miercuri, 30 iulie 2008

Postul, jertfa noastră ca răspuns la dragostea Maicii Domnului

Postul Maicii Domnului mai este numit popular postul Sântei Mării. Este pus înaintea praznicului Adormirii Maicii Domnului, fiind rânduit de Biserică spre aducerea aminte de virtuţile alese ale Preacuratei Născătoare de Dumnezeu şi de postul cu care ea însăşi s-a pregătit pentru trecerea la cele veşnice. Sfinţii Părinţi ne învaţă că cine nu o cinsteşte pe Maica Domnului, nu-l cinsteşte nici pe Fiul ei, căci cum ar putea cineva să cinstească pe cineva dacă nu-i cinsteşte mama? Şi cum am putea-o cinsti mai frumos pe Maica Domnului decât prin această perioadă de post închinat ei, perioadă în care trebuie să înmulţim rugăciunile noastre către Mijlocitoarea noastră către Dumnezeu?

Ştim cu toţii că Maica Domnului este grabnic ajutătoare în necazuri şi Sfinţii Părinţi ne spun că ea se roagă mereu cu lacrimi Fiului ei pentru noi. Postul acesta este doar o mică jertfă a noastră în comparaţie cu viaţa pe care a avut-o Maica Domnului, modelul care trebuie să ne călăuzească în această perioadă. Este un post uşor datorită abundenţei de legume şi fructe de sezon, dar şi pentru că Maica Domnului ne iese în întâmpinare în dorinţa noastră de a o cinsti şi ne ajută să postim.

Postul Maicii Domnului începe la 1 august şi durează 14 sau 15 zile, până la sărbătoarea Adormirii (15 august). Se lasă sec în seara zilei de 31 iulie, iar când această dată cade miercurea sau vinerea, se lasă sec cu o zi mai înainte; de asemenea, postul se prelungeşte chiar şi în ziua sărbătorii, dacă aceasta cade miercurea sau vinerea, făcându-se dezlegare la untdelemn, peşte şi vin. Monahii şi creştinii mai râvnitori ajunează lunea, miercurea şi vinerea, până spre seară, când consumă mâncare uscată; marţea şi joia mănâncă fără untdelemn, iar sâmbătă şi duminică se dezleagă la untdelemn şi vin. La 6 august, sărbătoarea Schimbării la faţă, în orice zi ar cădea, se face dezlegare la untdelemn, peşte şi vin.

Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 18 - iulie 2008

luni, 28 iulie 2008

Despre consecvenţă în educarea copiilor

Continuăm serialul consacrat educării creştine a copiilor – sfaturi preluate şi adaptate (cu acordul autoarei) din cartea Raising Godly Tomatoes. Vă reamintim că autoarea, Elisabeth Krueger, este o mamă creştină din Statele Unite care îşi educa acasă cei zece copii. În acest al şaselea episod: ce este consecvenţa în educaţie, cât de important e să fie aplicată încă de la început şi să nu renunţăm la ea niciodată.


În educarea copiilor, trebuie obligatoriu să fiţi consecvenţi. Lipsa de consecvenţă este una dintre cele mai mari probleme pe care o au majoritatea părinţilor, indiferent de metoda de educaţie aleasă. Succesul pe care îl veţi obţine e direct legat de cât de consecvent sunteţi. Nu vă leneviţi. Nu renunţaţi. Nu căutaţi scuze. Ţineţi copiii lângă voi şi supravegheaţi-i, corectând toate neascultările şi atitudinile rele. Spuneţi clar ce doriţi, şi doriţi exact ceea ce spuneţi. Nu vă temeţi să stabiliţi standarde înalte şi să le menţineţi. Aşteptaţi,învăţaţi şi educaţi copilul să se poarte în modul în care doriţi, şi nu în modul în care alţii îşi lasă copiii să se poarte.

Ce e consecvenţa

Consecvenţă nu înseamnă "procedează la fel cu fiecare copil" sau "fă acelaşi lucru indiferent de circumstanţe". Copiii au personalităţi diferite, au reacţii diferite. Nu toate împrejurările sunt la fel. Vârsta copilului trebuie luată în seamă. Unii copii au o voinţă mai puternică şi sunt mai încăpăţânaţi ca alţii. Motivaţia unui copil va varia de la o perioadă la altă şi de la un incident la altul. În loc să încercaţi să vă descurcaţi cu fiecare copil în acelaşi mod, încercaţi să vizualizaţi rezultatul final pe care îl doriţi, şi faceţi orice trebuie făcut că să-l obţineţi cu fiecare copil în parte. Învăţaţi să priviţi în inima fiecărui copil şi să determinaţi ce corecţii sunt necesare în funcţie de asta.

Nu amânaţi

Ceea ce consecvenţa înseamnă cu adevărat este ca de fiecare dată când copilul vostru trebuie să fie corectat, să vă ridicaţi şi să faceţi acest lucru (şi staţi acolo, şi continuaţi să o faceţi, până înţelege mesajul). Îmi amintesc că odată vorbeam cu cineva la telefon, şi îi spuneam persoanei respective că îmi aud fiica cea mică sărind pe canapea dincolo, şi că ar trebui să o opresc, dar...". Asta m-a lovit. Da, asta e. Asta e exact ceea ce trebuie să fac. Trebuie să îmi întrerup conversaţia telefonică şi să mă duc să-mi corectez fetiţa. Şi trebuie să fac asta de câte ori nu se comportă cum trebuie. Aceasta este consecvenţa şi asta lipsea în educaţia pe care o dădeam copiilor mei.

Nu renunţaţi

Aşa că am decis să fac asta. Am stabilit-o ca fiind prioritatea mea numărul unu. Nu m-am mai dus nicăieri şi n-am mai făcut nimic, nici măcar să mai vorbesc la telefon fără să am copiii sub ochi tot timpul. Mă opream din ce aveam de făcut şi îi corectam de fiecare data, de câte ori era nevoie. DE FIECARE DATĂ. Întâi au fost o grămadă de corecţii şi am avut îndoielile mele referitor la eficacitatea metodei, dar la sfârşitul celei de-a treia zi lucrurile erau cu mult îmbunătăţite. La sfârşitul celei de-a treia luni aveam o familie nouă. După asta n-a mai fost nevoie de disciplinări majore deloc. A fost un miracol, şi mare parte din el o reprezintă consecvenţa.

Consecvenţa este imposibilă dacă sunteţi la distanţă de ceea ce face copilul şi nu sunteţi destul de aproape să-l corectaţi. Ţineţi-vă copilul aproape, includeţi-l, dacă e posibil, în tot ceea ce faceţi, astfel încât să-l aveţi sub ochi întreaga zi. La început asta vă va ajuta să vedeţi şi să corectaţi comportările greşite, dar mai târziu vă va ajuta să vă îndrumaţi copilul şi să vă bucuraţi de el. Eventual va deveni un mod de viaţă care vă va uni familia mai mult, şi o va apropia de Dumnezeu.


Mânia şi creşterea copiilor

Dacă vă educaţi copii începând devreme, în mod rezonabil şi constant, nu există nici un motiv să deveniţi frustraţi şi supăraţi pe ei. Atunci când copiii voştri fac imediat ceea ce le cereţi şi ştiţi cum să vă descurcaţi când nu fac asta, motivul pentru a deveni furios nu există. Atunci când copilul este scăpat de sub control şi când părintele nu ştie ce să facă, cei mai mulţi părinţi devin frustraţi, apoi furioşi. Şi de aici încep alte probleme.

