Duminica Fiului Risipitor

Pregătirea pentru începutul Postului Mare continuă. Indiferent în ce ţară a păcatului sau indiferenţei ne-am afla, Domnul ne aşteaptă îndurerat să ne întoarcem Acasă.
Fragment dintr-un cuvânt al Părintelui Nicolae Steinhardt:

"E bine să ştim, deducând din parabola fiului risipitor, că dacă noi facem un pas către El, El face o sută înspre noi.
E oricând gata să ne ierte, să ne cadă pe grumaz, să dea uitării rătăcirile, neroziile şi înstrăinările noastre, să Se bucure de întoarcerea păcătosului cu o bucurie nu mai puţin simplă, sinceră, naivă decât a păstorului care-şi află oaia pierdută ori a femeii care-şi găseşte drahma răzleţită în casă.
Aceasta ne dă curaj şi nădejde! deoarece constatăm că Domnul nostru nu-i un socotitor nemilos, un contabil straşnic, lin spirit dur şi mărunt, un aprig ţinător de minte al răului. Întocmai ca tatăl din parabola risipitorului, e la orice oră din noapte şi zi dispus să ne primească, să ierte, să uite şi prin urmare să se bucure şi să se veselească.
Amănuntul e osebit de important: nu numai că iartă, dar fapta aceasta bună pe care o săvârşeşte fără a sta mult pe gânduri îi este prilej de bucurie şi Lui. Tatăl, adică Domnul, se bucură nu numai pentru că a fost găsit cel pierdut şi a înviat cel mort şi nu doar pentru beneficiarul actului său de clemenţă.
Se bucură şi de bucuria pricinuită, se veseleşte odată cu omul căit, ba poate şi mai mult decât acesta şi găseşte că-i nimerit să serbeze fără de zgârcenie şi de falsă pudoare blagoslovitul eveniment.
După orice convertire Iisus stă la masa cu metanoizatul (cu Zaheu, cu Levi -Matei), se bucură o dată cu gârbova lecuită, cinează cu soacra lui Petru, cea scăpată de friguri, nu şovăie să junghie viţelul îngrăşat şi să se veselească, jucând şi cântând la înapoierea acasă a celui după care inima părintească jinduia.
Nu ni se cere altceva decât să ne întoarcem la El: fără teamă, fără îndoială, cu nădejde şi încredere; cina e gata, uşile-s deschise, viţelul e mult şi e gras, totu-i frumos orânduit. Să avem numai haină de nuntă, altfel spus: căinţă şi credinţă. Atâta doar să avem! Cu o singură vorbă -aidoma buretelui care curăţă tabla neagră ori gumei care şterge scrisul de pe hârtie – Hristos desfiinţează întregul nostru trecut, oricât ar fi de întunecat şi de murdar.
Din cel din urmă păcătos, El poate face un supraom, adică, de fapt, un om. Hristos aceasta chiar face: dezvăluie supra-eul – overselff -ul zic anglo-saxonii – din noi, cu alte cuvinte omul mascat, obturat de consecinţele căderii strămoşeşti şi de toate păcatele, sluţeniile şi josniciile proprii.
N-avem nevoie, cum credea Nietzsche, să ne răzvrătim împotriva creştinismului, să-L părăsim pe Hristos ca să avem acces la starea de supraom.
Cu totul, dimpotrivă, numai Hristos este Acel care ne-o conferă.
El ne înnobilează, ne căftăneşte, ne ridică la vechea noastră stare aristocratică, aşa cum şi eroul lui Cervantes – El nuestro Senor Don Quijote, El Cristo Espahol – îi concepe pe ţăranii şi târgoveţii din cârciumă ca pe adevăraţi seniori adunaţi în sala cea mare a castelului lor. Aceasta-i „magia” lui Hristos – restauratorul: reaşezarea omului în starea lui paradisiacă de altădată, de cea mai nobilă dintre fiinţe."

Duminică cu folos şi spor în pregătirea duhovnicească pentru Post!

Natalia