N-am (ne)voie să mă smintesc

Când am realizat importanţa nejudecării, mi s-a schimbat viaţa, pur şi simplu. De atunci rezonez foarte tare când citesc ceva despre asta şi aşa de mult mi-aş dori să ştie toată lumea cât de păgubos este acest păcat (şi cât de viclean, căci îi găsim la nesfârşit justificări, care mai de care mai fine...)...

Cum tocmai am citit ceva la Părintele Proclu Nicău, vă împărtăşesc şi vouă:
"Prin câte am trecut, am observat aşa: chiar dacă văd cele mai mari păcate, cele mai mari blestemăţii, pe la unele persoane, n-am voie să mă smintesc. N-am nevoie. Odată ce-am cunoscut puterea Duhului Sfânt. Şi totodată spune-aşa: „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi”. Asta este judecata lui Dumnezeu. Dumnezeu îi va judeca şi pe ei, şi pe noi. Nu îi treaba noastră cu judecatul. Şi-amu, am observat: de când m-am păzit a nu judeca, am mai multă dragoste de-aproapele, nu mă mai birui din mânie cum mă mai biruiam înainte. Eu, dacă-l judec pe cel desfrânat, îs călcător de lege, ca şi el. El o călcat o poruncă şi eu am călcat a doua. Şi amândoi suntem călcători de lege. Legea lui Dumnezeu nu dă voie, că Judecata a lui Dumnezeu este, El va judeca cum va şti el, nu noi"

Iată cum se comportă cei înţelepţi:
"Dar creştinii care sunt sporiţi nu se smintesc. El zice: „E fratele nostru. El a căzut amu, eu am căzut altă dată, dar el poate se mărturiseşte, poate plânge, poate pune început bun, şi eu rămân cu judecatul. Şi eu dacă judec, Duhul Sfânt mă lasă în părăsire şi eu nu mai pot spori pe calea duhovnicească.”"

Şi încă ceva: nimeni nu are nici un merit pentru necăderea sa:
"... chiar din acei duhovniceşti, care se biruie de judecat şi osândeşte, că nu face ca el, că nu ştiu ce, el nu-şi dă seama că e ajutat de Duhul Sfânt ca să nu cadă."

Post cu folos şi gânduri bune!
N.