Uneori apar aşteptările şi priorităţile greşite ale părinţilor. Unii părinţi ar dori că cei mici să „dispară” în timp ce ei îşi continuă viaţă ca şi cum copiii n-ar exista. Alţii se aşteaptă ca cei mici să se comporte fără nici o greşeală tot timpul, fără nici un efort din partea lor, a părinţilor. Aceste atitudini conduc la eşec, frustrare şi mânie.

Reconsideraţi-vă, aşadar, priorităţile. Recunoaşteţi că a fi părinte este o slujbă cu normă întreagă şi trebuie să fie prioritatea voastră numărul unu, dacă vreţi să aveţi rezultate decente. Renunţaţi la orice altceva dacă e nevoie şi fiţi părinte în cel mai bun mod posibil. Dacă aveţi voi înşivă o problemă de temperament, recunoaşteţi şi puneţi stăpânire pe ea, astfel încât mânia să iasă din peisaj.

"Îmbrăcaţi-vă, dar, ca aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi prea iubiţi, cu milostivirile îndurării, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe, cu îndelungă-răbdare. "

(Coloseni 3:12)

Câteva reguli pentru mame

  • Fii rezonabilă în ceea ce pretinzi de la copii.
  • Spune exact ce doreşti, şi doreşte exact ceea ce spui.
  • Supraveghează copilul cu atenţie.
  • Fii consecventă în corectarea oricărei neascultări.
  • O consecinţă imediată, negativă, este cea mai bună.
  • Pedepseşte în mod corect (proporţional cu fapta).
  • Fii îngăduitoare şi treci cu vederea accidentele, şi la fel când vezi părere de rău adevărată.
  • Fii întotdeauna iubitoare, în special atunci când copilul se poartă frumos.

A consemnat Oana Dobrin

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 18 - iulie 2008

duminică, 27 iulie 2008

Clonarea umană: Quo vadis, Homini?

În 1996 echipa de cercetători de la Institutul Roslin din Edinburgh, Scoţia, condusă de Jan Wilmut, avea să facă public o ştire de senzaţie: clonarea primului mamifer, oaia Dolly. Acest fapt a adus pentru prima oară înaintea publicului larg problema clonării.

Ce este clonarea?
Clonarea (din grecescul Klon, care înseamnă ramură) este crearea unui organism identic prin reproducere asexuată (adică în afara legăturii conjugale dintre un bărbat şi o femeie).
Corpul uman are două tipuri de celule: somatice, care intră în alcătuirea diferitelor ţesuturi şi organe şi celulele germinale: ovulul şi spermatozoidul. Tehnica clonării constă în înlocuirea nucleului unui ovul cu nucleul unei celule somatice provenită de la individul ce urmează a fi clonat. După acest schimb, celula-ou nou formată este supusă unui stimul electric şi noua viaţă începe să crească odată ce începe diviziunea celulară.
Dacă se intenţionează clonarea reproductivă, următorul pas este implantarea embrionului în uterul unei femei, urmat de gestaţie şi naştere.
În momentul actual există două direcţii mari ale clonării umane: clonarea reproductivă şi clonarea terapeutică. Prima dintre ele este interzisă formal în toate ţările lumii, cel puţin în momentul actual. Cea de-a doua, datorită promisiunilor medicale înalte, este tolerată în multe ţări.

Procreare în afara sexualităţii
Una din problemele ridicate de reproducerea prin clonare este aceea că se întâmplă în afara sexualităţii cuplului, având consecinţe nebănuite.
Pr. Demetrios Demopulos (doctor în genetică) afirma: „ca şi creştin ortodox, vorbesc împotriva oricărei încercări de a clona o fiinţă umană, pentru că oamenii trebuie să fie creaţi printr-un act de dragoste între doi oameni, nu prin manipularea unor celule ca parte dintr-un act de auto-iubire egoistă. Acţiunile noastre trebuie să ne reunească în Hristos, nu să ne separe în noi şi diferite clasificări”.
Din punctul de vedere al învăţăturii ortodoxe, orice tehnologie reproductivă utilizată în afara contextului căsătoriei şi familiei poate fi privită ca o încercare de a recrea fiinţa umană după chipul omului şi după caracteristicile sale favorite, în locul chipului lui Dumnezeu. Posibilitatea producerii de copii prin clonare transformă practic o sfântă taină într-o sterilă realizare tehnologică.

Clonarea terapeutică – Promisiunea ştiinţei
Care este promisiunea medicinii? Clonarea în scopuri terapeutice ar putea trata diferite maladii şi mai ales pentru producerea celulelor stem embrionare. Acestea sunt celule provenite din primul stadiu al dezvoltării umane. Un embrion aflat între trei şi cinci zile conţine celule stem angajate în crearea de diferite ţesuturi şi organe pentru viitorul făt.
Anumite studii efectuate pe animale de laborator sugerează că inocularea celulelor stem în zonele atinse de anumite boli (diabet, Parkinson, Alzheimer, traumatisme medulare, boli cardiace, etc.) se pot diferenţia în aşa măsură încât să compenseze pierderea funcţională a organului respectiv. Spre exemplu, un pacient cu diabet insulinic, în urma unei injecţii cu astfel de celule specializate îşi poate redobândi funcţia pierdută a pancreasului de a secreta insulină.
Trebuie precizat însă de la început că aceste promisiuni nu sunt în momentul de faţă decât promisiuni. Deşi partizanii clonării terapeutice pot prezenta aceste lucruri ca fiind de domeniul viitorului apropiat, adevărul este că există numeroase indicii care pun sub semnul întrebării viabilitatea acestor soluţii.
Acest lucru este cu precădere important câtă vreme această direcţie de cercetare nu este singura cale către rezolvarea problemei. Celule stem, aşa cum vom vedea în numărul viitor, pot fi prelevate şi de la adulţi, fără să avem nevoie de embrioni pentru clonare. Se discută recent şi despre posibilitatea creării de celule stem, fără implicaţiile morale ale clonării şi recoltării lor din embrioni. Mai mult, cercetarea fundamentală farmaceutică are şi ea coridoarele ei de speranţă pentru aceste maladii.
Una dintre problemele cele mai serioase ale clonării de embrioni umani în scopuri terapeutice este că, odată cu recoltarea mult doritelor celule stem, embrionul format prin clonare este practic ucis.
Nu putem reduce existenţa unui embrion uman la „un grup de celule” atâta vreme cât, după învăţătura, atât a ştiinţei cât şi a Bisericii, embrionul uman este purtător de viaţă şi este om adevărat din momentul procreării. În ochii lui Dumnezeu, acesta este o persoană completă, purtătoare a chipului dumnezeiesc şi nu un boţ de carne anonim. Deci oricine interferă cu viaţa acestui om adevărat, chiar dacă în formă incipientă, comite păcatul uciderii.
(va urma)
Pr. Alexandru Stanciu
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 18 - iulie 2008

sâmbătă, 26 iulie 2008

Sfantul Mare Mucenic si Tamaduitor Pantelimon


Maine îl pomenim pe Sfântul Mare Mucenic Pantelimon, un tânăr care şi-a încredinţat viaţa şi talanţii slujirii lui Dumnezeu şi oamenilor. Pentru dragostea sa, Domnul i-a încredinţat darul de a tămădui, profesia sa de medic folosind-o şi în zilele noastre pentru a-i ajuta pe cei care îi cer ajutorul cu credinţă. Un articol despre viaţa şi cinstirea lui astăzi găsiţi aici.
Să nu uităm însă de bolile sufleteşti, care sunt mult mai grave decât cele trupeşti, pentru că ne omoară sufletul, adică ce avem mai preţios. Să cerem ajutorul Sfântului Pantelimon şi pentru rănile sufleteşti:
Bolnavi suntem noi de lene, de slăbiciune trupească şi sufletească – tămăduieşte-ne pe noi, Sfinte Pantelimon.
Bolnavi suntem noi de dorinţe şi împătimire de lucrurile trecătoare pământeşti – tămăduieşte-ne pe noi, Sfinte Pantelimon.
Bolnavi suntem noi de uitare pentru lucrarea mântuirii, pentru păcatele, neputinţele şi pentru datoriile noastre – tămăduieşte-ne pe noi, Sfinte Pantelimon.
Bolnavi suntem noi de ţinerea în mintea noastră a răului, de mânie, de ură, de tulburare – tămăduieşte-ne pe noi, Sfinte Pantelimon.

