sau dacă crezi că trebuie, îngăduie-ţi o slăbiciune, iar apoi asigură-te că o recunoşti ca fiind o slăbiciune, şi un păcat. Dar, priveşte la greşelile tale şi nu-ţi osândi fratele!". Unul dintre fii duhovniceşti ai părintelui Serafim, monahul Lavrentie, mărturiseşte că în timpul ultimei părţi a vieţii sale, părintele a insistat mai ales pe nevoia de trezvie duhovnicească în pregătirea luptelor ce vor veni. Se pare că avea o înainte-cunoaştere a vremurilor apocaliptice ce ne aşteaptă. Mesajul său a fost transmis în extrem de cunoscuta frază: "E mult mai târziu decât îţi închipui", frază care are menirea de a ne responsabiliza, de a ne trezi conştiinţa în faptele, în vorbele şi gândurile rele pe care le nutrim faţă de semenii noştri.
Un alt ucenic de-al părintelui, ieromonahul Ambrozie, aminteşte că acesta a fost primul cărturar patristic autentic de limbă engleză. A tradus din limba rusă în engleză multe scrieri ale părinţilor stareţi de la Optina - pe care îi iubea foarte mult - şi a iniţiat o colecţie intitulată « Mica Filocalie Rusă », ce conţine texte ascetice din părinţii ruşi şi din părinţii vechi filocalici.
Deşi nu este canonizat, părintele Serafim este venerat ca sfânt de numeroşi credincioşi ortodocşi din Statele Unite ale Americii, din Rusia, Grecia şi România, fiind reprezentat în icoane şi având alcătuit un acatist. Iată şi troparul acestuia: “Ca un credincios nevoitor al Sfântului Gherman ai înflorit ca o roză duhovnicească în Platina, ca un luminător al Ortodoxiei în America, scrierile tale aduc nădejde întregii lumi învăţându-ne pe noi credinţa cea adevărată o, cuvioase Serafime, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!”
Sinuciderea este expresia supremă şi palpabilă a prăbuşirii credinţei omului în Dumnezeu şi punctul culminant al deznădejdii. Dacă celelalte vicii, păcate, greşeli mai mici şi mai mari sunt indicii ale existenţei necredinţei omului, ale slăbiciunii sale, sinuciderea este gestul suprem prin care omul îşi afirmă negarea oricărei credinţe într-un ajutor venit din exteriorul său. Dorinţa noastră însă nu este să judecăm şi să condamnăm, ci să încercăm să tragem un semnal de alarmă asupra gravităţii acestui gest şi nu doar atât, ci să încercăm să oferim încredere în faptul că omul nu este singur în această lume. Cine ştie, poate demersul nostru va putea fi de folos cuiva, cândva, la clipe de grea cumpănă...
Puţină teorie...
Deşi despre această dramă a vieţii unui om pare cinic sa teoretizezi, totuşi trebuie reţinute câteva aspecte. În timp, acest eveniment dramatic a intrat atât în atenţia Bisericii cât şi a oamenilor de ştiinţă şi litere, însă pe noi ne interesează aspectele surprinse de psihologi şi de Biserică. Psihologia vorbeşte despre „un act uman de încetare din viaţă autoprodus şi cu intenţie proprie”, iar Biserica spune că „sinuciderea înseamnă curmarea conştientă şi voluntară, directă şi arbitrară, a propriei vieţi trupeşti, fie prin întrebuinţarea unor mijloace ucigătoare, fie prin neîmplinirea unor acţiuni, care sunt imperios necesare pentru susţinerea vieţii, de pilda alimentarea”.
Aceste două definiţii au în comun un lucru important: acela că omul prin voinţa sa este responsabil de orice act pe care-l săvârşeşte în viaţă. În afară de cei care nu pot fi făcuţi responsabili de actele lor, alienaţii mintali, orice om este RESPONSABIL de deciziile şi actele sale. Ceea ce înseamnă ca sinuciderea nu este un act iresponsabil, ci pe deplin un act conştient şi care, deci, poate fi prevenit.
Ce îl împinge pe om spre sinucidere?
Iată câteva cauze sintetizate de psihologi: lipsa acută a sensului vieţii, pierderi de persoane foarte apropiate, deziluziile sentimentale, anumite concepţii etico-religioase (budismul, credinţa niponă - celebrul harakiri), consumul de droguri, tulburările de personalitate, alcoolismul, probleme psihopatologice: depresiile avansate, schizofrenii etc.
Dintre aceste cauze multiple pe noi ne interesează cele care-l afectează pe omul conştient, în deplinătatea facultăţilor mintale şi care prin Botez este creştin: pierderea sensului vieţii, deziluziile sentimentale, pierderi de persoane foarte apropiate, probleme care par de nerezolvat în viaţă, consumul de droguri etc. Dacă ne uităm dincolo de aceste cauze standard, vedem că ele sunt doar semne ale unor probleme mult mai profunde, iar problema ultimă este relaţia personală a omului cu Dumnezeu. Aici este rădăcina tuturor problemelor: faptul că omul nu-L ştie pe Cel care-i poartă nevăzut de grijă. Oricât de banal ar părea acest răspuns, este de fapt de o supremă seriozitate. Oricât au distorsionat concepţiile filosofice atee şi materialiste taina legăturii omului cu Dumnezeu, oricât a lovit evoluţionismul şi ideologiile ateiste în fundamentul existenţei umane: legătura cu Dumnezeu, adevărul acesta este, că la baza tuturor relelor, inclusiv a sinuciderii, stă slăbirea legăturii dintre om şi Dumnezeu.