Întreaga rugăciune, deosebit de frumoasă, o găsiţi aici, iar acatistul aici.
Natalia

"O implicare a tinerilor în viata Bisericii le da constiinta unitatii si fratietatii"

Părintele Adrian Magda este vrednicul urmaş al părintelui Codrea la cârma Parohiei Victoria I. După 6 ani de pastoraţie în judeţul Alba, Dumnezeu l-a chemat la slujire în oraşul natal. Deşi se spune că „nimeni nu este profet în ţara lui”, părintele a reuşit să intre la sufletul enoriaşilor. Şi cum ar putea să nu fie aşa, din moment ce nu ai cum să nu-i observi dragostea pentru Dumnezeu, pentru slujire şi pentru oameni. Când îl cauţi e în misiune; începe ziua dimineaţa devreme şi o încheie noaptea târziu, alergând mereu să mai rezolve câte ceva sau pe cineva. Chiar şi materialele de ziar le predă întotdeauna în ultimul moment. Nu ai însă cum să te superi pe el, pentru că le face cu mult drag şi seriozitate, încât nu prea ai ce să corectezi în urma lui…


Părinte, sunteţi un preot tânăr într-un oraş tânăr. Cum vă simţiţi în această misiune la care v-a chemat Dumnezeu?

Mă simt îndatorat. Îndatorat faţă de iubirea lui Dumnezeu, Care m-a chemat la preoţie, faţă de ierarhul meu, IPS Laurenţiu, care a investit în mine încredere şi dragoste părintească, şi faţă de credincioşii pe care mi i-a dat Domnul spre păstorire. Mă bucur de dragostea credincioşilor care mă sprijină în lucrările de construcţie la biserica Sf. Ilie, dar şi în activitatea pastoral-liturgică.

De Victoria mă leagă multe, începând cu prima zi de viaţă, pentru că este locul unde m-am născut. Am crescut împreună cu oraşul acesta, iar în biserica din Victoria am învăţat cântarea bisericească, tipicul şi am rostit primele predici ca seminarist şi apoi ca student la Teologie. Dar nici mai târziu nu am pierdut legătura cu oraşul.

Vă referiţi la primii ani de preoţie...

Da, înainte de a fi în parohia Victoria I, am slujit 6 ani în parohia Limba din judeţul Alba, unde am trăit mari bucurii alături de credincioşii de acolo, legate de construirea casei parohiale şi de sfinţirea bisericii, eveniment la care au participat şi credincioşi din Oraşul Victoria cu preoţii lor. Păstrez şi acum legătura cu parohia de acolo şi chiar ne ajutăm unii pe alţii, cu rugăciunea şi nu numai.

În cei 6 ani de păstorire acolo am primit vizite ale mai multor credincioşi din Victoria, fie că erau în trecere, fie pentru că veniseră special pentru asta.

De curând aţi slujit pentru prima dată în biserica nouă care s-a ridicat în parohia dumneavoastră. Cred că a fost o mare bucurie atât pentru dumneavoastră, cât şi pentru enoriaşii dumneavoastră.

Da, acesta este cuvântul - bucurie.

Când m-a instalat în parohie, IPS Laurenţiu mi-a încredinţat lucrările de construcţie a bisericii Sf. Ilie – începute de predecesorul meu, vrednicul părinte Codrea – lucru pentru împlinirea căruia mi-am mobilizat toate puterile. În prezent, după ce Înaltul ne-a dat binecuvântarea şi antimisul, slujbele se desfăşoară în biserica nouă.

Au fost şi momente dificile, dar bucuria acesta este asemănătoare cu bucuria femeii care, de dragul pruncului pe care l-a născut, uită durerile facerii.

Ştiu că sunteţi implicat în diverse activităţi cu tinerii. Cum aţi reuşit să îi faceţi să se implice şi în ce anume constau aceste activităţi?

În luna aprilie 2007, prin binecuvântarea ÎPS Laurenţiu, din dorinţa de a-i implica pe tineri în viaţa Bisericii, am înfiinţat Liga Tinerilor Creştini Ortodocşi din Victoria. Gama de activităţi a tinerilor din Ligă este foarte variată, începând cu slujirea lui Dumnezeu şi terminând cu slujirea aproapelui. Ne rugăm împreună, avem activităţi în aer liber, organizăm spectacole, seri duhovniceşti, acţiuni de voluntariat prin distribuire de alimente celor aflaţi în lipsuri etc.

Cred că dragostea de Dumnezeu şi dorinţa de fi utili celorlalţi îi determină să se implice activ. Şi dorul de a fi în comuniune unii cu alţii, de a fi împreună.

Adolescenţii sunt bombardaţi astăzi cu tot felul de informaţii manipulatoare pe principalele canale media pe care le folosesc: televiziunea şi internetul. Cum mai pot ei sa discearnă binele de rău în acest haos informaţional?

Televiziunea şi internetul sunt mijloacele de comunicare cel mai mult întrebuinţate de tineri în ziua de azi. Continui să cred că educaţia sănătoasă de acasă şi legătura cu Biserica, cu duhovnicul, îi poate ţine pe tineri ancoraţi în Bine pentru a nu fi luaţi de val. O implicare a tinerilor în viaţa Bisericii le dă conştiinţa unităţii şi frăţietăţii.

Una din plăgile zilelor noastre este tendinţa de izolare. Ai tot ce-ţi trebuie pentru ca să-ţi trăieşti singur bucuriile sau nefericirile. Şi asta nu e bine. Stând în faţa televizorului sau a calculatorului eşti în permanenţă informat. Problema este că informaţia pe care o primim prin televizor sau internet nu e pură, nu este ceea ce ar trebui să afli, ci ceea ce vor alţii să afli. Din această cauză se produce haosul informaţional.

Tinerii trebuie mai întâi să cunoască ce este binele, ca să-l deosebească de rău, iar Biserica îi poate învăţa binele pentru că Îl are pe Hristos - Binele Însuşi. Dacă tinerii vor să se zidească sufleteşte, se pot zidi chiar şi folosind televizorul sau internetul, dar sub ascultarea de duhovnic.

Ce i-aţi spune unui tânăr care este în căutarea sensului vieţii?

L-aş sfătui să se descopere pe sine, să se cunoască. Să-şi ştie calităţile, atuurile, dar să-şi cunoască îndeosebi minusurile, imperfecţiunile, pentru a şti ce are el de făcut cu sine. Apoi să-şi descopere locul lui din planul creaţiei lui Dumnezeu. Să-L întrebe pe Dumnezeu: Doamne, TU ce vrei să faci cu mine?

În tumultul activităţilor pe care le aveţi la parohie vă rupeţi din puţinul timp şi scrieţi şi pentru publicaţia noastră. Ce mesaj aveţi pentru cititori?

Să nu-şi piardă timpul cu lucrurile inutile. Să-l roage pe Dumnezeu să le descopere ce au de făcut şi să-şi organizeze viaţa, pentru a nu pierde ceea ce nu pot crea - timpul.

Şi încă ceva: să facă misiune, dăruind câte un exemplar din revista “Apostolat în Ţara Făgăraşului” celor care nu au.

Interviu realizat de Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 18 - iulie 2008

vineri, 25 iulie 2008

Cuvant despre tineri

"Astăzi tinerii care reuşesc să se păstreze curaţi până la căsătoria lor vor fi socotiţi mucenici. Tot astfel vor fi socotiţi şi tinerii care vor să devină monahi, dacă se vor păstra şi ei curaţi până în clipa când vor îmbrăca rasa. Mucenicii cei de demult trăiau mucenicia sângelui. Tinerii de astăzi, atunci când se nevoiesc să se păstreze curaţi, sunt consideraţi mucenici ai conştiinţei, din pricina războiului conştiinţei pe care îl rabdă şi al dispreţului celorlalţi. Mucenicia conştiinţei uneori este mai dureroasă decât cea a sângelui. Referitor la subiectul instinctului de reproducere, Stareţul spunea că trebuie "să-l băgam la congelator" până la căsătorie şi să facem o nevoinţă cinstită înaintea lui Dumnezeu, pentru dragostea Lui. Numai în felul acesta vom găsi rezolvare la această problemă."
Cuviosul Paisie Aghioritul
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 18 - iulie 2008

Sfântul Proroc Ilie, râvnitorul de Dumnezeu

Luna iulie are o particularitate faţă de celelalte luni ale anului, şi anume este singura din calendarul ortodox care are doar o sărbătoare în afara Duminicilor: Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul, cel mai râvnitor dintre prooroci, singurul prooroc al Vechiului Testament care se bucură de o prăznuire deosebită în popor, având cruce roşie în calendar.


Sfântul Prooroc Ilie a trăit cu peste 800 de ani înainte de Hristos, originar din ţara Galaadului, din preajma cetăţii Tesvi, de unde îi vine numele de Tesviteanul. Încă de la naştere a fost cunoscut ca fiind slujitor al lui Dumnezeu. La naşterea sa, tatăl lui a văzut nişte bărbaţi îmbrăcaţi în haine albe care vorbeau cu pruncul, îl acopereau cu foc şi îi dădeau foc să mănânce. Un preot din Ierusalim i-a tâlcuit această vedenie descoperindu-i despre prunc că va fi plin de râvnă pentru Dumnezeu, iar cuvântul lui va fi ca focul de puternic şi lucrător.

Misiunea proorocului a fost îndreptată împotriva idolatriei, împotriva rătăcirii de la adevărata credinţă. În vremea sa, viaţa religioasă a poporului trecea printr-o adevărată criză, pentru că împăratul Ahab şi împărăteasa Izabela au interzis poporului să slujească adevăratului Dumnezeu la templul din Ierusalim, silindu-i pe toţi să se închine idolului Baal. Sfântul Ilie, având o râvnă deosebită pentru Dumnezeu, a considerat că această orbire şi întunecare sufletească în care se afla poporul şi conducătorii lui nu poate fi îndreptată decât prin aspra pedepsire a celor care se închinau la idol. Astfel, Sfântul merge şi îl mustră pe împărat pentru nebunia lui, iar apoi se roagă lui Dumnezeu să încuie cerurile şi să nu mai trimită ploaie, toată ţara fiind cuprinsă de o mare secetă timp de trei ani şi şase luni.

Este impresionant felul în care Dumnezeu ascultă de proorocul Ilie, cel ce era ascultător de Dumnezeu, şi, pentru a nu-l face prooroc mincinos, aşteaptă ca el singur să revină asupra cuvântului său şi să-i fie milă de poporul care suferea din cauza secetei. Pentru aceasta Dumnezeu face ca şi el să simtă povara secetei, iar dacă la început proorocul era protejat, având apă dintr-un pârâu şi pâine adusă de corbi, după o vreme începe şi el să ducă lipsă şi este trimis de Dumnezeu în Sarepta Sidonului, la o văduvă, pentru a vedea suferinţa oamenilor.

Râvnitorul de Dumnezeu, văzând că împăratul şi poporul nu se întorc la adevărata închinare, îi provoacă să demonstreze care este adevăratul Dumnezeu. Astfel se învoiesc să meargă pe muntele Carmel, ca închinătorii la idol să aducă jertfă lui Baal, iar Ilie să aducă jertfă lui Dumnezeu. Cel care va trimite foc din cer pese jertfă acela este adevăratul Dumnezeu. Dumnezeu ascultă rugăciunea lui Ilie şi trimite foc din cer care mistuie jertfa (deşi peste altar se turnase apă de trei ori), în timp ce preoţii lui Baal au rămas neputincioşi.

Sfântul Prooroc Ilie, alături de proorocul Moise, este unul dintre cei din Legea Veche care au postit timp de 40 de zile. Tot alături de Moise, Sfântul Ilie este prezent la Schimbarea la Faţă a Domnului Iisus Hristos pe Tabor. Acest mare prooroc a avut şi darul de a-L vedea pe Dumnezeu pe muntele Horeb.

Sfântul Ilie nu a avut parte de o moarte obişnuită. El a fost ridicat la cer într-un car de foc, iar Evanghelia ne spune că atunci când va veni sfârşitul lumii, Sfântul Ilie va fi din nou trimis pe pământ pentru a vesti oamenilor cea de a doua venire a Domnului nostru Iisus Hristos.

Din viaţa sfântului Ilie vedem cât de mare este puterea rugăciunii precum şi puterea de a lega şi de a dezlega dată de Dumnezeu oamenilor sfinţi. Dacă în zilele noastre vedem foamete şi secetă, acest fapt se întâmplă pentru că lumea se îndepărtează tot mai mult de Dumnezeu. Noi nu ne închinăm la zeităţi ca Baal, însă idolii zilelor noastre sunt banul şi averea, puterea, frumuseţea, plăcerile şi poftele cărora de multe ori le aducem slujire. Să luăm deci aminte la cuvântul Proorocului Ilie: Până când veţi şchiopăta de amândouă picioarele? Dacă Domnul este Dumnezeu urmaţi-I Lui!” (III Regi 18,21).

Pr. Ovidiu Bostan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 18 - iulie 2008

joi, 24 iulie 2008

O gura de aer sibian...

Am lipsit o vreme, pentru ca 3 zile am fost la Sibiu, una la servici si de 2 nu avem net...
La sfârşitul săptămânii trecute am fost la Sibiu, la o nuntă. Cum ajungem rar, deşi toate rudele mele dragi sunt acolo, am profitat de ocazie şi ne-am dus încă de vineri.
Sâmbătă am fost la catedrală la Vecernie. Pe dinafară, catedrala este aceeaşi de mai bine de un veac (a fost construită în 1906)...

Pe dinăuntru însă lucrurile nu mai sunt aceleaşi în ultima vreme. În facultate nu prea mă dădeam în vânt după slujbele de la catedrală, însă acum am fost foarte bucuroasă să găsesc "un alt duh". De când a venit ÎPS Laurenţiu, lucrurile au început să se schimbe încet încet, dar sigur:
Vecernia a fost slujită de şase preoţi, dintre care 2 călugări, plus doi diaconi, iar răspunsurile la strană erau pe psaltică (până nu demult se cânta doar "cunţan"). M-am bucurat să îl văd slujind pe părintele diacon Ioan I. Ică jr. (pe care, spre regretul meu, nu l-am prins profesor la facultate), dar şi pe părintele Andrei Moldovan, episcopul vicar ales al Sibiului, care va fi hirotonit întru arhiereu de Adormirea Maicii Domnului, la Mănăstirea Brâncoveanu - Sâmbăta de Sus.