Cum să prevenim?
Desigur este foarte greu să vorbim despre reţete universal valabile, pentru că există o particularitate a fiecărui caz în parte. Un lucru sigur este însă comun: la fiecare dintre cei încercaţi de gândurile cele mai negre, sufletul este bolnav. Spiritualitatea creştină priveşte la acest for ultim şi intim al omului: sufletul. Aici se ţese un întreg complex de sentimente, atitudini, concepţii despre viaţă care formează personalitatea omului. Este greu să înţelegi adâncurile sufleteşti ale celui care cugetă la acest act cutremurător, însă cu siguranţă că acel motiv care l-a făcut să gândească este punctul de maximă vulnerabilitate care i-a zdruncinat un echilibru care era deja extrem de fragil.
De aceea, încă de la vârstele cele mai fragede părinţii, Biserica şi societatea, prin factorii ei educaţionali, ar trebui să acorde o mare atenţie acestui risc: orice persoană poate fi un potenţial candidat la sinucidere încă de la naştere. Modul în care este construită în om concepţia despre lume, viaţă, modul lui de raportare faţă de tot ceea ce-l înconjoară, întregul sistem de valori şi, în concluzie, viziunea sa asupra vieţii şi lumii, vor cântări greu în momentele de cumpănă sufletească.
Creştinul are toate resorturile pentru a nu ajunge în aceste puncte critice. Chiar dacă apar momente dificile, el ştie în primul rând că viaţa nu este proprietate privată, pentru simplu fapt ca nu omul s-a creat pe sine ca fiinţă vie, ci viaţa este darul lui Dumnezeu, Părintele tuturor. Creştinul ştie că sufletul său are o valoare inestimabilă, venind de la însuşi Dumnezeu şi întorcându-se la El, iar finalitatea vieţii lui este mântuirea, întoarcerea la Dumnezeu.
Creştinul este într-o comuniune personală cu Dumnezeu, cu care vorbeşte, la care se raportează mereu ca la un Tată. Creştinul ştie că, orice s-ar întâmpla, nimic nu se întâmplă fără îngăduinţa lui Dumnezeu, după cuvântul Mântuitorului că nici un fir de păr din capul nostru nu se clinteşte fără ştirea Tatălui. Creştinul mai ştie că scopul vieţii nu este plăcerea, ci mântuirea, aceasta netransformându-l însă într-un iubitor de suferinţă, ci învăţându-l să aibă o concepţie pozitivă asupra tuturor evenimentelor dificile din viaţa lui.
Viaţa ancorată în Dumnezeu oferă deci echilibrul fără de care omul poate patina până în zonele nebuniei şi în cele din urmă ale sinuciderii. Sinuciderea este forma de abdicare supremă a fiinţei umane de la orice formă de credinţă, este dezicerea de Dumnezeu în forma maximă. De aceea este atât de aspru judecată: sinucigaşii nu sunt îngropaţi alături de ceilalţi creştini, nu se trag clopotele la moartea lor şi nu le este oficiată slujba de înmormântare.
Pentru a nu se ajunge la acest act tragic, creştinismul oferă din plin toate elementele profilactice: concepţie de viaţă sănătoasă, armonie spirituală şi, lucrul cel mai mare, realitatea faptului că viaţa noastră este în mâinile Celui care ne-a dat-o şi că nimic, dar absolut nimic nu este întâmplător atunci când omul se lasă în grija Lui.
„În şedinţa de lucru, din zilele de 8-9 iulie 2008, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a luat în discuţie împărtăşirea Înaltpreasfinţitului Părinte Nicolae, Mitropolitul Banatului, la o Liturghie greco-catolică şi concelebrarea Preasfinţitului Părinte Sofronie, Episcopul Oradiei, cu un ierarh greco-catolic la slujba de sfinţire a Aghiazmei Mari. Sfântul Sinod a dezaprobat gesturile necanonice ale celor doi ierarhi, care au produs tulburare în Biserică. Apoi, Sfântul Sinod a luat act de regretul şi pocăinţa acestora, pe care le-a primit ca prim semn de îndreptare. În legătură cu comportamentul sacramental şi liturgic al ierarhilor, preoţilor, diaconilor, monahilor, monahiilor şi credincioşilor mireni ai Bisericii Ortodoxe Române în relaţie cu alte culte, pe temeiul Sfintelor Canoane şi al învăţăturii de credinţă ortodoxă, Sfântul Sinod a hotărât că nu este îngăduit niciunui ierarh, preot, diacon, monah, monahie sau credincios mirean din Biserica Ortodoxă Română să se împărtăşească euharistic în altă Biserică creştină. De asemenea, nu este îngăduit niciunui cleric ortodox să concelebreze Sfintele Taine şi Ierurgii cu slujitori ai altor culte. Cei ce nu se supun acestei hotărâri pierd comuniunea cu Biserica Ortodoxă şi, în consecinţă, vor suporta sancţiuni canonice corespunzătoare stării pe care o ocupă în Biserică: depunerea din treaptă sau caterisirea, în cazul clericilor, şi oprirea de la împărtăşanie a credincioşilor mireni.