Am surprins şi o frântură din atmosfera slujbei, care pe mine m-a impresionat până la lacrimi...
video


Pictura a fost restaurată:





A apărut şi o raclă cu sfinte moaşte.

Am descoperit acolo sfinţi dragi, ca Sf. Nectarie, Sf. Dimitrie, Sf. Mucenic Laurenţiu...


Facultatea de teologie, unde mi-am petrecut 4 ani frumoşi, este de o vreme mereu în renovare:


Clădirea mitropoliei a rămas tot albastră, şi veghează de vizavi:

Natalia

vineri, 18 iulie 2008

Despre cinstea cuvenită episcopilor şi despre sminteli

fragmente dintr-un interviu cu Părintele Savatie Baştovoi

„…să ne temem a ridica mâna asupra unşilor Domnului. "Nu ridicaţi mâna asupra unşilor mei şi împotriva proorocilor mei nu vicleniţi!", zice Domnul prin gura lui David. Dumnezeu i-a ales. Oare Dumnezeu nu poate să le dea într-o noapte aşa o boală ca să nu se mai scoale nimeni a doua zi? Oare noi suntem cei care trebuie să-i judecăm? Dacă Dumnezeu îi lasă, oare noi suntem mai mari? Numai dacă ne va întreba cineva, să spunem: "Eu aşa cred", să mărturisim credinţa dreaptă, nu cum spun ei, ca să nu fie sminteală în Biserică, dar, pe cât se poate, să nu-i atingem pe episcopi. Cred că a venit vremea când va trebui să tăcem despre multe lucruri, chiar şi despre apucăturile eretice ale unor episcopi, numai ca să nu pierdem Biserica.

Aşa văd eu că a mers Biserica şi aceasta cred că este duhul smereniei şi al păcii, mai ales la vremea noastră, când toate sunt aşa de încurcate. Să nu facem sminteli şi să nu îndemnăm la răzvrătire, că şi aşa sunt răzvrătiţi. Acum e vremea răzvrătirii, când toţi îşi fac adunări, cluburi, mişcări şi pun moda lor în Biserică: "Că aşa, că aşa"? Nu trebuie să facem asta. Ai auzit o sminteală, ia şi o dezminte: "Nu-i aşa, frate!". Chiar dacă ai văzut tu cu ochii tăi, să nu o povesteşti, să nu o crezi. Dracul poate să arate multe lucruri care nu sunt. Binele trebuie să-l credem, dar răul - ce motive avem? Nici nu ne trebuie. Să ne rugăm! Să biruim răul cu binele - iaca pacea lui Hristos. Hristos a tăcut. Cine era mai sfânt, mai curat? Cine era arhiereu adevărat? Şi vine un arhiereu din legea cea veche, lucrul mâinilor Lui, şi-L loveşte peste obraz. Cum zice la un tropar: "Mâna cea de lut, pe care Tu ai zidit-o, Te loveşte azi peste obraz". Şi Dumnezeu a toate - tace. Arhiereul cel adevărat! Oare noi nu vom tăcea? Să nu încercăm să fim mai sfinţi decât Sfântul Sfinţilor, că noi de la Dânsul am luat sfinţenie, nu de la noi. Altminteri o să pierdem Biserica. Şi Pavel când a mustrat din neştiinţă pe un arhiereu de lege veche, numindu-l "perete văruit", îndată şi-a cerut iertare, aducând cuvintele Scripturii, că " pe mai marii poporului tău să nu-i vorbeşti de rău".

Să ne temem de sminteli. A judeca pe ierarhi în faţa poporului este cea mai mare sminteală. Aşa au apărut sectele. De unde credeţi că s-au pornit protestanţii şi toată nebuneala? S-au judecat cu mai-marii lor, " că nu mai sunt chiar aşa sfinţi preoţii ăştia, ce noi nu suntem sfinţi? Hai să facem noi Biserica noastră!" Şi au făcut-o!

Noi, dacă citim la Pocăinţă şi la Lepădarea de lume, vedem că n-am făcut încă nimic. Noi acum suntem puturoşi şi cu totul împătimiţi. Pocăinţă nu avem, smerenie nu avem, cu dragostea nici nu înţelegem despre ce-i vorba, în schimb la teologie ne învârtim prin Treime, Biserică şi ni se pare că toate le ştim. Ne rătăcim!"

Întregul interviu îl găsiţi aici. Merită citit!

joi, 17 iulie 2008

Minune la Platina



Dupa ce am citit mai multe despre Parintele Serafim Rose, despre care am publicat aici, mi s-a strâns inima când am primit apelul la rugaciune din 24-25 iunie, în care primeam vestea că Mănăstirea de la Platina, întemeiată de Părintele Serafim Rose, cu hramul „Sfântul Gherman de Alaska" (despre care puteţi citi in ultimul număr din Apostolat sau direct aici) este ameninţată cu dispariţia din cauza incendiilor de mari proporţii din apropiere.
Ieri am primit vestea că, prin mila Domnului, locul sfânt a fost izbăvit de foc. Slavă Domnului pentru purtarea Sa de grijă! Mai multe informaţii găsiţi aici.
Natalia

Sfantul Gherman, apostol în Alaska

Sfântul Gherman (1757-1836) a propovăduit Ortodoxia în Alaska, împreună cu alţi nouă misionari ruşi. Este primul sfânt ortodox de pe continentul american şi sămânţa din care şi-au tras seva sfinţi şi părinţi îmbunătăţiţi din vremea noastră, precum sfântul Petru Aleutul, sfântul Ioan Maximovici sau cuviosul părinte Serafim Rose, despre care am vorbit în numărul trecut.


Vindecat de Maica Domnului

Sfântul Gherman s-a născut în apropiere de Moscova, în jurul anului 1757. Nu există date sigure despre locul în care s-a născut, despre numele pe care îl purta înainte de a se călugări sau despre familia din care făcea parte. Cert este faptul că la vârsta de 16 ani a intrat în mănăstirea Sfântului Serghie – Sf. Treime şi a vieţuit în unul dintre metocurile acestei mănăstiri, situat în apropierea golfului Finlandei. În vremea în care a stat aici, a cunoscut lucrarea vie şi tămăduitoare a Maicii Domnului, care l-a ajutat să se vindece de o rană ce îi apăruse sub bărbie. S-a rugat în faţa icoanei Maicii Domnului, în somn a fost atins de aceasta şi, când s-a trezit, rana i se vindecase.


Mănăstirea Valaam – mănăstirea mucenicilor

După ce a vieţuit aproape şase ani la acest metoc, a plecat la mănăstirea Valaam, aflată pe insula Valaam de pe lacul Ladoga. În această oază veche de monahism şi spiritualitate ortodoxă şi-a continuat viaţa de rugăciune şi asceză, obişnuind să plece într-un loc mai depărtat de mănăstire, ce până astăzi îi poartă numele – Ghermanova - să se roage şi să se bucure de frumuseţea Creaţiei lui Dumnezeu.

Mănăstirea Valaam are o istorie cutremurătoare. A fost înfiinţată în secolul X de către ieromonahii Serghie şi Gherman. Între secolele XII-XVI a fost ocupată şi distrusă de suedezi de 80 de ori. Şi tot de atâtea ori a fost reconstruită din temelie. Este numită şi «mănăstirea mucenicilor», deoarece vieţuitorii ei nu au scăpat de nici un atac venit din partea vremelnicelor regimuri politice.


Peninsula de gheaţă

În anul 1793, sinodul Bisericii Ruse a hotărât să trimită o misiune pentru a-i încreştina pe locuitorii peninsulei Alaska. Această insulă devenise teritoriu rusesc la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi locuitorii majoritari, aleuţi, erau păgâni. Insula a devenit renumită datorită comerţului cu piele de focă şi de vidră. Din această cauză, mulţi negustori ruşi s-au stabilit aici, au dezvoltat comerţul cu blănuri şi au oprimat populaţia băştinaşă. În acest context, insula avea nevoie să fie luminată de Cuvântul Adevărului Celui Viu. Misiunea a fost alcătuită din 10 misionari, printre care şi monahul Gherman, care au mers din sat în sat, au reuşit să trezească conştiinţele aleuţilor şi să-i boteze. Părintele Gherman nota într-o scrisoare: «Domnul să fie lăudat! Am botezat mai bine de şapte mii de americani şi am săvârşit mai bine de două mii de cununii… Îi iubim şi ei ne iubesc pe noi; sunt buni, însă săraci. Îşi doresc atât de mult să se boteze, încât şi-au distrus şi şi-au ars idolii.».

Misionarii au fost prigoniţi şi chiar ucişi de şamanii aleuţilor, dar şi de negustorii ruşi, pe care îi mustrau adesea pentru că duceau o viaţă imorală şi se purtau brutal cu băştinaşii. În 1806 unii dintre călugării misionari muriseră, alţii se întorseseră în Rusia din cauza condiţiilor grele; doar Sfântul Gherman a reuşit să reziste cu credinţă în faţa încercărilor şi nu i-a părăsit pe aleuţi.


Insula Pinului

Sfântul s-a retras pe o insulă părăsită, insula Pinului, pe care a numit-o Noul Valaam. Insula este situată în apropierea oraşului Kodiak. De aici, sfântul i-a ajutat pe băştinaşi în diferite feluri: a fost şi duhovnic, dar şi infirmier. Astfel, legătura dintre el şi fii lui duhovniceşti s-a întărit şi a dat roade bogate. A trăit în singurătate şi asceză, rodind rugăciunea şi dragostea. Cineva l-a întrebat: „Părinte Gherman, cum trăieşti de unul singur în pădure? Nu te simţi niciodată însingurat?” “Nu, nu sunt singur”, a răspuns el, “Dumnezeu este aici şi pretutindeni. Îngerii Săi sunt aici. Este cu putinţă să fii singur, cu ei alături? Nu este mai bine să fii în tovărăşia lor decât în cea a oamenilor?”

Un călător care l-a văzut pe părintele Gherman în 1819 l-a descris ca având „o înălţime potrivită, o conformaţie delicată, cu ochi blânzi, albaştri, iar trupul îi era încins cu lanţ de cinci kilograme, cămaşa îi era o piele de căprioară, sandalele - o bucată de piele bătucită, deşi uneori umbla desculţ, iar peste toate acestea purta o dulamă peticită ». Astfel, sărăcăcios înveşmântat, umbla peste dealuri şi văi, prin zăpadă şi ploaie, în căldură şi în frig, oriunde îl chema datoria. Avea ca pat o bancă acoperită cu piele de focă, drept pernă două cărămizi, şi o scândură ca să-i fie pătură. Obiceiurile sale erau simple: mânca cu măsură, dormea puţin, se ruga mult şi muncea din greu. Era îngăduitor cu slăbiciunile altora şi nu îi îndemna să urmeze aceeaşi viaţă ascetică ca el. Era blând cu animalele din sălbăticie, păsările şi veveriţele îi erau tovarăşi, iar ursul sălbatic îi mânca din mână.


Sfântul Alaskăi

Pe măsură ce a crescut în vârstă şi în sfinţenie, sfântul s-a învrednicit de vederea îngerilor, dar şi a duhurilor rele, a primit stăpânire asupra stihiilor şi a căpătat darul proorociei. În noaptea în care a adormit întru Domnul, locuitorii insulei Afognak au văzut deasupra Noului Valaam un stâlp de lumină. La această vedere minunată, au căzut în genunchi şi au strigat: «Sfântul nostru a plecat de la noi». Sfântul Gherman nu a lăsat aleuţilor clădiri cu biserici, şcoli sau spitale, ci a zidit biserici vii şi credinţă în sufletele lor.

Primul sfânt al Americii a fost canonizat în 9 august 1970, iar moaştele sale se află în Catedrala Învierii din Kodiak, Alaska. Astăzi, mormântul său din insula Pinului, Noul Valaam, este vizitat de pelerini veniţi din întreaga lume, minunile pe care sfântul le-a revărsat asupra locuitorilor peninsulei Alaska, dar şi a ortodocşilor de pretutindeni, fiind nenumărate.

Eufemia Toma


«Eu, un biet păcătos, de 40 de ani caut să Îl iubesc pe Dumnezeu, şi nu pot spune că Îl iubesc precum ar trebui. Să Îl iubeşti pe Dumnezeu înseamnă să te gândeşti la El pururea, să Îi slujeşti zi şi noapte, şi să faci voia Sa. Domnilor, Îl iubiţi pe Dumnezeu într-acest chip, vă rugaţi Lui adesea, faceţi întotdeauna voia Sa?»

Sfântul Gherman de Alaska

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 18 - iulie 2008

miercuri, 16 iulie 2008

10 lucruri de făcut cu copiii (3)

De când sunt mămică am citit diverse materiale, încercând să găsesc o metodă cât mai bună de educaţie pentru copiii mei. Printre lecturi a fost cea a unui articol foarte util: "10 lucruri de făcut cu copiii înaintea vârstei de 10 ani". Desigur, nu tot ce am citit acolo se potriveşte, dar am reţinut câteva idei, pe care aş dori să vi le împărtăşesc.


6.Arte & lucru manual

Copiii învaţă mult cu ajutorul simţurilor. Ei au nevoie de multe activităţi de lucru manual înainte de vârstă de 10 ani. Daţi-le timp să experimenteze diverse activităţi manuale şi îşi vor dezvolta creativitatea elementară şi îndemânarea.

În camera de zi, sau oriunde petreceţi mai mult timp cu copiii şi le citiţi, amenajaţi un raft unde să păstraţi creioane, culori, carioci, hârtie, foarfeci, lipici, materiale pentru cusut, împletit şi croşetat. Alături de acesta aranjaţi o măsuţă cu scaune unde copiii vor putea lucra în linişte la proiectele lor, în timp ce le citiţi. Rezultatele muncii lor pot fi dăruite celor apropiaţi, pot participa cu ele la concursuri, sau pur şi simplu pot fi expuse în casă.

Unul din lucrurile cele mai utile pe care le-am făcut pentru fetele mele a fost să le cumpăr un sac cu resturi de material de la o croitoreasă. Sacul era plin cu tot felul de bucăţi de stofă, mătase, satin. La vremea aceea fetele erau destul de mici şi aveau puţină îndemânare în ceea ce priveşte cusutul, dar primele încercări de a transforma peticele în rochiţe pentru păpuşi le-a stârnit dorinţa de a învăţa mai mult. M-au întrecut rapid, astfel că acum se ocupă cu crearea de rochii de epocă. Şi toate acestea de la un sac cu resturi de material! Maşina de cusut, raftul cu rechizite şi măsuţă au fost întotdeauna la îndemână copiilor noştri. Proiectele lor puteau fi lăsate la vedere până le terminau.

Nu permiteţi copiilor să facă desene sau activităţi de lucru manual la calculator! Mouse-ul nu dezvoltă îndemânarea manuală la fel cum o fac puţin lipici şi câteva bucăţele de hârtie.

Notă :

Ideea cu sacul de petice am experimentat-o în copilăria mea. Naşa era croitoreasă şi primeam mereu de la ea diverse bucăţi de material cu care făceam rochiţe la păpuşi. Apoi am primit o carte despre cum să croieşti şi să cosi diverse lucruşoare pentru păpuşi. Nu am ajuns la un foarte mare grad de îndemânare în domeniu, dar când nu aveam copii îmi mai făceam haine cu ajutorul revistei "Burda". Şi acum o mai cumpăr din când în când, în speranţa că la un moment dat voi găsi timpul necesar pentru a-mi mai lucra câte ceva.


7. Excursii & bibliotecă

Duceţi des copii în excursii. Faceţi-vă timp să mergeţi la concerte şi piese de teatru, să vizitaţi muzee şi expoziţii. Dăruiţi-le copiilor experienţe prin care să-şi clădească înţelegerea asupra lumii - experienţe care să îi marcheze şi de care să îşi amintească mai târziu.

Nu lăsaţi copiii să exploreze lumea din faţa televizorului. Copiii au nevoie de experienţe reale, pe care să le trăiască. Să vezi la televizor un avion luându-şi zborul nu e acelaşi lucru cu a vedea asta în realitate. Să asculţi un concert la radio sau televizor nu e acelaşi lucru cu a participă la el în realitate. Să vezi un experiment ştiinţific la tv nu e acelaşi lucru cu a-l realiza singur.

Dacă ar fi să o iau de la început cu educarea copiilor, le-aş cumpără un microscop şi instrumente de disecţie încă de la 6 sau 7 ani şi i-aş învăţa cum să le folosească. Le-aş cumpără un telescop bun, o trusă de chimie şi aş amenaja în casă un loc unde să le folosească. Pe scurt, aş cheltui mai degrabă banii pe instrumente de lucru decât pe cărţi care arată cum se face.

Încă din copilărie formaţi-le obiceiul de a vizita biblioteca publică săptămânal. Astfel copilul va deveni familiar cu modul de aranjare a cărţilor şi va învăţa să ceară bibliotecarului ajutor.

Notă :

Mama m-a dus la biblioteca publică şi m-a înscris încă dinainte de a fi la şcoală. Apoi, când am mai crescut, mergeam singură, sau cu prietenele, să împrumut cărţi. Până să mă mut în Bucureşti am fost mereu înscrisă la bibliotecă.

Mă bucur mult că în copilărie n-am avut programe la televizor, asta mi-a oferit foarte mult timp să citesc, să lucrez diverse obiecte folosindu-mi îndemânarea manuală, să explorez natură şi să fac ierbare, şi multe altele. Din acest motiv televizorul stă mereu închis la noi în casă, şi copiii mei îşi găsesc câte ceva de făcut vrând-nevrând. Mă străduiesc ca măcar o data pe săptămâna să realizăm împreună o activitate de lucru manual mai deosebită, iar în restul zilelor pictează, colorează, modelează din plastilină, decupează, etc.

Irina Constantinescu, psiholog

Apostolat in Tara Fagarasului nr. 18 - iulie 2008

10 lucruri de facut cu copiii (2)

Copiii care au sub 10 ani au neapărată nevoie de activităţi zilnice care să îl ajute să se dezvolte. În numărul trecut am început să vă prezint un set de 10 activităţi care vă pot ajuta să creşteţi copii sănătoşi, fizic, mintal şi spiritual.

4. Audiţii & ascultarea cu atenţie a unui text
Citind copiilor cu glas tare, aceştia învaţă să distingă sunetele, îşi îmbogăţesc vocabularul, îşi lărgesc concepţia despre lume şi îşi dezvoltă imaginaţia. Este recomandat să faceţi asta cel puţin două ore pe zi. Puteţi alege între cărţi de literatură bună, biografii şi povestiri istorice. Puteţi include cărţi de ştiinţă, geografie, artă, muzică şi istorie.
Nu vă temeţi să citiţi copiilor mici cărţi cu capitole lungi. Un copil de 5 ani este capabil să fie atent şi să înţeleagă mult din cărţi ca "Insula comorilor" sau "Călătorie spre centrul pământului".
În timp ce citiţi nu cereţi copilului să stea liniştit pe canapea lângă dumneavoastră. Cât timp copilul este în cameră şi nu distrage sau nu întrerupe lectura, îi vom permite să se joace în linişte, sau să lucreze la ceva (să coasă, să lipească, să coloreze, etc.), în timp ce noi citim cu glas tare. Majoritatea copiilor ascultă mult mai bine când fac ceva cu mâinile - în special băieţii. Unii părinţi combină lectura cu glas tare şi povestirea.
Nu vom citi copilului două ore neîntrerupte, ci vom împărţi timpul de lectură - dimineaţa, la prânz şi seara.
Nu citiţi varianta prescurtată a cărţilor, sau cea tip benzi desenate, ci căutaţi varianta originală. Nu este important ca cel mic să cunoască povestea, ci să audă fraze care îi atrag atenţia şi îl provoacă să gândească. Variantele prescurtate sunt scrise într-un limbaj simplu, cu vocabular elementar, şi nu dezvoltă plăcerea pentru lectură şi pentru literatură bună.
Ocazional putem da copilului să asculte cărţi înregistrate pe casete/CD, mai ales în timpul călătoriilor lungi cu maşina. Este bine să avem şi cartea, astfel încât copilul să asculte povestea şi să se uite la imagini. Însă aceste audiţii nu trebuie să înlocuiască cititul cu glas tare împreună cu părinţii.

5. Rugăciune în familie
O veche zicală spune că familia care se roagă împreună rămâne împreună. Temelia vieţii creştine este rugăciunea. Cunoştinţele dobândite prin catehizare sunt importante, dar ele singure nu pot transforma un copil în creştin. Pentru această e nevoie de trăire.
Rugăciunea nu se învăţa prin conferinţe şi lecţii, ci prin participarea directă a copilului la viaţa de rugăciune a familiei. Aceasta nu trebuie să fie ostentativă, ci să facă parte din firescul zilnic.
Este bine că familia să îşi stabilească un anume ritual de rugăciune, în funcţie de programul zilnic şi de vârstă membrilor săi. Ora nu este foarte importantă, ci contează regularitatea.
Pentru copiii preşcolari, o rugăciune scurtă, seara, la căpătâiul patului, ca şi rugăciunea de la masă, sunt uşor de îndeplinit şi nu trebuie să îi forţăm la mai mult. Copiii mai mărişori vor putea participa mult mai activ la rugăciunea familiei prin cântări, lecturi, sau prin rostirea unei rugăciuni proprii. Ei pot pregăti aceste momente prin aprinderea candelei, a lumânărilor sau tămâind.
Nu trebuie să limităm rugăciunea la un anume moment al zilei, ci să îi învăţam pe copii să se roage oricând, oriunde, ajutându-i să-şi exprime sentimentele înaintea lui Dumnezeu. Decât să îi învăţam pe copii rugăciuni compuse special pentru ei, este mai bine să rostim împreună rugăciunile cele mai cunoscute (rugăciunile începătoare, Tatăl nostru, sau troparele zilei), precum şi versete din psalmi potrivite momentului respectiv, sau cântări din slujbele Bisericii. Procedând astfel, adeseori copilul va auzi la biserică o rugăciune pe care el o ştia pe dinafară de acasă, şi astfel este fericit, participând deplin la slujbă şi învăţând s-o îndrăgească.
Un timp regulat de rugăciune în familie va dezvolta copilul moral şi intelectual, ajutându-l să se apropie de Hristos.
Irina Constantinescu, psiholog

Apostolat in Tara Fagarasului nr. 17 - iunie 2008

10 lucruri de făcut cu copiii (1)

Timpul petrecut cu copiii noştri este extrem de important. Deşi în ziua de azi pentru multe familii acest timp s-a redus foarte mult din cauza programului prelungit de serviciu, mulţi părinţi, chiar şi atunci când sunt acasă împreună cu cei mici, preferă să îi lase în compania televizorului sau a calculatorului pentru a-şi vedea liniştiţi de treabă, favorizând diminuarea capacitaţii intelectuale a acestora şi apariţia unor trăsături negative de caracter. Copilul până în 10 ani are neapărată nevoie de interacţiunea cu un adult, de activităţi zilnice care să îi dezvolte mintea si sufletul. Iată un set de 10 astfel de activităţi care vă vor ajuta să creşteţi copii sănătoşi, fizic, mintal şi spiritual.

  • 1. Scris şi citit
  • 2. Povestirea orală
  • 3. Memorare
  • 4. Audiţii & ascultarea cu atenţie a unui text
  • 5. Rugăciune în familie
  • 6. Arte & lucru manual
  • 7. Excursii & bibliotecă
  • 8. Munca & slujirea aproapelui
  • 9. Disciplina
  • 10. Jocuri & explorare


1. Cititul şi scrisul

Înainte de a împlini vârsta de 10 ani, copilul trebuie să înveţe să citească. Unii copii învaţă foarte devreme (în jurul vârstei de 4 ani), iar alţii mai târziu, dar majoritatea copiilor încep să citească între 5 şi 8 ani. Odată cu cititul se învaţă şi scrisul. De obicei, la noi aceste lucruri se fac la grădiniţă sau în clasele primare.

Odată ce copilul a învăţat literele, este bine să-i dăm de copiat texte din diferite cărţi. Copierea e o metodă foarte veche, care ajută la exersarea abilităţilor de scriere şi la introducerea în gramatică şi în topica frazei.


2. Povestirea

Povestirea este un foarte bun exerciţiu pentru mintea copilului, deoarece îi îmbogăţeşte vocabularul şi îi dezvoltă imaginaţia . Părintele îi citeşte copilului un text (sau copilul citeşte singur), apoi copilul trebuie să spună, în cuvintele sale, ceea ce s-a citit. Cel mai bine este ca exerciţiul povestitului să înceapă încă de la vârste mici, de la 4-5 ani, şi să fie practicat zilnic.

Trebuie să se înceapă cu puţin. I se citeşte copilului un paragraf dintr-un text sau o povestioară scurtă şi îl rugăm să redea ce am citit cu propriile sale cuvinte. La început s-ar putea să trebuiască să ajutăm copilul cu întrebări despre ce am citit, dar pe măsură ce vom exersa el va fi capabil să povestească pasaje tot mai lungi şi mai detaliate.

Povestirea este de mare ajutor, atât pentru părinte cât şi pentru copil. În primul rând, cu ajutorul ei părintele poate testa periodic cât de bine a înţeles copilul ceea ce a citit sau ceea ce a auzit. Cu cât copilul redă mai multe detalii în povestirea sa, cu atât înseamnă că a înţeles mai mult. Dacă nu îşi aminteşte mare lucru înseamnă că nu a citit sau nu a ascultat cu atenţie.

În al doilea rând, povestirea poate fi folosită pentru a dezvoltă şi a "ascuţi" capacitatea mentală. Copilul nu trebuie lăsat să fie un observator pasiv. Ajutaţi-l nu doar să memoreze, ci să şi gândească. Dezvoltaţi-i mintea nu doar ajutându-l să absoarbă informaţia, ci să o şi prelucreze, să răspundă. Mintea care prelucrează informaţia trebuie să o şi absoarbă în aceeaşi măsură, iar acest lucru nu se întâmplă în faţa televizorului sau a computerului. În acest proces mintea este pasivă în procesul de învăţare, învaţă să primească informaţia fără să o redea după aceea. Computerele sau televizorul nu oferă o experienţă de învăţare, căci aceasta necesită un răspuns real din partea omului. Învăţarea la computer este utilă şi poate fi eficientă la vârste mai mari, dar până la 10 ani copilul are nevoie de interacţiunea cu un adult.

Notă:
Referitor la aceste idei aş recomanda cărţile despre televiziune ale lui Virgiliu Gheorghe, în special cea referitoare exact la copii:

Efectele micului ecran asupra mintii copilului
. Mulţi părinţi îşi lasă copiii în faţa televizorului fără să considere că acest lucru ar fi rău. Chiar şi eu, deşi citisem cărţile despre care vă spuneam mai sus, am lăsat-o pe fetiţa mea cea mare la desene animate într-o perioadă, pentru a-mi vedea liniştită de treburi. Din păcate, în scurt timp am văzut rezultatele negative: copilul era agitat, nervos, nu se mai odihnea bine, nu mai avea plăcere pentru citit sau pentru alte activităţi, nu ne mai asculta, visa urât, etc. Aşa că am eliminat în totalitate vizionarea de desene animate la televizor sau la computer. A urmat o perioadă, nu foarte lungă dar destul de grea, de "dezintoxicare", în care a trebuit să mă ţin tare şi să nu-i deschid iar televizorul. Acum sunt însă mulţumită de rezultate.

De aceea vă încurajez să nu mai permiteţi copiilor să se uite la televizor, chiar dacă e mai comod pentru voi uneori.


3. Memorarea

Memorarea trebuie să înceapă de la vârste fragede (de la 2-3 ani) şi să continue de-a lungul vieţii (este foarte utilă şi pentru adulţi). Este necesar ca zilnic să se petreacă puţin timp recitând pasajele memorate.

Încurajaţi copilul să memoreze lucruri ca pasaje din Scriptură şi din catehism, poezii, pasaje din literatură. Memorarea unor texte literare va pregăti copilul pentru studiul formal al gramaticii la vârsta de 10 ani. El va începe să "simtă" modul în care se formează frazele şi îşi va îmbogăţi vocabularul. De asemenea, îl pregăteşte pe copil pentru a face compuneri bune. Ceea ce intră în capul unui copil când e mic va ieşi mai târziu sub formă de compuneri scrise.

Copilul poate recita ceea ce a memorat în faţa familiei sau al unui grup mai mare. Aceasta îl poate pregăti pentru serbările de la grădiniţă sau şcoală, iar mai târziu pentru discursuri şi dezbateri. Împreună, memorarea şi povestirea antrenează, ascut şi întăresc capacitata intelectuala, ceea ce îl va pregăti pe copil pentru studii riguroase mai târziu. Aceste lucruri sunt bine de făcut în primii ani de viaţă. Dimpotrivă televiziunea, mijloacele video şi chiar o mare parte din software-ul educaţional actual duc într-o direcţie opusă.
Petreceţi timp (câte 5- 10 minute pentru fiecare copil), o dată sau de două ori pe zi, pentru a asculta ceea ce a memorat acesta. Exerciţiile zilnice de memorare ajuta la întărirea minţii, aşa cum exerciţiile fizice ajută la întărirea trupului.

Copilul nu trebuie să recite zilnic tot ce a memorat până atunci. După ce cunoaşte bine un text, daţi-i ceva nou de învăţat, şi revedeţi pasajele vechi o dată pe săptămână. După ce copilul a memorat o cantitate rezonabilă de texte, acestea vor fi trecute în revistă o data pe lună sau mai mult. De-a lungul anilor multe lucruri pot fi uitate, dar va rămâne întotdeauna impresia produsă de ele, iar unele se vor întipări pentru totdeauna.

Irina Constantinescu, psiholog

Apostolat in Tara Fagarasului nr. 16 - mai 2008